Lörinczi Francisc-Mihai: Pe vremea secerișului. „Suntem, deci, în faţa unei alcătuiri speciale în care materia poemelor se revarsă spre malul gândurilor cu vitalitate şi discreţie în acelaşi timp, cu bucurie şi luciditate. Temele principale sunt dragostea, miracolul naturii surprins în esenţa creaţiei divine, anotimpurile care se schimbă şi aduc roadele mai aproape, viziunea asupra lumii şi depărtarea de facil, speranţa într-un anotimp perfect în care poetul să regăsească raiul aşa cum ne-a fost dat, cântecul pământului, amintirile care ne caută”

Respiraţiile oglinzii

Toate lucrurile îşi au vremea lor!

Pentru Lörinczi Francisc-Mihai a venit vremea secerişului, o vreme a roadelor depline, a abundenţei, o vreme nădăjduită, una posibilă şi adânc pasională.

În volumul de versuri Pe vremea secerişului poetul debordează de optimism şi pasiune, se lasă dus de valul unui anotimp posibil, vremea roadelor... Există o rigoare şi o rânduială în viaţă, efectele se văd doar la vremea secerişului, sub soarele necruţător, în câmpul aspru, răstignit de oameni, pentru a aduna boabele de grâu în pumni.

Cartea este structurată atent (Lörinczi Francisc-Mihai, Pe vremea secerişului, Sibiu: Editura CronoLogia, 2014, versuri, 161 de pagini), autorul îşi organizează poemele în patru anotimpuri:

·      Pe vremea secerişului

·      Macii dragostei

·      În lojele grădinii

·      Lebedele de cristal

 Suntem, deci, în faţa unei alcătuiri speciale în care materia poemelor se revarsă spre malul gândurilor cu vitalitate şi discreţie în acelaşi timp, cu bucurie şi luciditate. Temele principale sunt dragostea, miracolul naturii surprins în esenţa creaţiei divine, anotimpurile care se schimbă şi aduc roadele mai aproape, viziunea asupra lumii şi depărtarea de facil, speranţa într-un anotimp perfect în care poetul să regăsească raiul aşa cum ne-a fost dat, cântecul pământului, amintirile care ne caută. Toate au un substrat spiritual, realitatea este doar un argument pentru a căuta şi a găsi un alt continent, un alt ţinut. Poetul nu dă titlul poemelor sale, poemul devine un însoţitor tăcut al cititorului, o prezenţă discretă şi o lumină specială. De reţinut esenţa, iubirea se naşte în inimă, urcă spre mintea care o primeşte ca miracol, este o gradare de la realitate la abstract, de la speranţă la durerea ideii. Dragostea pune în mişcare sufletul prin roşul macilor din holdă, bărbatul priveşte din înaltul grădinii, ideile plutesc în cerul de cristal, se fac lebede de cristal...

Densuș:Francisc-Mihai cu soția, Maria-Daniela

Un lan de grâu cântă în pârga lui cuptor, lângă piramida de grâu – aurul vieţii, orchestra nevăzută începe concertul, e un cântec de glorie pentru abundenţa roadelor, se aude rugăciunea viorii peste sat, sărutul are gust, e ca sarea în bucate, spicele se lasă secerate cu încredere de secerător...

O vreme apusă se revarsă în poeme, dar posibil concretă în care omul se întâlneşte cu realitatea pentru a-şi pregăti o altă perioadă: a existenţei în cele patru puncte cardinale, în cele patru anotimpuri, în cele patru evanghelii ale roadelor, în cele patru mirări...

Vezi/ departe sunt luminătorii cerului/ tu eşti luminătorul sufletului meu/ discernătorul  m-a dăruit cu iubirea ta/ ce cântec frumos se aude/ între pereţii sufletului/ Dumnezeu cântă la vioară/ în primă audiţie (p. 50)”. Lörinczi Francisc-Mihai are o grilă creştină de a vedea lucrurile, atmosfera este una în care temele sunt implicite, nu explicite, dragostea are o formă specială, se ridică din carnea putrezitoare, din sferele joase, dragostea este ceva special pentru bărbat, îl ridică spre înaltul înalt.

Poetul dialoghează cu natura, natura este un partener, ceva apropiat, ceva ce schimbă sensul în această lume căzută: „ce pot să cer/ macilor din iunie/ să îmi sporească dragostea/ să-mi fie afrodiziac natural/ în noaptea în care/ lanţurile ne vor lega/ strâns/ pentru a nu cădea/ unul din celălalt (p. 60)”.

Peisajul suferă modificări în ochiul îndrăgostitului, e un loc unde cerul răneşte pământul, se cern pulberi de aur din azur, noaptea ceru se-mbăiază-n stele, lacrima zorilor gingaşi, macii - cascadă sângerie, cad de-a valma, păsări rănite sub cerul plumburiu...

Dragostea îşi pune amprenta pe materie, brusc, cuvintele au altă greutate, altă dimensiune: un dor nebun face aceste cuvinte să cânte, poetul cerşeşte umil un strop de iubire, în cântecul bărbatului ruinele se aprind, cântece albastre se aud, iubita este amiaza deşertului, răcoarea unei oaze. Poetul are capacitatea de a atrage imagini profunde într-o regie uşor naivă, are tehnica pictorului naiv în care detaliile par importante, perspectivele se sugrumă în faţa infinitului, culorile se fac aspre sau dulci, formele se schimbă sub presiunea unui sentiment nedefinit, temele se diluează în faţa limitelor neclare ale anotimpului. Lörinczi Francisc-Mihai are răbdarea de a pune în lumină toate acestea, de a se descoperi şi redescoperi un alt om sub cer, cu stelele pe umăr căutând soluţii pentru a secera, a strânge recolta, a se bucura de darul venit în plină vară, de a spera la diamantele toamnei sau a locui lângă lebedele de cristal... Ar fi trebuit o şi mai mare răbdare în construcţia poemelor, pentru a condensa stările, e evita diluarea formelor.

Poetul demonstrează că poezia poate rămâne în matca ei, nu este nevoie de un experiment sub narcoza metaforelor forţate, de hiperbola inventată, bogăţia recoltelor posibile este de ajuns, naivitatea îndrăgostitului este şansa sa la miracole. Deşi renunţă la grafia obişnuită, el este atent la mesaj, acordă mesajului o atenţie sporită, formele vin de la sine, fără eforul de a poetiza ceea ce deja Dumnezeu a pus în lanul de grâu: cântecul întregului univers...

„Cu degetul doar/ am atins unda de apă/ îngerul a plonjat din înalt/ şi din vibraţiile sublime/ am renăscut din respiraţiile oglinzii/ în cuvinte mister/ pe luciul fanteziei/ lebede de cristal/ pregătite/ pentru/ vremea secerişului (p.159)”.

Un înger străbate poemele, le fulgeră carnea cuvintelor, luciditatea ia locul fanteziei în magma acestora, fantezia doar mişcă versurile spre un alt anotimp, dragostea e prezentă: mustul dulce se leagănă în ciorchini, îndrăgostiţii se sărută în vie, locul perfect: nu se poate adăuga nimic, nu se poate scoate nimic...

Constantin Stancu