NOII SCRIITORI ŞI CRITICA LITERARĂ
Tacit, parcă făcându-ne şmechereşte şi complice cu
ochiul, unii autori, şi nu foarte puţini, se dau importanţi şi conştiincioşi pentru
ca ale lor creaţii să pună umărul la construcţia edificiului noii literaturi
naţionale, cea postdecembristă. Frumos, patriotic şi normal dacă avem în vedere
felul în care profesioniştii revoluţionari ai momentului clamează agresiv şi
spectaculos instalarea noii noastre literaturi ruptă, în sfârşit!, de cenzura
şi racilele unei societăţi bazată pe încorsetarea între laturile ideologiei
comuniste, şi respectuoasă faţă de
dialectica marxist-leninstă. Nu dau exemple, fiindcă ele sunt la îndemâna
oricui, însă, ideea debarasării de aceste tare ale trecutului apropiat, personal
o apreciez ca fiind extrem de importantă şi de bun augur. Numai că, iar aici
intervine partea reală şi interesantă a poveştii: păstrând proporţiile,
transferul e palpabil, cu menţiunea că trecerea, cred eu, s-a făcut nu brusc,
ci brutal, respectiv de la o literatură valoroasă, echilibrată şi apreciată ca
atare, la una în care nonvalorile domină – din nefericire… În consecinţă, noua literatură, pierzând în mod
deliberat baza restructurării sale şi, tropăind grobian cu bocanci cârpiţi cu
metafore – unele greu explicabile şi greu ataşabile ideilor din creaţie – prin Catedrala literaturii române, nu numai că
pierde startul, dar se şi abate de la un traseu normal. Aparent, doar aparent!,
atitudinea noului val de autori nu este de lepădat, ba pare chiar de bonton, dacă n-ar fi jignitoare pentru
literatura română, iar cei care se prefac a nu cunoaşte acest adevăr, înseamnă
că sunt părtaşi la reconstrucţia nefastă a edificiului literaturii naţionale. Aici
nu încap discuţii. Acest proces de distrugere a valorilor, chiar dacă sună cumva
a fatalitate, sau măcar a science fiction,
nu este o povestire drăguţă, ci, mai degrabă, o realitate extrem de gravă. În
acest sens, considerând că rostul criticii şi teoriei literare este de a
analiza şi de a trage semnale de alarmă atunci când unii autori, cu imaginaţia
lor debordantă ies în decor, ca să folosesc o formulă mai… tehnică, ar trebui
ca revistele literare, în primul rând, să dea o mână de ajutor… Despre ce cred
eu că ar fi vorba? Fără să apară ca o cenzură (deşi…), unor pretinşi cronicari
literari ar trebui să li se atragă atenţia că permanentul laudatio în cazul unei cărţi, indiferent de valoarea ei, este un
mare deserviciu inclusiv pentru autorul ei. Aici ar fi nedrept să nu (re)amintesc
adevărul inco0ntestabil că, acei critici literari cu vocaţie şi
responsabilitate, au menirea de a păzi literatura autohtonă de calitate, fie
prin cronici literare obiective, documentate şi pertinente fie prin atitudini
corespunzătoare, chiar prin eliminarea, cu analize corecte, a unor autori cu
cărţile lor cu tot din viaţa literară. Eu vorbesc/scriu simplificând lucrurile,
dar situaţia e cu mult mai complicată şi mai complexă.
În această ordine de idei, entuziasmul şi veselia
multor autori de a încălca asiduu şi cu nonşalanţă cele mai elementare norme
ale gramaticii limbii române, nu mai este, de ani buni, o noutate, ci o lipsă
acută de responsabilitate vizavi de actul creaţiei. Dacă descindem în acest
context, vom constata pe viu cum autorii, mai ales cei lipsiţi de talent, dar înduioşător
de harnici, nu creează, ci produc literatură cu o putere de muncă fantastică.
Pentru edificare, putem face următorul experiment: luăm zece poezii de la zece
autori, le amestecăm relativ bine, după care, ţinând seama de calităţile
cutărui autor, criteriile nefiind neapărat rigide, să le repartizăm pe cap de
creator bazându-ne, între altele, pe capacitatea intelectului şi nivelului de
cultură, fie ea şi generală. Va fi greu spre imposibil recunoaşterea
individualităţilor măcar. Aici şi acum, adevăraţii şi sincerii critici literari,
ar avea obligaţia de a trece de la interminabilele laude şi trimiteri spre… genialitate a cutărui autor, la un obiectivism
care ar mai atenua înflăcărarea anumitor autori care, strofocându-se a scrie un
poem fără cap şi fără coadă, dar motivându-l ca fiind filozofic, i-ar pune,
probabil, pe gânduri. Astfel, mesajul criticii literare ar trebui să avertizeze
că democraţia niciunui sistem din lume nu înseamnă şi că, între altele, se
poate reconstrui o nouă literatură pornind de la zero. La noi, ’89-le a fost
aducătorul de libertate, inclusiv dacă vorbim de creaţia literară. Bucurie
generală, invazia de autori şi cărţi cu respectarea unui principiu total
greşit: am terminat cu cenzura, avem democraţie şi libertate. Problema este:
dar avem capacitatea de a de a ne autocenzura pentru a nu trece de la o
literatură drastic cenzurată la una real-valorică? Din nefericire, în foarte
multe cazuri răspunsul este nu, iar acest adevăr fiind confirmat de mulţimea
cărţilor publicate a căror valoare este, în multe cazuri, îndoielnică, să nu-i spun chiar catastrofală.
Aici, simt nevoia să revin; multe, foarte multe reviste literare sau de
cultură, publică în paginile lor nu creaţii de slabă valoare, ci adevărate compromisuri
din care bietul cititor nu poate pricepe mare lucru. Continuând ideea un pic pe
o coordonată complementară, personal trăiesc senzaţia că asist la un maraton în
care participanţii sunt adepţii machiavelicului: „scopul scuză mijloacele”, important rămânând nu calitatea-valoarea,
ci cantitatea impregnată cu metafore şi alte salvatoare figuri de stil. Este,
de fapt, vorba despre o subtilă inducere în eroare generală, deoarece, după
investigaţiile noastre, vom descoperi sub camuflajul metaforico-filozofic
deseori trâmbiţat cu aroganţă, mai mult ca efect decât ca eficienţă, o
exprimare doar paralelă cu creaţia literar-artistică. În acest fel, se pare că
mulţi autori nu ţin seama de un adevăr, nu lipsit de importanţă, al
profesorului german de psiholingvistică la Heidelberg, Norbert Groeben, care
avertiza încă în urmă cu aproape o jumătate de secol: „Opera literară nu poate fi concepută nici fără autor, nici fără
cititor.” (Norbert Groeben, Psihologia
literaturii, Ed. Univers, 1978, p.42; trad. Gabriel Liiceanu şi Suzana
Mihalescu). Având cumva această dezlegare, o seamă de autori postdecembrişti
consideră importantă producţia literară şi, nicidecum, valoarea ei. Astfel, atât
paginile multor reviste cât şi cuprinsul mulţimii de volume publicate,
dovedesc, deseori însăilări, ca să nu le spun chiar… elucubraţii, autorii înşişi
nemaiştiind despre ce este vorba în propriile creaţii, ajungându-se ca totul să fie transferat într-un
ţinut al derizoriului, cel puţin, deşi, cum spuneam, salvarea vine de la
„ameninţarea” cu hrănirea creaţiei proprii cu materie primă din câmpia filozofiei şi cea a postmodernismului – curent literar mai
mult invocat decât existent clar delimitat de alte curente literare, cel puţin
la noi… În această ordine de idei, destui creatori se eliberează de tarele unei
posibile culpe dând vina pe noua literatură, încă greu de înţeles de către
cititorul actual, încă nepregătit pentru a face faţă asaltului. În urma acestui
impact, admitem că nu-i mare bai prin pierderea operei nonvalorice şi
implicit a autorului ca reprezentativitate, precum şi îndepărtarea cititorului de lectură, ci faptul că în locul rămas în
urma curăţirii nu se pune nimic sau aproape, ceea ce nu e deloc vesel şi
benefic pentru noua literatură.
Să mai notez că, în urmă cu peste 40 de ani, francezul
Robert Escarpit (n.1918-d.2000),
profesor universitar, critic literar şi sociolog în domeniul sociologiei
literare, atrăgea atenţia înţelegător: „Orice
scriitor, în momentul în care creează, are un public prezent în conştiinţa sa,
chiar dacă acest public nu ar fi altcineva decât el însuşi. Un lucru nu poate
spus în întregime decât dacă este spus cuiva, adică publicat (…)” (Robert
Escarpit, De la sociologia literaturii
la teoria comunicării, studii şi
eseuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.86). În
aproape sigură necunoaştere, acei „unii” autori despre care am pomenit ceva mai
înainte – indiferent de genul literar abordat - consideră că e suficient să scrie, urmând
zicerea lui Faulkner dintr-un minunat interviu, şi-atât! Dar ce colosală
diferenţă între ei şi celebrul scriitor american! Mă rog, altă poveste… Însă,
din nefericire, povestea care rămâne, este
şi va rămâne!, responsabilitatea,
uriaşa responsabilitate, de a avertiza şi proteja valorile scrierilor literare,
cu adevărat de valoare, şi nici într-un caz prin a glorifica pe bază de
coterii, prietenii şi alte cele cu rost real în teoria şi critica literară,
pentru ca istoria literară să poată consolida o zestre altfel în veci
recuparabilă. De-aceea, acest text îl vreau ca o ca atenţionare/alarmă în
condiţiile în care multor autori actuali, sub acoperişul libertăţii şi
democraţiei, li se pare firesc să scrie şi-atât, pentru că, acelaşi W.Faulkner
se debarasa de griji spunând: „Rostul meu
e de-a scrie, crtica literară e cea
care se ocupă de valoarea scrierilor mele!” Însă, el adăuga, ca un corolar:
„Artiştii nu au
timp să ia seama de critici. Cei care vor să fie scriitori citesc recenziile,
cei care vor cu adevărat să scrie nu au timp să citească recenziile.”.
Da, dar… individul se numeşte WilliamFaulkner, unu căruia
i s-a acordat Premiul Nobel în anul 1949.
Da, altă poveste…
Dumitru Hurubă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu