ACOLO UNDE CÂINELE ÎŞI CAUTĂ SĂPÂNUL POTRIVIT
Citind această
carte, DECENIU STRANIU, apărută la Editura
„Carpathia Press-2003”, semnată de Artur Silvestri (decedat), un filozof al
oraşului variabil, fără limite între limitele lăsate de Cel de Sus, un profund tălmăcitor
al miturilor imobiliare în România de lângă noi, afli adevărul despre sfânta
proprietate imobiliară: se apucă, nu se edifică. Deşi scrisă în anul 2001
propriu-zis pentru revista „CASA LUX” şi realizată în această carte în mod
unitar în anul 2003, este actuală pentru că deschide fereastra spre sufletul
uman aflat în contact direct cu proprietatea imobiliară. Descoperind, de fapt,
o boală adâncă a omului nou, mereu şi perpetuu nou, indiferent de sistemul
social. Proprietatea este văzută de acest om nou ca o bursă de bani/ ca un corn
al abundenței pe gratis, îngropată în pământ şi scoasă la suprafaţă, dar nu la
lumină, de un sistem corupt și coruptibil.
Omul nou, omul
fără Dumnezeu, nu realizează boala sa, este mândru de talentul de afacerist
născut după colţ, chiar la boutique, el nu cunoaşte „suferinţe definitive”, el
vrea un loc în rândul burgheziei noi creole, de import din niciunde.
În domeniul
imobiliar, scrie autorul, s-au născut „meseriaşi”, profesionişti fără profesie
care jefuiesc neştiutorul om de afaceri cu tehnici mimate şi un ton mieros. S-a
creat în jurul valului imobiliar de suprafaţă un strat al acoliţilor,
mânuitorii unei firme originale fără fond.
Artur Silvestri
are un ochi destul de critic pentru consultantul imobiliar, apărut şi el pe
scenă cu stil de „propagandă” după moda veche, etalându-şi culpa cu eleganţă
nemţească, îmbrăcat într-un aer slugarnic, cu ideea fix pe beneficiarul
neglijent, uitând de fapt în ce timp trăieşte – în timpul real sau unul
paralel.
De văzut în
acest aspect tratat de autor o bună oportunitate pentru administrarea
proprietăţii imobiliare cu eficienţă, dar din păcate, în România, cel fără
credinţă şi când strânge, de fapt risipeşte în numele unei profesii noi –
„Managementul urban”.
Problema de
fond este dacă o decizie impulsivă este viabilă şi pentru viitor pentru toate
părţile, proprietar şi consultant, dar ceea ce pare regula este că „lentoarea
şi indecizia sunt boli mortale în investiţii”.
Artur
Silvestri abordează şi domeniul publicităţii imobiliare descoperind aici un
lucru greu de înţeles, publicitatea care ascunde informaţii esenţiale, iar
justificarea acestei boli de lux apare imediat: „În imobiliar, totul se
verifică aproape matematic şi nu lasă loc liber pentru opinii şi puncte de vedere, este, deci, nevoie de rigoare şi
disciplină spirituală pentru a trece de proba verităţii”.
Există, putem
afirma, impulsul de a spune ceea ce nu este, de a face publicitate marelui
nimic, dar acest lucru este reflexul golului spiritual, a trupului fără suflet,
sau ţinând de „natura psihologiei abisale”.
Privind cu
profesionalism la tranzacţiile imobiliare, Artur Silvestri constată că acesta „este
un act pur şi simplu comercial”, când voinţa părţilor implicate în fenomen se
întâlneşte şi se finalizează. Aceasta ar fi regula; dar, din păcate, apare
ignorantul bolnav care nu mai are răbdare şi care şi-a pierdut autocontrolul. El
„vede” un preţ bun dacă vinde, unul de piaţă imobiliară internaţională, chiar
şi acolo unde de fapt valoarea nu se justifică, sunt, de asemenea, iluzii la
modă în „zonele defavorizate”, iluzii create de lege, de oameni, de erori, sunt,
iată, şi „halucinaţii obţinute fără opiu”.
Preţul este stabilit după o metodă
inatacabilă, „metoda metafizică” şi actorii nu-şi dau seama. Ceea ce este cu adevărat
important în zona miturilor imobiliare, şi autorul ne relevă acest aspect, sunt
exemplele concrete, exemplele de fiecare zi şi în plină mişcare în arealul patologiei imobiliare.
Luciditatea dar
şi regretul sunt marcate de autor prin simplul gest al sumei rostite în şoaptă,
un gest ce trădează secretul fără secret, boala spirituală a celor care vând şi
care cumpără fără să observe că sunt proprietarii
fără proprietăţi, că le scapă mereu ceva şi parcă altcineva are controlul. În
societate valsează adică un proprietar închipuit ori viclean ce crede că se
poate îmbogăţi repede.
S-a născut şi
persistă un fals instinct al proprietăţii, un individualism stupid, fără baze
sociale solide. Proprietatea pentru aceşti „ciocoi de viţă nouă” se termină la
uşa apartamentului, semn că s-a pierdut perspectiva şi cel de lângă tine nu se
mai vede, ei privesc de la fereastra apartamentului şi nu văd nimic, au ochi
dar nu văd mizeria din jur, nepăsarea, ruina ierbii şi a parcului necesar. E boala
proprietarului făcut şi nu unul adevărat, un proprietar afectat de „sindromul”
cutiei de chibrit.
Artur
Silvestri pune accentul pe „sufletul” casei, scriind despre o lume fără talent,
totodată încercând să ne arate un lucru simplu, dar parcă atât de greu de văzut
uneori, „casa de câine”, casă în mişcare, cea care ar trebui să dea sens vieţii,
demonstrând că o casă merită să fie şi locuită, nu numai obiect de vânzare, de
cumpărare, de trădare, o mașină de făcut bani.
Poate că reîntoarcerea
la sat, lângă izvor, ar merita privită ca o soluţie , fără a fi nevoie să se
cultive într-o anumită zonă „o atitudine abisală de neisprăvit”.
Ideea de bază
care scapă într-un deceniu straniu care durează cu mult mai mult, este aceasta:
proprietarul este acela care îşi poate permite să fie proprietar, cu drepturi
şi obligaţii, conştient că totul vine de la Dumnezeu, că nimic nu se poate
apuca la nesfârşit, ci totul este rodul unei vieţi normale într-o ţară
creştină, unde casa are stăpân, câine, peisaj cu viitor şi este, de fapt, de
locuit. Un eveniment atât de banal încât se par că unii l-au uitat.
Exemplul dat
de ţările atinse de civilizaţie este că oamenii pot lucra la oraş dar trăiesc
în „sanctuar”, în afara lui, mergând prin aerul unui deceniu normal. Artur
Silvestri atrăgându-ne atenţia „oraşului de lângă oraş” ca o soluţie posibilă
şi pentru români. Mai aproape de Dumnezeu, adică.
„Cei harnici
şi idealişti, ce au răzbit cu muncă, imaginaţie şi opinteală supraumană, vor
arăta populaţiei dezrădăcinate CĂ SE POATE şi îi vor arăta şi căile de a
înainta cu putere proprie” – concluzia unui epilog, adică.
Vara, 2005
