Octavian Doclin și sărbătorile esențiale... „Memoria de fiecare zi și memoria tezaur îl invadează, ezitările care duc pe muntele unde sărbătorește poema sa, agonia lumii și agonia oamenilor în acest peisaj, tristețea mascată de ritualuri, dramele care aburesc oglinzile sufletului, toate fac parte din materia primă care vibrează în versurile din volum”

Sărbătorile esențiale din calendarul lui Octavian Doclin

(Octavian Doclin, Sărbătorile, poeme,

Timișoara: Editura Gordian, 2016)

Octavian Doclin este o voce inconfundabilă în literatura de astăzi. Poezia sa are acea scânteie care pune lucrurile în mișcare. Sinceritate, trăire autentică, acceptarea cuvintelor în vremea baletului de noapte, credință, o viziune matură despre lume și despre sine. O viziune a poeziei care intră în sărbătoare la întâlnirea cu autorul ei. Volumul de versuri Sărbătorile, poeme, lansat la Timișoara: Editura Gordian, 2016, 96 de pagini, aduce pentru cititor un suflu special: viața merită acceptată așa cum ni s-a dat, timpul ne oferă diferențe care dor…

Prefața la carte este semnată de Gheorghe Mocuța și creionează poziția operei lui Octavian Doclin în lumea literară de astăzi, are un titlu serios, de istorie literară: Retrospectiva Doclin. Motivul cercului și traversarea lui. Mocuța afirmă despre poet: „Octavian Doclin e capabil să scrie o plachetă de versuri pe parcursului unui anotimp, după cum e capabil să scrie patru poeme într-o singură zi. Sau să scrie un poem, să-l conceapă în tren sau în timpul slujbei la biserică” (p. 9). Observația este pertinentă, autorul este inspirat, este presat de inspirație, o primește cu toate ușile deschise, nu mai poate refuza nimic. S-ar refuza pe sine.

Întâlnirea poetului cu poema sa reprezintă o sărbătoare în pustiul vieții. Oaza care face timpul mai luminos și poate fi străbătut printr-o călătorie a pelerinului.

Ființa poetului devine subiect al volumului, timpurile cu gheare nu iartă, maturitatea vine brusc peste cuvintele de pe buzele acestuia. Memoria de fiecare zi și memoria tezaur îl invadează, ezitările care duc pe muntele unde sărbătorește poema sa, agonia lumii și agonia oamenilor în acest peisaj, tristețea mascată de ritualuri, dramele care aburesc oglinzile sufletului, toate fac parte din materia primă care vibrează în versurile din volum. Tensiunea dintre moarte și viață, dintre clipele de diamant și veșnicia întrezărită, dintre uitare și iubire, dintre copilărie și boală, tensiunea această prinde în plasa de păianjen poetul și poezia. De remarcat că Octavian Doclin preferă să-și denumească textele ca fiind poema (feminin) pentru a accentua fuziune dintre autor și operă până la contopire.

Temele, aparent banale și normale în vremuri dantelate, sunt diverse, unite de trăirea sinceră a poetului: puterea și duhul vinului, Reșița de la Marginea, clopotul, noaptea, întâmplarea reală și cea din imaginație, rostirea, vatra luminii, vocea, timpurile în jocurile din timp, păgânul… De reținut punctele fixe ale volumului, cele care fac armătura: portretul, sărbătorile, piatra Eben-Ezer, poemul minim, poemul care nu rezistă în fața eternității și Domeniu… Deși Octavian Doclin nu a fost inclus în lista poeților creștini, valorile pe care se bazează creația sa sunt de natură creștină asumată la nivel intim, ca-ntr-o baladă veche.

Recunoscător lui Dumnezeu pentru poezia sa, pentru narațiunea din poezia sa, Octavian Doclin precizează mereu: Există un semn sub care toate s-au petrecut sub regia divină, sub energii nebănuite care scapă omului. Este o piatră de aducere aminte (Eben-Ezer), fixată în stânca timpului.

Volumul este structurat spiritual pe două nivele:

·        Sărbătorile. Minimele. Maximele.

·        Primele. Ultimele. Sărbătorile esențiale.

În anexa avem o listă a cărților scrise de poet, o viață în haina poeziei, de la Neliniștea purpurei la Baletul de noapte și Sărbătorile. Metafora l-a subjugat, a urmat Ceasul de apă, Poeme despre Viață, Dragoste și Moarte etc.  Toate cărțile sale au un mesaj profund. Limbajul simplu devoalează o lume complexă. Tăcerea, iarna, duminica, pereții, eroarea, Esau (personaj biblic), apa, locomotiva și vrabia, urna cerului, sânge de vișin, toate compun opera impresionistă sub stelele fixe ale scriitorului aflat în călătorie prin Domeniu. Există o subtilă întâmplare în poeme, narațiuni care dau consistență cărților, inclusiv moartea după Doclin… Poetul acceptă să fie personajul poemelor, suferă pe piele proprie degradarea sau eroismul metaforelor sale.

Realist, poetul acceptă viața ca un dar, fără prea multe pretenții, conform personajelor biblice: Gol a venit, gol se va duce artistul. Primul poem, Autoportret, este o introducere în stilul poeziei populare, umilința în fața vietății care trăiește în pielea poeziei sale: „Doclina-m-aș și n-am cui/ doclina-m-aș vinului/ și smerit copilului/ și-ncet asfințitului/ în veci liturgului…” (p.15). Este un ritual de început, poetul imploră îngerul să-i aducă poema/ poemul. Este dominat de poezie, de lumea care interferează cu divinul, cu luminile.

Sărbătorile îi dau prilejul să intre-n zona specială a mirajului poetic, să încerce evadarea din realitate în realitatea poeziei și mai sus, spre Domeniu.

Sunt idei, teme, stări care pun în mișcare lumea lui Doclin: Vederea de departe, cuvintele care vin din vremi și lumi diferite, imagini interzise, obsesia primelor cuvinte, cuvintele de aur, frigul cuvintelor, Bogăția Casei Poemului, Scribul plângând, inspirația ca o boală insuportabilă, poetul care moare puțin câte puțin, stenturi implantate în arterele memoriei, Stăpânul al cărui nume nu va fi cunoscut…

Elementele vieții și temele biblice se împletesc până ce poemul capătă consistența scrierilor inspirate. Uneori se simte o abandonare a textului ca o lepădare de prea multă bucurie în sărbătoare, o lejeritate a discursului și boema care intră-n versuri lent și simbolic. Poemele obosesc precum omul care le scrie, se epuizează sub presiunea morții care stă la pândă.

De un realism dus la extrem pentru a provoca îngerii la ceartă cu visele, este poemul Reșița (din) de la Marginea. Se simte cum lumea se degradează împreună cu orașul, cum se opresc toate în fața indiferenței omului, cu se prăbușesc vechile turnuri care, altădată, ar fi urmat să atingă cerul…

Cităm: „Trec dară și pe lângă așa-zisul Bloc al Actorilor/ astăzi nici urmă de vreunul/ doar vocile lor le aud ca pe vremuri/ umbrele lor nu mai joacă pe scena Teatrului reșițean/ într-o piesă nescrisă încă/ Hei, hai Reșița mea de la Marginea” (p.30).

Tema poemului minim este una care alunecă între durere și speranță, poemul nu moare: „Așa se face/ astfel se știe/ că în gura lui/ Cuvântul nu mai are duh…” (Poemul minim, p. 85).    

De reținut experiențele de limită ale poetului, în copilărie urca în clopotnița bisericii împreună cu realul clopotar al satului pentru a participa la legănarea clopotului, cu sunetele care erau mereu altfel seara, la amiază, dimineața,  sau cu sunetele care anunțau primejdia, apoi, brusc, relevația: „dangătul acela doar îl aude/ și numai atunci când se naște poemul/ semn că se va naște poema/ precum acum” (Clopotul, p. 37). 

Singurătatea biruie timpul: „A căutat mereu/ să găsească unul care să-i semene/ dar și să-i descrie făptura poemei/ dacă a văzut-o cumva/el însuși avea halucinații/ în privința chipului ei”…(Singur, p. 17).

Fiecare zi este o sărbătoare, toate trec repede, în orice zi se poate naște acel text care prinde aripi, care zboară prin inima poetului: „i-a fost hărăzit/ să culeagă de timpuriu/ din pomul Cerului/ fructul lui Dumnezeu/ harul și darul/ de a-mirosi/ pe la subsuori/ poezia și cuvântul din flori” (p.90).

Concluzia poetului: Viața unui om încape într-un poem, omul este poemul lui Dumnezeu de la naștere până la moarte și dincolo de aparențele suferinței…

Constantin Stancu