Mireasma de liliac din poeme...
(G. Topîrceanu, Opera
poetică)
Daniel Corbu a realizat în anul 2013 la Editura
Princeps Multimedia din Iaşi o ediţie despre G. Topîrceanu, OPERA POETICĂ (Balade vesele şi triste; Parodii originale; Migdale amare;
Poeme postume). A apărut în colecţia EDIŢII CRITICE, o carte care
reaminteşte cititorului român itinerarul biografic, bibliografia, poeziile
poetului atât de cunoscut şi îndrăgit. Sunt înserate în carte poemele antume şi
postume, publicate în volume, poeme care nu au apărut în cărţi, cele rămase pentru
urmaşi.
Daniel Corbu reţine la început: „Temperamental, poetul
G. Topârceanu a rămas în conştiinţa contemporanilor un opozant şi un antiliric,
deşi începuturile sale poetice se află sub semnul eminescianismului <<curent
numit astfel de G. Ibrăileanu>>, cultivând motive apăsat romantice, rime
singulare, ritmul clasic” (p.5). Sunt câteva gânduri prinse în cuvinte de
suflet, trimiţând spre actualitatea poeziei lui Topîrceanu. Itinerarul
biografic este amplu, pe ani, pe evenimente, pe oameni şi locuri, ţine cont de
viaţa unui poet, o viaţă bizară şi luminoasă...
Iată un exemplu:
„1932 – La 21 septembrie, poetul este definitivat în
calitatea pe care o deţinea mai de mult, de inspector special al teatrelor din
cuprinsul Moldovei.
Devenită populară, cartea sa Parodii originale apare la „Cartea românească” în a IV-a ediţie.
Parcă pentru a pune capăt posturii de <<chiriaş
grăbit>> a lui Topîrceanu, Demostene Botez oferă poetului o căsuţă pe
strada Ralet” (p.13).
Timpurile trec, lucrurile cad în uitare. Aceste
momente au constituit sclipiri în viaţa unui poet. Daniel Corbu, atent la
fenomen, le pune în paginile acestei ediţii critice, iubitorul de literatura va
înţelege miracolul din viaţa scriitorului. Totul va radia în opera scrisă, în
cuvinte.
Viaţa pulsează în poeziile lui Topîrceanu, sunt
rapsodii, vibraţiile anotimpurilor, balade, natura cu toate curcubeiele,
romanţe, animale cu personalitate, catrene. Acceleratul, aeroplanul intră în
peisajul poeziilor sale, cocostârcul şi broasca ţestoasă, iepurele, bivolul,
leul, gâze cu fiţe etc. Este o democraţie a creaţiei, o paradă pe arca poetului, cuvintele au energii
nebănuite, se leagă prin sonoritate şi bucuria scrisului, a zicerii...
Iubirea străbate versurile lui, se simte fiorul şi
gravitaţia din gânduri, ştie să pună în toate ceva mirodenii de lux...
Actualitatea poeziei sale se revarsă simplu, direct,
cu umor: „Sus, pe gardul dinspre vie,/ O găină cenuşie/ Şi-un cocoş împintenat/
S-au suit şi stau la sfat:/ - Ia te uită, mă rog, ţie,/ Cât de sus ne-am
înălţat!... /.../ Dar de sus, din corcoduş,/ Pitulându-se-ntre foi,/ Mititel şi
jucăuş,/ Le-a răspuns un piţigoi: - Cîţi-ca-voi! Cîţi-ca-voi!...” (p.314).
Cronologia operei (antume şi postume) este bogată,
cuprinzătoare, pe edituri, colecţii, număr de pagini etc. Lectura ei scoate în
evidenţă complexitatea operei, munca asiduă, faptul că poezia a fost şi rămâne
un lucru serios, complicat, profund şi cere mereu dedicare, pasiune, atenţie,
răbdare. Scrisul se face cu bucurie, nu cu cereală, cu diamantul gândului
pătruns de lumini vechi şi noi...
Ediţia cuprinde fotografiile poetului (în alb-negru,
ce provoacă la mister), se simte greutatea unei vieţi din iconografie, priveşti
chipul poetului, scrisul său ordonat şi atent, acte originale, coperţile
cărţilor sale în ediţii simple sau princeps, scriitorii vremii strânşi pentru
lecturi sau apariţii publice, adrese oficiale, jurnale literare, interiorul din
casa unde a trăit poetul, legitimaţii...
Critica literară a fost atentă cu opera poetului, cu
poetul şi temele sale. Au scris despre Topîrceanu: Garabet Ibrăileanu M. Ralea,
G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Al. Săndulescu etc.
Indicele poemelor este bogat şi adună viaţa unui
scriitor în cuvinte care au fost atinse de argintul vremii.
Topîrceanu este actorul principal, critica a fost
atentă cu operele sale, a fost considerat un poet pentru toţi, a fost analizată
arta sa poetică, proza sa, parodiile sale au fost apreciate ca o atentă critică
disimulată în poezie, a fost fixată imaginea lui în conştiinţa criticii, semne
peste limitele epocilor.
Topîrceanu s-a născut la 20 martie 1886, în anul 2016
s-au sărbătorit 130 de ani de la naşterea sa... A fost îndrăgostit de Otilia
Cazimir, poetă, i-a cunoscut pe Sadoveanu, D. Botez, Octavian Goga, Mihai
Codreanu, Hortensia Papadat-Bengescu etc.
G. Călinescu reţine: „Toată lumea este de acord în a
recunoaşte că Topârceanu avea o îndemnare verbală, unii văd în asta o
prestidigitaţie, însă îndemânarea (care
nu se învaţă niciodată) nu este altceva decât definiţia poeziei, indiciul unei
largi sensibilităţi. Versificaţia nu este o formă, ci conţinutul însuşi,
ritualul liric şi marii poeţi au cultivat întotdeauna sonul în sine,
verbalitatea pură” (p. 403).
Al Săndulescu notează: „Nu tot ce a scris G.
Topîrceanu rezistă (e oare numai cazul său?), dar, spre deosebire de mulţi
alţii, a avut momentul şi chiar opera lui de glorie, după care a mai păstrat
viguros un sâmbure de prospeţime lirică şi a oferit un exemplu, rar, de aceea
ce înseamnă respectul artei cuvântului” (p.p. 461-462).
George Topîrceanu scria:
Poetul
Frumos ca un erou de melodramă,
El se expune-n poze studiate:
Profil... trois-quarts... din faţă... de la spate.
Şi tuturor surîde ca o damă.
Ştiu până şi vardiştii cum îl cheamă,
A devenit o personalitate.
Cotidiana lui celebritate
Ca un balon se umflă din reclamă.
Şi scrie... scrie... şi nimic nu şterge,
Având mereu impresia că „merge”
Şi că-ntr-o zi va cuceri Parnasul.
Zadarnic, totdeauna, la intrare
Cu politeţe i se taie nasul,
Că-i creşte iar, din ce în ce mai mare! (p.227).
Vine şi sfârşitul...
1937 – Într-o stare fizică destul de proastă, istovit
de boală, beneficiind de o sumă obţinută de Mihail Sadoveanu de la Ministerul
Artelor, poetul pleacă la Viena pentru tratament, însoţit de devotata Otilia
Cazimir. Instalat la Hotel Schweitzerhof, o pensiune de familie din strada
Bauernmarkt, 22, va rămâne timp de şase săptămâni (25 febr. – 30 martie) şi va
fi îngrijit de profesorii Jagic (Spitalul Blautamulanzlinik) şi celebrul Otto
Porges.
Întors la Iaşi, în ziua de 7 mai, pe la orele două
după amiază, la vârsta de 51 de ani, în căsuţa sa din strada Ralet, poetul
moare doborât de un cancer hepatic. Ultimele cuvinte îi sînt adresate prietenei
sale de o viaţă, Otilia Cazimir: <<Închide
fereastra că nu pot muri din cauza miresmei de liliac!>>” (p.14).
Constantin Stancu
