Paulina Popa: Pe lama unui cuțit. „Volumul este mai mult decât o antologie sau o selecţie. Este un îndemn la reîntoarcerea spre meditaţia profundă asupra vieţii, o analiză atentă a vremurilor în mişcare, un plonjon în suflet, în gândirea omului care se gândeşte, există plenar în câmpia dragostei”

Drumul pe lama unui cuţit *, o carte despre drumul în viaţă, în reflecţii, de poeta Paulina Popa.  Când anii macină gândurile noastre, rămâne dorul după frumuseţe. Versurile curg liber, fără cenzura momentului, fără reţineri. Poeta s-a eliberat de tensiunea clipei şi a învăţat să-şi ţină echilibrul într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără la un preţ fără de preţ, precum sexul, precum oamenii în piaţa centrală.

Prin aceste reflecţii Paulina Popa mărturiseşte că a învăţat pe ce drum să meargă, dincolo de posibilităţile de a opta pentru o direcţie sau alta. Există certitudinea: Dumnezeu te ia de mână şi-ţi arată sensul. Cartea este un poem continuu, cu scurte popasuri în lumina grea a zilei, cu energii nebănuite. Totul începe cu Dumnezeu: „Tu (Doamne) eşti Coroana de aur Tăria/ Sfânta Mireasmă ce mă-mpresoară/ Şi pasărea pe care o implor/ sub aura rugăciunii în fiecare seară” (p. 9).

Volumele poetei redau prin titlurile alese starea de căutare la aspra limită: Matematica îngerului, Iubire, Gravitaţie, Cu mâinile în flăcări, Nunta cuvintelor, Rochia nesupunerii, Scrisori către Onia Snaider scrise de Paulina Popa, etc. Reflecţiile vin la momentul oportun al revelaţiei: trebuie să mergi pe lama unui cuţit, între miracol şi realitate pură cu păsări de piatră şi gravitaţie flămândă. Selecţia versurilor îi aparţine autoarei, fiecare cuvânt are pentru ea o semnificaţie aparte. Cititorul va putea face legătura dintre un destin şi altul.

Versurile din carte sunt scrise în perioade diferite, percepţia asupra vieţii este mereu alta, sufletul şi-a găsit ades echilibrul într-o lume dominată de frică absurdă. Cititorul este chemat să rememoreze propria căutare pe un drum fără întoarcere. Există oglinda cuvintelor scrise, spuse, zise, ţipate, şoptite, sângerate. Există salvare dintre colţii existenţei pentru fiecare, în ciuda diferenţelor dintre noi.

Prin acest volum de sinteză, se propune o repoziţionare a fiecăruia faţă de sine, faţă de ceilalţi, faţă de Dumnezeu, faţă de timp. Exerciţiul este unul complicat, ritual peste hăul imens ce îşi arată dimensiunile multiple sub fiinţa noastră fragilă.

Paulina Popa renunţă la definiţii în acest demers, preia mesajul clar şi profund din zicerile unor oamenii care au reuşit să-şi menţină echilibrul în timpul flămând cu o infinitate de guri deschise sub noi...

-      „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre niciunde” (Petre Ţuţea).

-      „Omul este un altar” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

-      „Poeţii sunt inima umanităţii” (Eugen Ionesco).

-      „Suntem ceea ce iubim” (Nichita Stănescu).

Cu alte cuvinte, scriitoarea se pune sub umbrela unor destine care au marcat istoria culturii. Omul este valoros dincolo de percepţia proprie, se poate sfinţi, poezia dă măsura eternităţii din fiecare, iubirea face dreptate într-o lume afectată de moartea veselă din cartierul tristeţii.

Temele acestor reflecţii sunt: credinţa, natura, speranţa, frumuseţea, cântul, iubirea, rigoarea credinţei, posibilitatea de a te salva din eroare, din greşeală, din păcat. Destinul este o călătorie spre ceva mult mai înalt...

Poeta şopteşte: „Iubirea aduce cu sine/ mirosul ierbii care ne paşte.../ ne paşte...” (p. 17).

Ea constată sub rigoarea credinţei: „Lumina care te poartă/ are măsura umbrei tale” (p. 27).

Despre poezie şi cânt, despre taina din versurile brumate sub algoritmul viţei de vie, ea mărturiseşte: „în timp ce cânţi/ un stâlp de lumină/ uneşte pământul/ cu cerul” (p. 49).

Poeta reţine despre iubire: „Iubire dacă ai fi/ fereastră s-ar deschide singură/ spre Dumnezeu” (p. 60). Este evident că iubirea înseamnă pentru ea zborul spre înalt. Iubirea acoperă limite, acoperă slăbiciunile noastre şi ne justifică în faţa celor divine.

Volumul este mai mult decât o antologie sau o selecţie. Este un îndemn la reîntoarcerea spre meditaţia profundă asupra vieţii, o analiză atentă a vremurilor în mişcare, un plonjon în suflet, în gândirea omului care se gândeşte, există plenar în câmpia dragostei.   

„Am învăţat că e mai uşor să priveşti lumina din exteriorul ei” (p. 40), un mod de a contempla universul în dinamica lui.

Paulina Popa poate fi considerată ca o reprezentantă importantă a poeziei feminine române ajunsă la maturitate, îşi cunoaşte limitele şi energiile, este atentă la orice detaliu care animă carnea zilei. „Felul cum atingi pământul cu picioarele goale/ spune mult/ despre lungimea aripilor tale” (p. 36).

Reflecţiile sunt şi un răspuns pentru cei temători, care au contestat-o în timp, fără să observe efortul de a rezista într-o lume agresivă, o lume mai mult a bărbaţilor. Ea notează pe ultima copertă, un fel de atenţionare şi de iertare: „Angajator/ obligat/ să negociezi/ salarii mizere/ într-o lume în care/ totul se cumpără/ şi se vinde/ la un preţ de nimic/ asemeni sexului/ căruia i se supun/ bărbaţi şi femei/ fără discernământ/ asta eşti/ în lumea/ plină de oameni mici/ furnici/ trăind pe spinarea/ altor furnici”. Contactul cu realitatea, întoarcerea în realitate este o acceptare a lucidităţii şi a umilinţei.

Cu alte cuvinte: „în slăbiciunile omeneşti/ stă ascunsă vulpea destinului” (p. 35).

Constantin Stancu

  

* (Paulina Popa, Drumul pe lama unui cuţit – reflecţii – Deva: Editura Emia, 2015)