APOGEUL DERUTEI
Cărturarul Artur Silvestri are capacitatea de a prinde
viaţa vizibilă şi curcubeul în cuvinte puţine, face sinteza vederii complexe,
peste limitele legal impuse, iar cartea sa APOGEUL
DERUTEI sau zece eseuri despre
„Vremea ne-aşezată”, o carte apărută la Editura „Carpathia Press” – 2005, este o carte episod despre fenomenul
imobiliar, mărturie a vremii care se mişcă şi a fotografiei care sângerează.
Autorul priveşte, cu
responsabilitate, către România de lângă noi din perspectiva imobiliară,
refuzând prognoza şi mergând spre sunetul inefabil al mişcării lucrurilor într-un sens derutant. Mişcarea „browniană”
pare să fie regula. Poate, lichidul vremii ne redă mişcarea lumii în moduri
derutante…
Ceea ce ne transmite Artur
Silvestri este faptul că a venit timpul marilor risipiri, le vedem, le percepem cu toate simţurile, dar
sensul scapă ochiului, pentru că ochiul este deja murdar.
Iluzia unui paradis artificial şi
o fericire programată de niciunde, viclenia omului căzut şi rănit, cu viitorul
pierdut în insula derutei, mergând spre sclavie cu optimism de parcă acesta ne
este destinul, de fapt efectul păcatului, a erorii, a fugii de adevăr, a
pierderii cetăţii.
Este o doză de tristeţe în carte,
ceva neliniştitor la umbra valurilor provocate de furtunile financiare care bat
fără de ţară, cu spectrul „sud – americanizării” sau pericolul „istanbulizării” Bucureştiului, semn că ne
depărtăm de lumea în care Dumnezeu merge pe jos pe marile bulevarde, nevăzut,
dar prezent prin lumină.
Proprietatea imobiliară se
clatină pentru că e pe datorie şi asta creează instabilitate, garanţia acesteia
este o iluzie, nimic nu mai aparţine cu adevărat cuiva, atraşi în paradis de
importul necesar al modelului străin la modă.
Soluţiile în domeniu sunt rodul
întâmplării pentru că fenomenul a scăpat de sub control, piaţa imobiliară este
sub efectul unor stări mult mai complexe, cu bătaie, paradoxal, în viaţa
directă de fiecare zi, în chiar inima omului, pentru că şi gândul care roade cetăţeanul
îţi topeşte oasele într-o lume previzibilă prin imprevizibil.
Dar ceea ce face jocul pe piaţa
imobiliară în mod riscant, este iluzia investiţiei când planurile se mişcă şi
valoarea terenului are o parte mult mai mare din valoarea totală a investiţiei
şi acolo unde terenurile nu mai ştii cui aparţin, de fapt, în final.
Coeficientul de risc în imobiliar în România, este unul mult prea instabil, iar
cel care ar fi dispus să facă afaceri e atent la această parte „sigură” – riscul prezent, ca mod de a fi, ceea ce
creează o altă realitate, pentru că, susţine autorul, banii sunt imaginari, în
spatele lor sunt investiţii virtuale, iar realitatea doare.
Pe piaţa imobiliară banii vin tot
mai puţin şi sunt tot mai puţine instrumente care să urmărească fenomenul,
creşterile de preţuri în timp scurt sunt exagerate şi asta indică faptul că
ceva nu este în regulă, că „terenul” ne fuge de sub picioare şi de sub destin,
căutăm cetatea de adăpost, iar legile proprietăţii aduc haosul şi sunt tot mai
caduce, pierd viteză în necesarul imediat, dar şi în ochii oamenilor care se
chinuie şi nu mai pot prinde firul. Etapa amânării provizorii ne dă iluzia că
lucrurile ar mai merge, dar viitorul fuge, este o imagine a deşertului pe
deasupra unor nisipuri străine…
Integrarea României în
comunitatea europeană creează paradoxuri, iluzia este întreţinută, credem că
„ei „vin spre noi”, dar nu este aşa, nimeni nu va investi în apartamente la
bloc sau în case vechi nesigure, toate învăluite într-o poveste care curge şi
nu ştim de ce, doar pentru a produce iluzii, bani imaginari, o falsă
concurenţă, afaceri care nu pot aduce nimic în viaţa reală.
Sunt mode în imobiliar, ca moda
marilor magazine, sau a investiţiilor care se suspendă între necesar şi
posibil, între ieri şi astăzi, acolo unde legendele circulă şi proiectele mor
sau nu vor să ducă undeva…
Concluzia expertului, pentru că
în mod sigur profesorul Artur Silvestri este unul serios şi credibil, ne aduce la
viaţă:
„Căci, de fapt, România este o
piaţă atipică şi poate chiar un experiment economic, unde, ca şi la alţii,
integrarea produce şoc înainte de integrare”…
Ideea de experiment economic nu
este una de trecut cu vederea pentru că în mod real confuzia ne macină viaţa…
Este, apoi, existenţa celor două Românii, a unora extrem de bogaţi şi a altora
extrem să săraci, o prăpastie socială care va crea drame, iar sensul de
înaintare este menţinerea cursului, ceea ce va genera decizii dureroase şi
corecţii urbane imprevizibile, normalul se depărtează de noi pentru că nu
există ideea „casei accesibile”, o idee
necesară pentru familia ca familie, bogătaşii de ocazie vor dispare şi
extravaganţele lor care au făcut moda, se vor topi, cândva … Dar necesitatea
unor decizii importante în cetate se vede clar. Vor veni decizii dureroase,
poate chiar sângeroase, cu familii care se vor risipi…
Există două pieţe în imobiliar,
una populară şi una de lux, două lumi diferite şi instabile, imagini care vor dispare în durate scurte între aceste
planuri paralele, fără legătură…
Dar durerea lui Artur Silvestri
se menţine, Bucureştiul este bolnavul Europei, pentru că administraţia pare că nu
are direcţie, pentru că planurile sunt amestecate, pentru că lumea pare în
derivă şi pentru că nesiguranţa în marele oraş nu este una de trafic, ci una
structurală, care necesită corecţii, nu există imaginea clară a viitorului,
elementele glisează, de parcă am trăi cutremurul permanent şi cetatea pare
abandonată şi supusă masacrului. E vremea derutei, poate chiar apogeul, iar
elementul istoric se pierde în satul Băneasa, sau satul Pipera, pe când zona
metropolitană este un joc financiar menit să atragă banii, să facă bani şi
iluzii, fără civilizaţie, într-o comunitate care vrea să fie minţită frumos, ba
chiar iubeşte asta, scrie cu durere autorul…
Cartea merită citită, textele
sunt esenţiale şi permisibile, eseurile fac parte dintr-un raport de prognoză
de piaţă imobiliară destinate iniţial pentru SGA România la sfârşitul anului
2005, dar care sunt un document istoric pătrunzător pentru că mişcă fiinţele,
le trezeşte la viaţă în mod brutal, pentru că, iată, marele spectacol al
derutei este aici, dar poate cititorul va înţelege unde urmează să trăiască: „într-un
paradis artificial şi sub un efect de fericire indus”…
Autorul este lucid, eseurile par
mai mult decât a fi simple studii de piaţă, sunt studii de viaţă şi de dor de
noi cei care ne topim şi am vrea să plângem, dar nu mai putem. Scenariul este
perfect, dar mai este speranţa, cetatea spirituală spre care năzuim, pentru că într-un areal creştin,
speranţa nu dispare, marile derute cheamă marie provocării şi firul de iarbă
învinge betonul în fiecare primăvară …
Constantin Stancu
17 – 18 martie 2006.
