miercuri, 23 octombrie 2019

Rezerva de duioșie... Eugen Evu: „Dar adevăr zic vouă: / numai întrebările definesc omul – întrebările răspund”


INTERIORUL SFERIC AL TEXTULUI

„Încă o mie de poeţi deodată cu mine/ În aceeaşi clipă, sub aceeaşi stare/ Pretutindeni prin lume, răzleţi, scriu/ Tresare acelaşi pământ într-o unică floare” ( Lothus ).
Editura Viaţa arădeană  – 2004, prin directorul de editură Sabin Bodea, ne provoacă duios cu un nou volum de Eugen Evu, volum apărut la serbarea  artistului, 60 de ani de viaţă şi o veşnicie de scris, volum intitulat REZERVA DE DUIOŞIE.
Acest volum începe cu o „ Mică istorie literară : Eugen Evu”, schiţând pe scurt viaţa, opera, premiile date şi cele care nu vor fi date niciodată, meserii bune pentru un poet: lăcătuş, oţelar, salvamar, muncitor necalificat, cântăreţ de local, şomer, pensionar, înger … Dincolo de nota literară, este însă poezia, care cuprinde viaţa poetului, aşa cum este, un vers între o viaţă şi alta.
Duios poetul trecea prin viaţa noastră, printr-o cetate în ruină şi cădere în înger, volumul este o lacrimă pe obrazul celuilalt.
Grafica volumului este susţinută de prietenii pictori şi graficieni, iubitori de frumos şi de filele din dosarele securităţii acolo unde Eugen Evu a murit puţin.

În acest volum poetul îşi redescoperă duioşia din poezia cea de toate zilele, cu bucurie şi durere. Lumina, logosul, spaţiul curbat, chipul pierdut, florile dalbe, toate înseamnă teme ale unei poezii care s-a definit exact în scrisul lui Eugen.
„Lumina rană a vederii”  este o temă profundă în poezia aceasta, care cheamă lucrurile de început, de dinaintea cuvintelor, pentru că este o foame de puritate la Eugen, o foame care depăşeşte înţelegea obişnuită, Eugen ne cheamă şi ne iniţiază într-o altă lume.
Durerea poetului pentru Hunedoara, ca oraş în dificultate, dar nu numai pentru Hunedoara este vizibilă, poetul nu acuză, el cântă şi cântarea sa urcă oraşul mai sus cu un secol.
Arta este privită ca mod de evadare şi devenire la Eugen Evu, el se simte solidar cu toţi artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu scribi. De fapt şi mărturiseşte că moartea poetului este numai în limba română, ca un loc în care se poate învia.
Secretul fiinţei umane este undeva între apele dulci şi cele sărate, între fălcile leviathanului, în spatele oglinzii. Poemul „În spatele oglinzii”  dezvăluie şi ascunde entitatea reală,  totodată.
Adevărul despre poezie este scris, este trăit, este murit de poet: „Dar adevăr zic vouă: / numai întrebările definesc omul – întrebările răspund.” Ce ar putea extrage poetul din pretutindeni şi nicăieri, din nadirul tragediilor?
Ajuns la o maturitate care doare şi unde suferinţa este unitatea de măsură a poemului, Eugen Evu şi –a  păstrat o anumită rezervă, un loc în care se poate refugia: POEZIA.
E multă singurătate şi tristeţe în volum, dar şi mult vers care iluminează fiinţa cititorului, într-o vreme când poezia a ajuns locul în care se pierd luminile …
Cum este starea poetului ? Răspunsul poetului: „Eram oarecum în lanul acela de in înflorit / şi deopotrivă în interiorul sferic al textului”.

Constantin Stancu 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu