Aurel Pantea
(n. 1952, Chețani, jud. Mureș) a absolvit cursurile Facultății de Filologie din Cluj (1976),
fiind în studenție redactor la „Echinox”. Fondator al revistei „Discobolul”, la Alba Iulia
(1990), al cărei redactor-șef este și în prezent. Doctor în științe filologice
cu o teză despre vis și reverie în poezia românească (2002). A publicat volumele de poezie: Casa
cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a
treia (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covîrșitoare (1999), Aceste veneții, aceste
lagune (antologie,
1999), Negru pe negru (alt poem) (2005), Negru pe negru (ediție
integrală, 2009), Nimicitorul (2012), Recviem pentru tăceri și nimiciri (antologie, 2013), În urmă se
sting toate luminile (antologie, 2014), O înserare nepămînteană
(2014). A mai publicat studii de critică literară, printre care Poeţi ai
transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului (2003). Etc.
A predat la
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
În prezent, pensionar.
Laureat al mai multor premii pentru poezie.
„Orice peisaj monocolor, asemenea celui de față, consacrat
negrului fără rest, naște riscul unei revărsări, al unei redundanțe. Accident
ce nu se petrece mai niciodată sub pana lui Aurel Pantea, a cărui dispoziție de-a
contempla neantul nu se desparte de capacitatea strunirii verbului, a mișcării de la
o notație sesizantă la alta. Ca și cum
într-un loc inundat de apă ar păși cu dibăcie de pe o piatră pe alta.
Diluția nu amenință acest spațiu
angoasat-terifiat în limitele substanței. Precum Paul Celan, poetul nostru
își transcrie exact umorile tensionate atât de propria
lor natură cât și, presupunem, de o disciplină a imaginarului ce se
cuvine a le traduce în prezență. (…) Format cu lentoare, sub
faldurii unei discreții ce e departe de a-l dezavantaja, Aurel Pantea e,
pentru subsemnatul, una din surprizele faste ale poeziei românești de azi.”
Gheorghe Grigurcu
„Poet al abisului lăuntric, Aurel Pantea se ține la
suprafață într-un punct de «observație atroce».
Poemul său are, din această cauză, o dublă încordare. El se aruncă, pe de o
parte, în vertijul limbajului vizionar și se crispează, pe de alta, într-o
funcție scripturală ce se îndârjește în coerența și precizia
spectacolului revelator. Reporter și scafandru în același timp,
poetul combină cele două limbaje în registru dual. (…) Vedeniile sale capătă
astfel duritatea unor mărturii spectragrafice și dacă
limbajul se îmbată uneori de fervoarea senzualității, poetul,
în schimb, își privește cu detașare propria
destructurare.”
Al. Cistelecan
„Puțini poeți din
literatura română a ultimelor decenii prevestesc cu atâta precizie și coerență
anticipativă drama limbajului și a ființei în fața morții. La Aurel
Pantea, stihialul întâlnește epifania, iar violența și atrocele
devin expresie pură, cu tot aerul de catastrofă iminentă ce plutește pe
deasupra acestei poezii, eliberată, prin complexe filtre analitice, de patetism
sau de flecăreli. Nu știu dacă Pantea este un postmodern, așa cum au
încercat unii să-l prezinte (de parcă ar fi avut nevoie de o asemenea
«legitimare» istorică sau ideologică), eu îl citesc ca pe un arhetipal ajuns la
distincția de anatomist al întunericului. După un
parcurs pe care numai marii poeți îl pot afirma, Aurel Pantea se
află în momentul crucial al aventurii sale, una deopotrivă mistică și noțională. Când
va sfârși de numit ceea ce-l torturează, poetul se va face, ca
Lautréamont, Trakl sau Rothko, una cu «negrul» Nimicitor care și-l
revendică.”
Claudiu Komartin
Sursa: http://poesisinternational.com/aurel-pantea-portret/
