Lumea lui Daniel Marian: interiorul unei secunde (Daniel Marian, Lumea de la capăt, poeme, Craiova: Editura Contrafort, 2016)

Lumea lui Daniel Marian: interiorul unei secunde

Daniel Marian s-a eliberat de povara poemelor sale prin volumul Lumea de la capăt*, un salt peste timpuri dense. Treizeci de ani de poezie sub umbra îngerului. O antologie, o sinteză a viselor materializate, sub semnul editurii Contrafort din Craiova, în anul 2016. Orele albastre au fost depășite. Efortul său este vizibil, salvarea poate veni și prin poezie, limitele versurilor aduc în matcă iluziile de fiecare zi. Oricum, Daniel Marian iubește poezia și poeții care veghează la nașterea poemului real. Un titlu care sugerează posibilitatea reînnoirii lumii sunt cupola poeziei.

Întâmplări personale speciale, o istorie în mișcare, mitul credinței care mișcă îngerii în poem, cultura care marchează destine, toate se încheagă sub pielea poeziei.

Dinamica poemelor sale se mișcă de la stările facultative la poeme libere, la exercițiile de zbor. Traseul multiplică poemele în fiecare noapte, sunt poeme discrete, de rezervă sau poeme de lux. Poetul privește poemul ca pe o prezență evidentă, ceva viu care flămânzește la fereastra poetului. Comunicarea dintre poet și lume este una a sufletului care se deplasează de la vest spre inimă, alergarea se face din poet în poem. Apare febra înțelesului, poemul cu muză, se aud pașii poetului la malul ploii de vară. Când iubirea se ivește în zonă, poemul nu se poate cuprinde în toate poemele lumii. Nemurirea devine posibilă cu veioza la căpătâi, cu moartea care nu are loc de cuvintele poetului. O, câte poeme rătăcite, ele nu mai ajung la poet, există o limită a timpului, o răscruce de suflet…

Daniel Marian este un generos cu sine, își lasă poemele să-l caute.  

Salvarea sa, mirarea sa, foamea sa de cuvinte se realizează în această carte. Tehnici vechi și inspirații noi, urmele unor poeți care au stabilit jocul în istoria literară, toate vădesc respectul religios, putem spune, pentru poezie.

Sunt unele poeme reușite, la ele nu se mai poate schimba ceva. Reținem:

în pauza dintre două

acte de tristețe

stăm încleștați în interiorul unei secunde

și nu ne vedem

în interiorul unei secunde

de apă – sau de cer

de care ne-a fost sete toată viața (poem de circumstanță -3, p. 75).

Daniel Marian folosește grafia modernă, semnele de punctuație s-au evaporat sub temperatura ideilor pe care le subliniază cu delicatețe. Se aliniază generației grăbite, deși își elaborează textele cu migală și atent la detalii. Are capacitatea de a folosi cuvinte obișnuite pentru a exprima stări complicate. El se aruncă în interiorul unei secunde!

Versurile sale surprind inefabilul, poezia aceea unică din poezie: „toamna albul de prin copaci pica/ lăsând să se vadă moartea” (contele de snagov, p 92).

El reușește să capteze clipele astrale ale zicerii: „se băteau monede cu chipul ploii” (încă nu se terminase lumea, p. 93).    

Lecturile intense, curiozitatea pentru literatura corectă politic din punctul de vedere al poetului flămând, se simt în tot volumul, el încearcă și reușește, să se integreze în tradiția cărților care sunt semne pentru cercul poeților sinceri.

Marian smulge din labirintul vremii stării speciale: „pașii mei prin catedrala răsăritului/ monumentala înclinare a frunzelor/ spre lumină/ iar tristețea ce stătea în capul mesei/ umbla desculță” (odată, p. 95).

La finalul volumului, el se pleacă umil sub destin, moartea este o transformare a iubirii în albastru:

a venit moartea mi-a zis:

- ia-mă în brațe sunt caldă

mai caldă decât toate celelalte

tu moarte încearcă pe mine iubirea

și lasă-mă până la schimbarea banilor pe vise

până la capăt

mă sprijin de sabia unei lacrimi

până la albastru cel mare și albastru (deocamdată, p. 174).

Cartea ne prezintă un curriculum vitae literar și, la final, postfața cu un titlu filozofico-teologic, Întrebări despre om, de Alexandru Cîrțu, date necesare pentru înțelegea fenomenului poetic la Daniel Marian, viața unui om în căutarea sinelui.

Reținem explicarea inexplicabilului la poet:

De sub mantaua lui Nichita Stănescu răsare, personajului gogolian, Daniel Marian. De la ortografia lui Nichita Stănescu, prezentă încă de la pagina 5, spre forma de exprimare și ideile, multe și amestecate constituind grinzile de rezistență pe care se ridică, aidoma unei construcții solide din beton armat, universul poetic. Dar și betonul, depășind o anumită înălțime, poate lăsa ochiului impresia că zboară (p. 176).

Daniel Marian este ironic cu starea poetului, totul este sub semnul unei relativități cu ștaif, a unei șoapte pe care urechea poetului o percepe în zgomotul și furia lumii: „noapte în care Dumnezeu își adună îngerii blonzi/ noaptea în care cuvintele-s greieri cu chef de greiereală cri” (elegia nopților greșite, p. 159).

El nu ezită să-și asume și erorile, sunt erorile ivite sub tensiunea dorinței și necesității de a scrie despre interiorul clipei. Uneori se lungește, îl pasionează acțiunea lirică a personajului principal, poetul neastâmpărat, își depășește limitările prin sinceritate și umilință. Este conștient de acest lucru și aceasta dă tărie poeziei de a rezista la eroziunea timpului.

La final, pentru că toate au un final, editorul explică nașterea cărții: „Acest volum reprezintă, în sine, exprimarea unui dublu orgoliu; al autorului și al editorului. Autorul a dorit să exprime, poate pe deplin, gândurile care-i trec prin cap. Editorul a încercat să facă o carte frumoasă, aidoma celor dinaintea lui” (Colofon, p. 201).

Constantin Stancu

*Daniel Marian, Lumea de la capăt, poeme, Craiova: Editura Contrafort, 2016