INTERIORUL SFERIC AL TEXTULUI
„Încă o mie de poeţi deodată
cu mine/ În aceeaşi clipă, sub aceeaşi stare/ Pretutindeni prin lume, răzleţi,
scriu/ Tresare acelaşi pământ într-o unică floare” ( Lothus ).
Editura Viaţa arădeană – 2004, prin
directorul de editură Sabin Bodea, ne provoacă duios cu un nou volum de Eugen
Evu, volum apărut la serbarea
artistului, 60 de ani de viaţă şi o veşnicie de scris, volum intitulat REZERVA DE DUIOŞIE.
Acest volum
începe cu o „ Mică istorie literară : Eugen Evu”, schiţând pe scurt viaţa,
opera, premiile date şi cele care nu vor fi date niciodată, meserii bune pentru
un poet: lăcătuş, oţelar, salvamar, muncitor necalificat, cântăreţ de local,
şomer, pensionar, înger … Dincolo de nota literară, este însă poezia, care
cuprinde viaţa poetului, aşa cum este, un vers între o viaţă şi alta.
Duios poetul
trecea prin viaţa noastră, printr-o cetate în ruină şi cădere în înger, volumul
este o lacrimă pe obrazul celuilalt.
Grafica
volumului este susţinută de prietenii pictori şi graficieni, iubitori de frumos
şi de filele din dosarele securităţii acolo unde Eugen Evu a murit puţin.
În acest
volum poetul îşi redescoperă duioşia din poezia cea de toate zilele, cu bucurie
şi durere. Lumina, logosul, spaţiul curbat, chipul pierdut, florile dalbe,
toate înseamnă teme ale unei poezii care s-a definit exact în scrisul lui
Eugen.
„Lumina rană
a vederii” este o temă profundă în
poezia aceasta, care cheamă lucrurile de început, de dinaintea cuvintelor,
pentru că este o foame de puritate la Eugen, o foame care depăşeşte înţelegea
obişnuită, Eugen ne cheamă şi ne iniţiază într-o altă lume.
Durerea
poetului pentru Hunedoara, ca oraş în dificultate, dar nu numai pentru
Hunedoara este vizibilă, poetul nu acuză, el cântă şi cântarea sa urcă oraşul
mai sus cu un secol.
Arta este
privită ca mod de evadare şi devenire la Eugen Evu, el se simte solidar cu toţi
artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu
scribi. De fapt şi mărturiseşte că moartea poetului este numai în limba română,
ca un loc în care se poate învia.
Secretul
fiinţei umane este undeva între apele dulci şi cele sărate, între fălcile
leviathanului, în spatele oglinzii. Poemul „În spatele oglinzii” dezvăluie şi ascunde entitatea reală, totodată.
Adevărul
despre poezie este scris, este trăit, este murit de poet: „Dar adevăr zic vouă:
/ numai întrebările definesc omul – întrebările răspund.” Ce ar putea extrage
poetul din pretutindeni şi nicăieri, din nadirul tragediilor?
Ajuns la o
maturitate care doare şi unde suferinţa este unitatea de măsură a poemului,
Eugen Evu şi –a păstrat o anumită
rezervă, un loc în care se poate refugia: POEZIA.
E multă
singurătate şi tristeţe în volum, dar şi mult vers care iluminează fiinţa
cititorului, într-o vreme când poezia a ajuns locul în care se pierd luminile …
Cum este
starea poetului ? Răspunsul poetului: „Eram oarecum în lanul acela de in
înflorit / şi deopotrivă în interiorul sferic al textului”.
Constantin
Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu