Urme luminoase şi limbaje în mişcare în poezia lui Aurel Pantea
Aurel Pantea este unul dintre poeţii importanţi ai
literaturii române, poezia sa vine dintr-o zonă grea a revelaţiei pentru a dinamiza
textul, pentru ca textul să ivească în mintea cititorului gândul revelat,
poezia de deasupra poeziei.
El
ţine la starea poeziei sale în lipsa energiilor care marchează viaţa poetului,
din pricina bolilor, a viciilor de tot felul, a gloriei care stă cu poemele în
dinţi. Cu volumul Nimicitorul, bine
primit de critică şi de iubitorul de poezie avizat, volum apărut la Editura
Limes – Floreşti, Cluj, 2012, scriitorul mai lasă urme evidente în istoria
literaturii. Cartea a fost apreciată şi a fost evidenţiată printre primele
cinci cărţi de poezie în anul apariţiei, Aurel Pantea a fost asaltat cu
solicitări venite din punctele tari ale literaturii actuale pentru a citi, a
spune câte ceva despre misterele
nimicitorului.
Tema
este una actuală, are baze serioase în literatură, teologie, filozofie,
sociologie… Poetul este un iniţiat în ştiinţa poemului. Sunt ultimele bătăi de
aripi dintr-o perioadă fastă a vieţii pe pământ în starea pe care o înţelegem
acum, sunt vremurile de pe urmă, cum spun teologii, iar nimicitorul pare a fi
personajul principal, el, care a străbătut veacurile pe jos, a fost prezent în
toate perioadele importante ale istoriei, pomenit de Moise în Pentateuh, în cărţile sale de referinţă,
de început, de marii profeţi, de apostoli şi de Iisus. Efectele s-au văzut în
viaţa noastră, se vor vedea. Nimicitorul este în noi, ne şopteşte Aurel Pantea,
chiar în carnea noastră şubredă.
Volumul
este structurat pe două nivele: NIMCITORUL
ŞI NIMICITORUL/ INTENECANS, fiecare parte are legătură una cu alta şi
cartea în întregul ei se leagă de volumul anterior Negru pe negru, pentrucă o rază le străbate, o rază rătăcită din gura
neagră a poeziei care absoarbe viaţa poetului şi a lumii.
În
comentariu pe care l-am făcut la volumul Negru
pe negru am subliniat că starea poeziei lui Aurel Pantea se echilibrează în
preajma unei black hole/gaură neagră, care
absoarbe energiile, lumina materia, lăsând libere puţine semne dintr-un limbaj
minim. Pot continua subliniind că poetul, matur şi captat de poezie, adoptă
metoda teologilor denumită ca via
negativa, apofatică, pornind de la ideea că nu putem cunoaşte nimic despre
Dumnezeu, despre viaţă, dar concentrându-ne pe ceea ce nu este Dumnezeu,
începem să facem afirmaţii, să desenăm necunoscutul prin fapte, stări, limbaje
care coagulează o anumită percepţie.
Dumitru
Stăniloae scria în operele sale că singura modalitate prin care putem să-l
cunoaştem pe Dumnezeu este contemplaţia.
Aurel Pantea scrie: „Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii” (p.20).
Iată
că stilul poetului este mai profund decât la prima apreciere şi, din acest
punct de vedere, nu scrie o poezie cu elipse negre, tristă şi a descompunerii,
a agoniei (Al. Cistelecan), ci o poezie de concept, iar la o lectură mai atentă
observăm că poetul chiar edifică, carnal, dureros de real, ca într-o boală care
doboară o altă boală, precum lipitorile care sugând sângele bolnavului, îl
vindecă. O lume nouă se construieşte prin căderea în ruină a vechii lumi. Lumea
este în mişcare, sunt biografii ejaculate, se şterge în om o cifră bătrână, inşi
voioşi îşi schimbă feţele între ei, Euridice spală hainele, face copii, limbaje
în mişcare, drumul până la inima omului e lung, lucrează linişti mare la
alcătuirea chipurilor, nimicitorul se uită la inima poetului (e viu, scrie!),
apare Contabilul de Nenumărat, poetul cere un pumnal pentru această normalitate…
Lipsa de energie din lume declanşează alte energii, ele se simt în limbajul de
nepătruns, în mişcarea oamenilor în oraş, în limitele artistului, în neputinţa
poetului care se mişcă ducându-şi crucea poemului în spate…
Când
nimicitorul este inactiv, lumea poate atinge perfecţiunea (p.33), sunt fluvii
însângerate…
În
neputinţă, poetul îl aduce pe Dumnezeu la nivelul omului căzut, un Dumnezeu al
intelectualului care crede că-L poate manipula prin concepte, prin stări, prin
artă. Omul acela bătrân pare a avea aceleaşi vicii, îi plac aceleaşi femei,
chiar înjură, e un ins direct, te scuipă în faţă – „Dumnezeul meu face zi de zi
exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea…” (p.21). Efectul acestei
manipulări cade ca o ghilotină: „… el ştie că nimicul meu/ e sămânţa
nimicitorului care vrea să mă ştie mut”.
Exerciţiul
acesta de acomodare cu Dumnezeu, este unul comod pentru intelectual, pentru
artist, el se joacă, dar joaca devine ceva serios, nimicul din om iese la suprafaţă, evadează din gaura neagră în care
pare să fi căzut…
Într-un
alt poem, Aurel Pantea reţine: „Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă
spre ceruri/ bestia învingătoare” (p.13).
Ce
este nimicitorul? Nu are valoare, dar este o prezenţă, şi ce prezenţă!
„La
fiecare mişcare a nimicitorului, lumea nu devine
mai
încăpătoare, dar apare
un
0 (zero) urât şi larg, nimeni nu şi-l asumă,
nimeni
nu semnează cu el, el e pântecul
ce
poartă cifra de neştiut,
la
naşterea căreia numerele se vor da la o parte,
ca
Marea Roşie
şi
se va vedea astfel, printre scârţiituri şi gemete,
că
ele nu conţin absolut nimic, doar un plâns uscat
va
auzi nimicitorul născător (!, nota noastră), plânsul
Contabilului
de Nenumărat” (p.27).
Poemul
de final îl aduce pe artist faţă în faţă cu Iisus Hristos, realitatea este una
absolută, de nebiruit, e revelaţia suficientă care rotunjeşte viziunea:
„Doamne, sunt aproape bătrân/ şi încă n-am învăţat să mor,/ arta asta nu e
niciodată desăvârşită”(p.44). Poemul a fost citat de critică, e un poem
concluzie din care poetul nu poate evada. În fond Iisus Hristos a luat asupra
sa păcatele noastre pentru a muri cu ele şi pentru a birui moartea, lumea, pe
Satan. Aici Aurel Pantea se apropie de Eminescu care nu credea că va învăţa să
moară, moartea este o artă care se exersează pe piele proprie, în prezenţa
Nimicitorului.
Partea
a doua volumului preia poeme esenţiale, născute de poemele anterioare,
versiunea este în limba latină sub traducerea inspirată semnată de Marcela
Ciortea. Exerciţiul în limba latină este unul al esenţelor, ritualul în
Biserica se făcea în limba latină, limba eleganţei, a elitei, ritualul era unul
ales, divin, mundanul nu avea acces, lumea nu putea să atingă limbajul,
limbajul ca un personaj aparte, cum în Biblie înţelepciunea este o persoană
(Proverbe 8), e personificare, pentru a căpăta viaţă.
Nimicitorul
este sub semnul timpului, este şi el atins, starea de graţie a artistului este
dusă până la limita ritualului, el cade în limbaj cu viaţa din care a evadat în
poeme. Vina poetului este revelată prin lipsa iertării: „Azi soarele a apus
normal,/ n-am iertat, n-am fost iertat, / prin zid împietrit/ ne priveşte Faţa
răbdătoare” (p.66). Lipsa iertării e modalitatea prin care relaţia cu Dumnezeu
este blocată, frântă, cu toate că timpul se mişcă pe elipsă, soarele apune aparent
normal…
Sub
semnul clipelor, artistul este trecător: „Din nervi încâlciţi ies feţe
neterminate,/ o stea umedă le împinge. Fără concesie/ suntem înlocuiţi” (p.
86).
Această
mişcare în istorie pare dură, de nebiruit, misterul
se descoperă, împreună cu omul care moare se duce şi nimicitorul cu el, este
biruit… Un altul ia locul celui care a
fost, nimicitorul aşteaptă după colţ… Va rămâne limbajul ultim, timpul nu va mai fi, dar omul lucrează altfel, va intra
în odihnă…
Cu
această carte, Aurel Pantea dovedeşte că poezia română trece printr-o perioadă
fastă, chiar dacă nimicitorul îşi face de cap:
Nu
omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,
nici
creatura politicienilor,
la
mine vine chipul unuia însoţit de slăbiciunea şi desfrâul,
unul
în care au râs nimicirile, omul rest… (p.32).
Poezia
pulsează între rugăciune şi zicere, semnificaţiile ei sunt multiple, scapă unei
analize de conjunctură, Aurel Pantea îşi aşteaptă criticul care să-i castreze
nimicitorul din texte, cu toate că s-a bucurat de analize pertinente şi
serioase, sunt lucruri care scapă însă criticului literar, pentrucă, aşa cum am
afirmat, cunoaşterea prin contemplare poate fi soluţia, iar prezenţa
nimicitorului, ameninţătoare, face să dea energie poemelor care nu încap în
pielea limbajului… Versul curge într-o zicere normală, de zi cu zi, se simte
eforul poetului de a se face înţeles, de a spune, uneori cuvintele sunt aparent
banale (studiat), par a fi exprimate chiar în piaţa publică, dar misterul
persistă… Poemele nu au titlu, ele se încastrează în carnea volumului aproape
anonime, doar versurile dau personalitate fiecăruia, iar cuprinsul dezvăluie
identitatea zicerii, luminează zona întunecată a textului. Face parte din regia
scriitorului lucid care dă viaţă nimicitorului, astfel poetul simte lumina pe
piele proprie, sensibilitatea ca un arc pe strada oraşului. Parcursul este unul
exact, după o rigoare care sugerează măreţia vieţii, de la omul care îşi duce
groapa cu sine, la unul care îşi vede inima, prin lumini verzui albăstrui şi se
sfârşeşte prin invocarea lui Dumnezeu, dovadă că pentru Dumnezeu întrupat
negrul nu este atât de negru şi de nepătruns…
Constantin
Stancu
La schimbarea anotimpurilor
* Foto. Aurel Pantea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu