(continuarea de pe acest blog)
Dar să vedem de unde a pornit totul...
Însă, de la bun început, mărturisesc
sincer şi cu toată convingerea că, poate doar delphianca Pithia, purtătoarea de
cuvânt a lui Zeus şi cea mai avizată prezicătoare a mitologiei, ar fi cutezat
să profeţească întâmplările din viaţa unei fetiţe născute într-o faamilie
absolut anonimă, a cizmarului Ilie Câmpeanu din Năsăud şi luptător sub comanda
lui Avram Iancu în Revoluţia de la 1848.
În rest, nimeni!
Aşadar, iată lucrurile: Veronica Ana
Câmpeanu, căci despre ea este vorba în cartea de faţă, a venit pe lume în anul
1850, luna aprilie, ziua 22, ca fiică a lui Ilie şi a moaşei Ana Câmpeanu.
Veronica, viitoarea şi, după unii singulara muză a lui Mihai Eminescu, nu l-a cunoscut pe
tatăl său, Ilie Câmpeanu (d. 1849), care murise în luptele pentru eliberarea
Ardealului, avându-l comandant pe Avram Iancu. În această situaţie şi de teama
autorităţilor austro-ungare, care nu aveau cum să vadă cu ochi buni situaţia, Ana
Câmpeanu, mamă a doi copii orfani de tată, Radu (n. 1848?), care moare de
copil, şi Veronica, se vede silită să-şi
vândă gospodăria din Năsăud şi să treacă munţii în Moldova, stabilindu-se la Târgu
Neamţ, Aici locuieşte într-o casă construită în anul 1834, din lemn şi cărămidă, în cel mai
autentic stil românesc, cu tindă şi trei încăperi la stradă, aflată în vechiul
centru al oraşului Târgu Neamţ, nu departe de Cetatea Neamţ. Urmează, în 1853, o nouă
schimbare în viaţa celor două: mutarea la Iași, unde mama şi fiica se și stabilesc. Să fi fost vorba despre o
predestinare, dacă lăsăm la o parte dorinţa de a urma cursurile unei şcoli
anume a Veronicăi? Este varianta mai plauzibilă şi mai… terestră a situaţiei
şi, oricum, nu se cunosc prea multe amănunte şi informaţii despre copilăria la
Iaşi a Veronicăi şi nici nu cred ar fi relevante. De reţinut doar că, după absolvirea
cursurilor primare, Veronica este înscrisă la Şcoala Centrală de fete
din Iaşi pe care o absolvă în 1863 obţinând calificativul „eminent” în faţa unei comisii de examinare din care au făcut parte,
între alţii, Titu Maiorescu şi Ştefan Micle, un amănunt care va avea
semnificaţie specială în viaţa Veronicăi, după cum se va vedea. În paranteză,
să mai spun că în anul şcolar 1861/1862,
Veronica termina clasa a IV-a cu rezultate remarcabile, amănunt care,
dublat de faptul că era orfană şi săracă avea dreptul să locuiască la internat,
pentru acest privilegiu însă trebuind să susţină un examen de bursă la intrarea
în şcoală. Înaintând strict pe linie cronologică, între anii 1862-1864, pentru
fetiţa-elevă Veronica, nu au avut loc cine ştie ce evenimente importante, dar
mă simt obligat, nu fără motiv, desigur, să amintesc amănunte dintre anii 1862-1863, interval în care ea urmează
un curs facultativ de pian, împreună cu alte trei colege de clasă, la
terminarea căruia acordându-i-se nota maximă. În continuare, în acelaşi an
1863, la vârsta de numai 13 ani, se înscrie şi urmează un curs de muzică vocală
pe care îl absolvă un an mai târziu cu nota maximă şi calificativul de eminentă. După cum se poate constata,
din documente, avem în Veronica o tânără nu doar foarte receprivă, ci şi cu o
inteligenţă aparte – amănunt care va avea în viaţa ei un rost extrem de
important. Până una-alta, să reţinem că este o perioadă intensă de pregătire şcolară
dacă avem în vedere că, între 1863-1864,
frecventează şi cursul de limba germană la sfârşitul căruia obţine nota
maximă. În acelaşi context, să amintim că ea cunoştea deja limbile franceză şi
italiană, ultima învăţată cu profesorul Luigi Ademollo… Şi, mergând tot pe
linia pregătirii intense: în 15 iunie 1863, Veronica termină clasa a V-a
primară cu premiul doi, clasă pe care o repetă, totuşi, pentru a-şi aprofunda
cunoştinţele de pedagogie… Observând lucrurile într-un context general, pare că
tânăra elevă este oarecum agresată de multitudinea şi varietatea pregătirilor,
însă nu e mai puţin adevărat că avem de-a face cu o elevă dovedindu-şi
capacităţile deosebite ale intelectului său:
fire potolită, dar îndrăzneaţă, ea răspundea cu rapiditate la întrebări
fără să se piardă însuşindu-şi cu uşurinţă cunoştinţele, având înclinaţii spre
ştiinţele umaniste, între care un loc important îl ocupau poezia şi muzica. De remarcat,
interesant şi, de ce nu, important pentru viaţa ei că, în anul 1864, Veronica
juca roluri în teatrul condus de acelaşi profesor (de italiană) Luigi Ademollo.
Aşadar, orfana şi săraca fiică a Anei Câmpeanu, ajunsă la vârsta de 14 ani, parcă
în deplină cunoştinţă de cauză şi în perspectiva unui viitor destul de greu
previzibil, trăieşte din plin viaţa, cu participare efectivă la evenimentele
specifice perioadei şi vârstei, dovadă fiind şi faptul că scrie chiar primul
său poem inspirat din viaţa lui Dante Alighieri. Ca exemplu: în ziua de 29 iunie 1864, participă la serbarea de sfârşit
de an şcolar cu ocazia căreia, Mitropolitul Moldovei le asează câte o coroniţă
de flori pe frunte, în timp ce, însoţind
momentul festiv, cântă fanfara militară. Repet: ne aflăm într-o perioadă
foarte activă a Veronicăi: dansează alături de colegele sale şi scrie tot felul
de notiţe prin caietele colegelor, adică un normal de viaţă şi manifestări
absolut specifice vârstei, dar cu o discretă adie de încă nedesluşită
adolescenţă…
Viaţa celor două, mamă şi fiică nu dădea semne că să ducă la cine
ştie ce rele înafară de cele de cele ale unei existenţe normale. Din nefericire, un destin care îi va fi potrivnic
de-a lungul anilor, a intervenit cu brutalitate în viaţa tinerei Veronica
punând la cale o întâmplare care avea să schimbe cu totul existenţa celor două
– mamă şi fiică. Prin Ana Câmpeanu, care i-a întins o mână de ajutor, destinul
a hotărât s-o căsătorească pe Veronica în condiţii foarte avantajoase, astfel
căsătoria devenind destul de clar explicabilă… Astfel: Ana Câmpeanu, posibil cu
puţine mustrări de de conştiinţă – altfel, n-ar fi făcut gestul - datorită
situaţiei materiale tot mai precare, ia hotărârea să o retragă pe Veronica de
la şcoală, primul pas către înfăptuirea unui plan pe care l-aş numi acum
diabolic, fapt care o va afecta foarte mult, fiind vorba de întreruperea
studiilor la terminarea cărora ar fi obţinut post de institutoare. Era, totuşi,
ceva îndepărtat şi incert, astfel că hotărârea era ca şi luată. Cu toate
rugăminţile Veronicăi, maică-sa rămâne neclintită în hotărâre, aşa că, la 1
iulie 1864,… De ce încerc să fixez cât
mai exact în timp aceste amănunte? Fiindcă anul respectiv va rămâne unul de
referinţă pentru viaţa Veronicăi. Ana Câmpeanu, probabil cu un simţ al vieţii
practice cu mult mai dezvoltat, şi aşezând pe primul loc interesul pentru o
existenţă depăşind lupta pentru supravieţuire tot mai acută, o anunţă pe
fiică-sa un fapt care va demola din temelii, aş putea spune, toate visele şi
dorinţele Veronicăi. Astfel, se spune, fără menajamente, îi comunică vestea cum
că nu este nevoie de nu-ştiu-ce studii, deoarece, Stefan Micle, profesor
universitar o plăcea şi aşa, adică, făţiş, se preconiza un măritiş cu
profesorul mai în vârstă decât ea cu 30 de ani şi, mai ales, că şi el dorea sa
o ia de nevastă. Ar mai fi şi alte amănunte, însă nu-şi au rostul aici, ceea ce
mai trebuie adăugat este că, la absolvirea Şcolii
Centrale de fete, cu calificativul eminent,
la 1 iulie 1864, din comisia de evaluatori fac parte Titu Maiorescu şi tocmai…
Stefan Micle, nimeni altul decât viitorul soţ al Veronicăi. Acum nu ne mai
îndoim, după toate informaţiile pe care le avem la îndemână, că absolventa nu doar că fusese o elevă
eminentă, dar apărea în faţa comisiei şi ca o tinerică cu semne limpezi de
viitoare ardeleancă frumoasă. „Contractul-afacere” se încheie rapid, iar
părţile semnatare convin, fără alte discuţii, ca ceremonia căsătoriei să aibă
loc la data de 7 august 1864 (după unii comentatori, „Căsătoria civilă dintre Veronica Câmpeanu şi Ştefan Micle, a avut loc la 7 iulie”, cf. Augustin Z.N.Pop, Mărturii,
Eminescu – Veronica Micle, Editura tineretului, 1969, p. 23), când
mireasa avea 14 de ani, 3 luni şi 15 zile, iar mirele 43 de ani 10 luni şi 12
zile, deci diferenţa de vârstă era de 29 ani, 6 luni şi 27 zile – ca să fiu cât
mai exact… Aşa cum lesne putem constatta, căsătoria a fost, în realitate, o,,, afacere, un contract de viaţă şi pe viaţă, încheiat între Ana Câmpeanu, în calitate de mamă, şi
profesorul universitar Ştefan Micle, ca primitor al obiectului de contract, Veronica.
(va continua)
Dumitru Hurubă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu