Hemografie abisală pe harfa revelaţiei
Ca prolog
voiesc să încep cu avertismentul poetic „Atenţie!
Sus se lucrează! Nu ne rămâne decât o Cale spre Viaţă, cu atenţie sporită în
rugăciunea pe care Duhul ne-o dăruie.”[1]
Poetul
prelucrează diferite teme şi motive religioase ale creştinismului, iar formele
de comunicare sunt psalmii, rugăciunea ca esenţă a trăirii frumuseţii şi
sensibilităţii la o altitudine sufletească înnobilatoare, filtrează prin sine
materia, pentru ca dincolo de poezie să ajungă doar o stare binecuvântată, care
să poarte omul înapoi spre ţinuta preadamică. Scrierea poeziei religioase este
o stare diferită de a scrie, a lăsa totul şi a o lua de la capăt, prin revelaţia particulară totul capătă
sens, pentru restul e nebunie chiar
dacă eşti academician sau profesor universitar.
Poetul construieşte un univers nou, al stărilor care prin revelaţie
pot să conducă spre o treaptă dincolo chiar de poezie, de naştere a doua oară,
o trezire într-o altă dimensiune, aceea a desăvârşirii. Este un univers al
stărilor interioare redimensionate şi pregătite pentru o construcţie, un
edificiu poetic nou, cu amprentare divină profundă.
Volumul de
poezii cuprinde la final un eseu intitulat Poezia
religioasă, o stare..., în care nuanţele şi interpretările de fineţe despre
poezia mistico-religioasă realizate de Eugen Dorcescu sunt analizate prin
ascultarea cuvintelor cu urechea auzirii fine de dincolo de ţărmuri a curgerii
nisipurilor de aur prin clepsidra sufletului şi aceste comentarii întregesc
parcursul poetic al volumului şi constituie un suport şi un aport pentru
înţelegerea subliminală, printr-un efort care transcede cenuşa cuvântului.
Toate
reverberaţiile fiinţei se coagulează în această forţă suprapoetică care
transcende imaginarul şi doar revelat devine un stadiu de înnoire al omului, o
cale de apropiere de Dumnezeu, după ce s-a parcurs iniţial drumul Dumnezeu-om: când ajungi să realizezi acest lucru
important lumina devine orbitoare, iar cuvintele nu mai transportă lumea spre
lume, ci, iată, cerul spre om şi creează posibilitatea traseului om-cer.
Eul liric utilizează diferite tonalităţi poetice, dar toate nuanţele converg
spre religiosul purificat. Gândurile
profunde se nasc în linişte şi singurătate, nu în zgomot: Ce libertate când totul este îngăduit! Marele dar al liberului
arbitru este de o covârşitoare semnificaţie şi responsabilitate morală
creştină: „Dumnezeu este, pentru că este libertatea (Berdiaev). Astfel,
existenţa libertăţii este un argument pentru existenţa lui Dumnezeu, căci o
lume în care binele ar fi obligatoriu şi ar exista numai el, ar fi o lume fără
Dumnezeu, un mecanism fără libertate; ar fi o lume a despotismului nelimitat.
Unde nu este libertate, nu este răspundere, domneşte tirania. Mântuitorul
Hristos ne-a dat ultima şi singura libertate autentică: libertatea în bine,
libertatea în iubire, libertatea în adevăr, libertatea harică, libertatea
mântuitoare.”[3]
Poetul
Constantin Stancu invită la simplitate şi la recunoaşterea magiei unicităţii, a
patternului divin în tot ceea ce ne înconjoară şi trăieşte în noi, definindu-ne
superioritatea prin trăirea religioasă, dată nouă prin sacrificiul
Mântuitorului: Să cunoaştem încă o dată
lucrarea, / Pescuirea minunată să ne întărească, / Să-nvingem păcatul, valul,
marea, / Prin Iisus, cel ce vrea să ne găsească... // Pe mal, în dimineaţa
luminată, / Era jăratic, peşte şi pâine, pregătite, / Eram chemaţi la prânz
de-ndată, / La o părtăşie în cele sfinte...
Este ardere
continuă pe un rug al credinţei pentru a se mistui ceea ce nu aparţine de viaţa
creştină şi de a ne ridica la demnitatea precreaţiei, prin scriere religioasă.
Itinerariile spirituale trasate şi urmate de poet sunt reverberante pentru
trăirea adevărat creştină: E
înţelepciune, e o taină vie, / Adunaţi sub Cortul Său Ceresc, / Să creştem ca
mlădiţe-n vie, / Pentru cei ce plâng şi ce iubesc... Desăvârşirea se poate
realiza doar prin Cuvânt, nu prin cuvinte, Cuvântul care te restructurează şi
te naşte din n(ou): Învirea este reală
pentru că este posibilitatea de a continua să exişti într-o altă dimensiune
prin graţia lui Dumnezeu. Experienţa personală a scriitorului în ceea ce
priveşte trăirea religioasă şi metamorfozarea prin atingerea sa cu aripă divină
este dovada grăitoare a sublimării stilistice şi la nivel spiritual: O, îmi poţi deschide poarta, / Eşti iertător
şi bun şi drept, / O aud pe Maria, o aud pe Marta / Şi-un vultur mi se zbate-n
piept! // Un risipitor copil, iertat, / Spălat în suflet şi-n carne, / Îţi
mulţumesc că m-ai purtat: O, iartă-mă, iartă-mă, Tu, Doamne... Reţeaua de
simboluri şi motive pe care le utilizează poetul sunt din vasta reţea a
imaginarului creştin, personalizate de eul liric la nivelul hipertextualităţii.
În unele dintre poezii se face trimitere la textul biblic, la versetul viei
care ne hrăneşte din seva vieţii.
Poezia lui
Constantin Stancu cheamă sufletele la împărtăşire lirică, „eu vă supun doar unul câte unul, / ca ' ntr 'un poem, cuvânt dup cuvânt”
[4].
Citeam pe un colţ de calendar: curăţia nu este o problemă de mediu, ci de
atitudine, la care aş adăuga ...şi de altitudine. Pentru că se află în sfera
unei libertăţi atât de mari, încât abia dacă o putem prinde cu mintea noastră
scundă. De aceea, poetul recomanda nu demult a privi cu ochii inimii: poemele roadelor – Din
ceruri a venit la noi / să ne ridice din aspru noroi[5].
Poemele
au o încărcătură lirică sublimă, un ciorchine stilistic, păstrând rigoriile
limbajului religios, un text poetic expresiv privit din prisma stilisticii, o
poezie a sufletului, prin confesiune lirică sinceră şi trăire reală a darului
divin: E umbra ce mă atinge acum, /
Vorbeşte când tace sau trece, / E aurul călător din drum, / E porunca ultimă
din cele zece.
Mă opresc asupra unei poezii care m-a prins în
mrejele sale, intitulată Domnul pe un zid
făcut la cumpănă, miresme lirice din arborele biblic Amos 7:7. Cum ne
măsurăm fiecare zidul pe care îl construim? Este el drept sau strâmb? Cuvântul
lui Dumnezeu este cumpăna cu care ar trebui să ne verificăm zidul pe care îl
creştem, fiecare după putinţă, ca pe un aluat lăsat la dospit, pentru a fi pus
apoi în cuptor şi de a da pâinea gustoasă, după ardere în cuptorul vieţii: Pe un zid făcut la cumpănă, / Pe un zid ce
nu mai cade, / Stă Domnul şi ţine în mână / Cumpăna vie, ce tainic mai arde...
Ca epilog scriu
versurile poetului din poemul Lucrurile
de Sus: După lucrurile de sus
umblaţi, / Căutaţi-le cu fiinţa toată, / Iubiţi-vă blând, fiţi fraţi, / Căci
Împărăţia în inimi se arată!
LŐRINCZI FRANCISC-MIHAI
Text apărut în revista „Astra blăjană” nr. 1/2014
[1] Dinu Virgil, Exerciţii de suflet,
Pastile provoca(n)te, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 200, p.9.
[2] Constantin Stancu, Cu fantezia pe
fantezie călcând, Editura Cenaclul de la Păltiniş, Sibiu, 2013.
[3] Ilarion V. Felea, Religia
iubirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2009, p. 271.
[4] Valeriu Anania, Poeme, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006, p. 197
[5] Constantin
Stancu: A privi cu ochii inimii: poemele
roadelor, Editura Polidava, Colecţia revistei “Provincia Corvina”, 2002, p.
67.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu