Dumnezeu la intersecție... Ioan Barb și povestea - Povestirile poartă titluri ciudat de reale: Calea regală; Legământul de castitate; Noaptea în care m-am născut din nou; Pavel Floca; Bocancii pădurarului; Dumnezeul din paharul cu votcă; Uitatul; Căţelul pământului; Viaţa la Oarba… „„Mă gândeam la viaţa văzută printr-un ciob de sticlă. Îmi aminteam scene dintr-un film celebru în care o lume dezumanizată era ţinută sub un clopot de sticlă”

Ioan Barb şi miracolul prozei. Un poet povestește cu a fost

(Ioan Barb, Dumnezeul din paharul cu votcă, Bucureşti: Editura Tritonic, 2016)

Ioan Barb continuă proiectul său literar cu o reușită carte de proză scurtă: Dumnezeul din paharul cu votcă, un titlu mai puțin obișnuit pentru scrierile sale. Deși proză, cartea este o prelungire a poeziei sale solide. Un realism modulat de moderne experiențe, de sentimente, de rememorări pentru un prezent al viitorului. Titlul ar putea intriga, este un titlu cu aromă de marketing literar într-o lume în plină mișcare. El dorește, şi reuşeşte, să ne transmită un mesaj curat: Omul l-a pierdut pe Dumnezeu, din acest motiv îşi croieşte dumnezeii săi. Sunt mulţi. Dumnezeii străini pot locui oriunde, Dumnezeu cel adevărat locuieşte în inima omului.

Este o carte despre experienţele românilor în vremuri dificile, anii de dinainte de pragul din 1989, cu umbre spre vremurile actuale. Locul acţiunii personajelor sale este bine precizat: Valea Streiului. Oraşul monoindustrial şi istoriile sale. Personajele sunt marii anonimi de care lumea are nevoie, fie copii, fie rude, fie prieteni, fie alţi anonimi… Autorul prinde esenţa relaţiilor interumane. Sunt zece proze, zece paradigme într-un halou unic. Miracolul de pe Valea Streiului. Titlurile îndeamnă cititorul la realism. Sub greutatea lor se desenează simboluri, teme, parabole. Sunt parabolele scriitorului în cercul personajelor care nu pot ieşi din capcana destinului. Ele se zbat, se afirmă, iubesc, urăsc, mor, lasă fragile semne pe asfaltul epocii. Majoritatea personajelor se mişcă în timpul de dinaintea anului 1989, caută să-şi fixeze identitatea. Mediul social le permite o viaţa aparent mai bună, acelaşi mediu le pregăteşte otrava zilnică, băuturile tari menite să le tulbure mintea. Se întretaie o lume dominată de Fabrica de Fier (combinatul siderurgic) cu lumea satului trăind în evul mediu, după tradiţii, credinţe, ciclul moarte-viaţă…

Ultima proză, Viaţa la Oarba, este atinsă de temele biografiei proprii. Un om obişnuit doreşte să se lanseze în viaţă. Fabrica de Fier îi oferă şansa unui început. Activitatea începe într-un atelier de finisat calorifere din fontă, după o tehnologie veche, preluată din secolul trecut. Atelierul, Oarba, nu are ferestre, lucrătorii îşi câştigă existenţa, dobândesc resurse, poziţii sociale. În acelaşi timp se îmbolnăvesc, afectaţi de mediul de lucru. Unii mor, alţii rezistă, alţii uită. Alţii sunt stăpâniţi de patima alcoolului, e un mod de evadare din realitatea crudă. Aşa se formează adolescentul, devine bărbat, se îndrăgosteşte, evadează într-o altă lume. Atracţiile sunt multiple, gravitaţia epocii, nevăzută, îl marchează pe eroul anonim. Este prins în vâltoare… Oarba este numele unui atelier industrial, poate fi şi viaţa acelor oameni. Zeiţa oarbă care-i captează în braţele aparent atrăgătoare, îi sufocă, le ia dreptul la cer. Lipsa ferestrelor este un simbol mare cât un veac de suferinţă…

„Mă uimise de la început această instalaţie. Stăteam în praf ore în şir urmărind fluxul tehnologic care culmina cu introducerea pieselor  în camera instalaţiei în vederea ultimului finisaj. Am înţeles că o botezaseră <<Oarba>> deoarece încăperea era o închisoare fără ferestre. În secţia de curăţătorie persista tot timpul un praf dens încât aproape nu se vedea om cu om. Mi se părea că nimerisem   într-o furtună de nisip în plin deşert” (p. 101).

În această proză Ioan Barb dezvăluie taina cărţilor sale. Prozele se explică brusc prin faptele personajului. Autorul se confundă cu personajele, face parte din naraţiune. Destinul care îl cheamă îi ascunde un dumnezeu străin, departe de Dumnezeul suveran. El se salvează… Accidentul pe care îl suferă devoalează temele, spaimele, salvarea…

„Şi astăzi îmi amintesc faţa îngrozită a pădurarului Cela… parcă se uita la mine din cer, că omul era un uriaş. După aceea mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit în doar când doctorul Isaac îmi aranja maţele la locul lor. Nu şi-au dat seama că eram conştient. Tifonul de pe faţă mi se dăduse la o parte şi mă uitam nepăsător în oglinda imensă din tavan în care îi vedeam cum umblă prin intestinele mele. Însă asistam la acest spectacol  ca şi când pe masa de operaţie nu eram eu ci o altă persoană” (p. 106).

Povestirile poartă titluri ciudat de reale: Calea regală; Legământul de castitate; Noaptea în care m-am născut din nou; Pavel Floca; Bocancii pădurarului; Dumnezeul din paharul cu votcă; Uitatul; Căţelul pământului; Viaţa la Oarba…

Personajele sunt reale, faptele vin din istoria concretă a ţinutului de pe Valea Streiului. Personajele coboară din marile războaie, din moarte, din blestem. Ele biruie cumva, anonimi cu putere. Se salvează. Povestea bătrânului Rusalin este povestea unei generaţii ieşite dintre maxilarele istoriei: Greve, război, presiunea securităţii, fuga, frica, evadarea, moartea care pândea la orice colţ. Istoria lui se întinde pe spaţii imense, evadează fără a înţelege logica vremurilor. Viaţa are preţ, dar în sine este o valoare inestimabilă.

Copilul asistă la o scenă mai violentă, mama omoară o cârtiţă, căţelul pământului. Ochii fragezi au prins scena. E o violenţă domestică, obișnuită la ţară, anticipează violenţele sociale. Răspunsul mamei vine pragmatic:

„- Uneori faci şi ceea ce nu-ţi place să faci. De multă vreme îmi strică grădina şi nu am nici o soluţie. Acum restul familiei va pleca. Ia acum căţelul mort şi îngroapă-l în spatele ogrăzii” (p. 80).

Matei este un personaj trist, o prezenţă în localitate. Şi-a pierdut memoria în războiul ultim, a rămas cu oamenii, la ţară, pe Valea Streiului. Când este descoperit de ai săi, nu-i mai recunoaşte. Rămâne lipit de comunitate, de loc, de istorie. Pentru astfel de oameni istoria s-a oprit. Războiul i-a marcat definitiv.

Multe persoane se salvează prin credinţă. Credinţa a fost energia care i-a scos la malul vremurilor. Tradiţiile, puterea de a accepta o tarele societăţii, toate au fost depăşite prin miracolul care a învăluit persoanele…

Visul copilului într-o casă obişnuită de oameni obişnuiţi vine dintr-un impuls interior, vine şi din universul în care s-a născut, trăieşte, creşte, din patima părinţilor, din istoria unei familii care s-a străduit să reziste prin dedicare şi apropierea dintre membrii familiei. Proza care dă titlul cărţii, Dumnezeul din paharul cu votcă, ne prezintă dramele, capcanele, regulile într-o lume distorsionată de paradigma proprie, o lume tânjind după un Creator, trecând pe lângă miracole…

„Am dormit buştean. În noaptea aceea am visat că pruncul Isus a coborât din icoana de deasupra mea şi privindu-mă cu dragoste, aşa cum poate nici tata nu mă privise vreodată, mi-a spus: <<Priveşte ce curat m-am făcut după rugăciunea pe care ai spus-o sub pat!>> Şi pruncul s-a luminat din ce în ce mai tare şi a crescut până când chipul său s-a contopit în chipul strălucitor al Domnului Isus Hristos, care-mi spunea blajin: <<Nu este nimic în lume care să nu poată fi iertat! Numai necredinţa nu se iartă!>>” (p.51).

În contrast cu visul copilului, se prezintă sfârşitul tatălui, căzut sub patima alcoolului, ca un fel de eternă evadare din realitate, sub presiunea unui dumnezeu al vremurilor tulburi.

„În ziua în care tata a împlinit cinzeci şi şase de ani a venit preotul şi a făcut o slujbă cerând să-l spovedească pe tata, dar el a refuzat, părând aproape absent. A venit însă în vizită un vechi prieten de al său şi i-a scris stângaci, pe carneţelul de lângă pernă, să-i cumpere o sticlă de votcă. Când a văzut sticla cu poţiunea magică a cerut să-i toarne un pahar, însă nu s-a atins de el. Îl privea doar fascinat, ca şi când i-ar fi vorbit un dumnezeu necunoscut, un duh care domnea în împărăţia de cristal a băuturii” (p. 59).

Ziduri care despart generaţii, fapte care leagă istoriile… Ioan Barb le observă atent. Fiecare proză este sâmburele unei povestiri mai largi. Textele se leagă, un fir invizibil trece prin ele. Autor şi personaje se caută, caută tainele epocii. Ar putea fiecare text sta la baza unui roman, toate ar putea forma planurile dintr-un roman al vremii.

Romancierul Radu Ciobanu notează, după cum citim pe ultima copertă: „În mod cert, în prozele scurte ale lui Ioan Barb se poate distinge totodată procesul lent şi tainic de configurare a unui nou romancier”.

După Oraşul scufundat, o altă carte de proză scurtă semnată de scriitor, putem înţelege că el îşi consolidează un univers propriu, într-un ţinut special, cu oameni şi întâmplări care au marcat istoria recentă. Curajos şi sigur pe el, autorul este implicat într-o geneză care-i este familiară, bazată de familie, credinţă, autenticitate, rezistenţa prin credincioşie în valori simple şi eterne. Iată cum îşi începe povestirea Noaptea în care m-am născut din nou: „Mă gândeam la viaţa văzută printr-un ciob de sticlă. Îmi aminteam scene dintr-un film celebru în care o lume dezumanizată era ţinută sub un clopot de sticlă” (p.19).   

      

Constantin Stancu