George Popa despre spiritualitatea românească. „Cartea este de fapt o catedrală a spiritualităţii noastre, precum altă dată domnitorii români clădeau câte o biserică după fiecare bătălie tot aşa şi George Popa a simţit nevoia să înalţe acest edificiu după propria bătălie pentru cultură, într-o viaţă de om închinată scrisului şi frumosului în mişcare”

                                 REPERELE NECESARE

Într-o lume care este mişcată de valurile uriaşe ale vremurilor din urmă, afectată de propria cădere din spiritualitate, dar flămândă de spiritualitate, George Popa scrie şi ne scrie câteva repere de spiritualitate românească, dovedind că dincolo de informaţie există altceva mult mai adânc: sufletul unui neam. Eseul plenar despre sufletul românesc este un curaj al reluării unor teme ale culturii noastre şi universale marcată de căutarea unui om prin mare aducerii aminte. Autorul face public acest eseu deschis şi complex în cartea REPERE DE SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ, apărută la Editura Timpul, 2004, cu sprijinul MINSITERULUI EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII.

 Autorul este un iubitor al culturii române şi universale, al cuvântului scris şi al deschiderilor către Cele de Sus. Opera sa este bogată pentru că a atacat poemul, eseul, sinteza culturală, traducerile, aspecte ale literaturii , ale spaţiului spiritual, acolo unde mulţi se pierd, marcaţi de mode efemere şi căutări stridente.

Cartea  are un moto: „Cine n-are nimic sfânt / N-aibă loc pe-acest pământ”, şi începe cu un profund „cuvânt înainte”, autorul dorind, în mod clasic, să creioneze peisajul stâlpilor de rezistenţă a culturii române.

Cartea este de fapt o catedrală a spiritualităţii noastre, precum altă dată domnitorii români clădeau câte o biserică după fiecare bătălie tot aşa şi George Popa a simţit nevoia să înalţe  acest edificiu după propria bătălie pentru cultură, într-o viaţă de om închinată scrisului şi frumosului în mişcare. Deşi autorul are o viziune clasică asupra culturii, cartea era necesară pentru că ne pune la dispoziţie o sinteză revelatorie despre noi aşa cum am mişcat în istorie, dincolo de bătăliile şi morţile necesare. Este o carte despre viaţă, moarte, înălţare, o carte a înălţimilor prezente prin munţii care ne înconjoară ca un semn al prezenţei divine, în fond Dumnezeu a fost cunoscut şi astfel -  Cel care stă pe un munte înalt.  Autorul pledează pentru deschiderea culturii româneşti spre apus şi spre răsărit, de pe un plan al suferinţei, specifică unui popor smerit. Pornind de la creaţia populară, spre Eminescu, Blaga şi Brâncuşi, George Popa scrie despre lumina care inundă locurile acestea, ca motiv suprem de creaţie culturală, dovedind puterea românului de a scrie cu lumina, adică viaţa aşa cum este dată oamenilor. Se pune accentul pe un reper important - creştinismul la români, cu specificul său, dar şi cu smerenia sa ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere şi de rezistenţă la timp. Bineînţeles că  autorul ne descrie originile , într-un triptic esenţial: Zalmoxis – Orfeu – Dionysos, descoperind structurile zalmoxice în spiritualitatea românească, apoi deschiderea către cosmos, către codrul etern şi durabil, către muntele plin de putere, spre comuniunea românului cu natura. Este o deschidere lirică spre frumos ca mod de existenţă, dar şi spre lirica picturii româneşti, ca pată de culoare importantă în Europa. De fapt majoritatea pictorilor români au pictat direct cu timpul pe norii patriei. Aceste deschideri ale noastre spre universal sunt importante pentru că ne dezvăluie destinul fiinţelor alese spre creaţie ca mister divin, spre devenire, spre orice este util şi necesar, într-un efort metafizic cu o viziune ce depăşeşte de multe ori puterea noastră de înţelegere.

Este important de citit deshiderea limbii române, care este unitară şi melodioasă, pătrunzătoare şi unitară în experienţa de zi cu zi dar şi ca mod de face frumosul ca mod de viaţă.

Cred că accentul pus pe suferinţa creatoare, este unul important pentru că sunt desprinse din istorie motivaţiile noastre, suferinţele care ne-au nins cu fiecare mare artist, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Vasile Pârvan…

Eseul acesta este important pentru că trece dincolo de modele culturale, dincolo de ideologie, descoperindu-ne frumosul ca esenţă a creaţiei divine la români, aici unde am fost şi suntem martori ai atâtor minuni. E nevoie de sacru ca bază a moralei, e nevoie de morală şi operele atâtor români dovedesc că avem repere clare, sigure şi puternice, fiinţa neamului românesc fiind astfel pusă pe o stâncă tare. Autorul nu uită în scrierea sa deschiderea spre umorul care ne face viaţa mult mai uşoară, despre esenţa tragicului înflorind în zâmbet.

„Românului îi place să glumească pentru plăcerea de a provoca voioşie în jur, şi nu din răutate, care nu-i este structurală”, scrie George Popa.

Lipsa răutăţii la români este dovada prezenţei luminii.

Constantin Stancu   

*Foto: Statuia lui Mihai Viteazu, Alba Iulia