Sonia Elvireanu: Ceața... „Povestea este captivantă, inedită, atrage cititorul prin rigoarea fanteziei. Aceasta nu pendulează la întâmplare, din contră, regulile se păstrează”

Pe culoarele istoriei cu Sonia Elvireanu

Timpul are o nouă dimensiune în romanul Ceața*, semnat de Sonia Elvireanu, o dimensiune spirituală, limitele sunt în mișcare, lumea își caută sensul pierdut. Lansat de Editura Ars Longa, în anul 2019, cartea iese din tiparul obișnuit și ne incită la o realitate fantastică. Jocul de-a timpul, pe culoare speciale, ne demonstrează că foamea de eternitate la om este mereu constantă, indiferent de epocă. Romanul se consolidează pe mai multe paliere: istoric, psihologic, fantastic, liric, teosofic. Scriitoarea a făcut un adevărat maraton pentru a ajunge la punctul culminant al existenței: frângerea timpului. Tablourile se schimbă dinamic din Polonia în Valahia (Țara Românească), din evul mediu în actualitate. Personajele parcurg destine paralele și intră pe culoare diferite, trăiesc iubirea în trecut și în prezent. Povestea este captivantă, inedită, atrage cititorul prin rigoarea fanteziei. Aceasta nu pendulează la întâmplare, din contră, regulile se păstrează. Personajele principale sunt doi tineri: Ralf și Fabiana. Ele se mișcă în istorie alături de Vlad Țepeș, de soția acestuia Anastasia sau Katharina, iubita domnitorului român, dar și în contemporaneitate. Alături de aceștia apare și Vlad Călugărul, fratele domnitorului. Toți desenează legenda, potențează gravitația timpului la personajele principale, se mișcă după tensiunea impusă de tradiții, ranguri, credințe.

Personajele principale trăiesc intens povestea, Ralf și Fabiana se caută prin meandrele timpului. Există o trecere din Polonia în Valahia, un tunel al timpului care permite oamenilor să migreze în destine diferite, să trăiască viața cu pasiune și frică. O frică specială, cu tente lirice, menită să le potențeze predestinarea. Spațiul liric este personal și legendar, este istoric și prezent, un prezent continuu.

Studenți, Ralf și Fabiana, caută să afle mai multe despre rădăcinile lor, despre arborele genealogic și despre trecutul în care s-au pierdut și s-au regăsit. Istoria devine o afacere personală, ei sunt absorbiți la maxim, uită de prezent pentru a intra într-un prezent etern. Caută manuscrise, calendare stabile pe mai mulți ani, locuri prin care au trecut cândva, redescoperă taina din viața lor. De la castelul Wawel din Polonia, la fortăreața Brașovului și la Poenari, cetatea edificată de boierii trădători din timpul domnitorului valah, sub amenințarea cu moartea.

Putem descoperi câteva linii de forță ale acțiunii:

-          Oamenii sunt datori să-și cunoască rădăcinile.

-          Istoria are mai multe dimensiuni în spațiu și timp, între ele există vase comunicante care permit decompensarea tragediilor.

-          Trecerea dintr-o dimensiune în alta se face după reguli bine stabilite, legate de natura pură, picurată din Raiul pierdut cândva: ceața, lacul, muntele, peștera, personajele care execută ritualul (preotul și păstorul), culoarele înguste ale istoriei, izolarea etc. Ceața este semnul întâlnirii dintre cele două dimensiuni, fenomen certificat de regulile științifice sau sugerat de simbolurile biblice. Muntele simbolizează revelația primită de om pe canale speciale, subtile. Bătrânul din munte reprezintă păstorul/ călăuzitorul/ vizionarul/ văzătorul/ pastorul. În peștera sa, pe pereți este redată o frescă reprezentând pe Iisus cu apostolii săi, într-o unitate care sparge barierele vremurilor, domină istoria etc.

-          Popoarele rezistă în istorie prin diferite strategii. Violența lui Vlad Țepeș are menirea de a păstra integritatea acestora, conform canonului din evul mediu. Trădările sunt posibile, dar domnitorul are mijloacele pentru a le bloca. Nimic nu s-a schimbat de atunci, violența persistă, interesul unor oameni blochează culoarele istoriei corecte. Criza umanității persistă de-a lungul epocilor cu insistență, omul fiind limitat, captiv unui trup de pământ.

-          Personajele sunt dominate de iubire, domnitorul are o adevărată pasiune pentru Katharina, femeia care întruchipează frumusețea, soluție pentru echilibrarea oamenilor într-o lume violentă, nesigură.

-          Personajele principale, Ralf și Fabiana, comunică intens prin scrisori, artă, semne, culoare comune, deși ele glisează, uneori, pe dimensiuni separate. Se caută, doresc să rupă vraja care îi marchează. Gravitația dintre oameni se manifestă pe plan mistic și spiritual mai intens.

-          Lumea are suficiente dovezi prin care trecutul poate fi reconstituit pentru a vedea perspectiva viitorului. Reperele arheologice, manuscrise vechi, prezența unor inițiați (profesorul Kazimir Jablonski, Georgia din România, colega Fabianei, păstorul / Vladislav), chemarea pe care o suportă personajele pentru anumite stări etc.

-          Trecerea dintr-o dimensiune în alta este posibilă pentru cei inițiați care își asumă riscuri, sau acceptă inițierea ca un fel de credință în spațio-timp . În teosofie este acceptată bilocația etc.

-          Tinerii se maturizează prin acceptarea provocărilor generate de viața concretă și de planul superior al destinului.

În mod evident, Sonia Elvireanu are capacitatea de a observa detaliile, de a descrie stările personajelor, de a repovesti vechi întâmplări de parcă au fost trăite sau pot fi trăite. Frumusețea intrigă mereu, indiferent de timp, soțiile boierilor pedepsiți de Vlad Țepeș se răzbună pe tânăra femeie, iubita voievodului valah, cu violență. Este punctul sensibil al domnitorului. Autoarea descrie cu finețe tabloul în care apare frumoasa femeie, în contrast cu năvalnicul domnitor: „Încă de dimineață, Katharina își despletise părul ei minunat, ce scânteia sub razele dimineții, unduindu-se în valuri aurii peste șoldurile fine. Îl pieptănase cu mare grijă, mângâindu-l cu dragoste, ca pe un odor de preț. Era marea slăbiciune a voievodului ”(p. 43). Brusc, tabloul fascinant de ev mediu, cu domnițe iubite de eroii vremii, se schimbă. Femeile  boierilor uciși se reped buluc în odaie, o prind de  păr cu violență, o leagă la mâini și picioare, o lovesc cu ură de parcă ea ar fi fost vinovată de moartea bărbaților trădători. Cozile aurii ale tinerei femei sunt retezate, frumusețea se prăbușește pe podeaua veche, pătată de ură, imprecații și frică.

Cabana, reper în existența personajelor, se dărâmă, simbolic, sub presiunea timpului: „Împinse scândura uscată care trosni și începu să se prăbușească. Bârnele se desfăceau și cădeau una după alta, ca și cum un duh nevăzut le desprindea și le arunca în iarbă. (…) Se îndreptă spre el și rămase uluit. Era peretele pe care scrijelise chiar ziua aceea, adăugând-o celorlalte, nu le socotise încă. Nu se poate, atâta vreme a trecut de când am ajuns aici? Parcă a fost ieri, de n-aș fi însemnat timpul, aș putea crede că abia am sosit” (pp. 176-177).

Colegii lui Ralf o admiră pe Fabiana. Ei o văd mereu preocupată de lipsa tânărului, retras într-o cabană în munți, căutând soluții la probleme spirituale. „Imaginea Fabianei îi apăru o clipă în fața ochilor. Șatenă, cu părul numai bucle, cu ochii negri și strălucitori, cu fața ovală și măslinie, purta o fustă scurtă din piele neagră, o bluză de mătase albă, în picioare sandale cu tocuri înalte, închise în față. Avea un mers elegant, o remarcase de cum intrase în cafenea” (p. 47). Este portretul unei tinere de astăzi, purtând în sufletul ei taina trecutului și speranța realizării prin iubire în viitor.

Narațiunea este potențată de prezența lui Vlad Țepeș. Ralf descoperă portretul domnitorului prezentat de Nicolae Modrussa, un legat al papei pe lângă Matei Corvin. Un bărbat înalt de statură, puternic, cu o înfățișare crudă și înfiorătoare, cu nasul acvilin, masiv, fața subțire, puțin roșiatică, ochi verzi încadrați de gene lungi, cu sprâncene negre, stufoase. Purta plete, negre, bogate, ca o ramă naturală a unui portret vechi. O imagine amenințătoare, dominantă. Acest bărbat s-a luptat cu Imperiul Otoman, a folosit tactica celui care își cunoaște poziția, țara, oamenii. A pustiit țara, a mutat în munți oamenii și ataca prin surprindere oștile dușmanului. Hărțuia, știa să ducă o luptă de uzură cu resurse puține, era violent cu dușmanul, trăgând în țeapă pe cei care îi amenințau. Ralf a fost emoționat de datele găsite despre acest domnitor care a lăsat semne în istoria Europei, măcinată de violență, boli, sărăcie, trădări și lăcomii (paginile 64-68).

În prefața cărții, Cristian Tămaș notează: „…Sonia Elvireanu țese o intrigă captivantă, completând cu fantezie scriitoricească lacunele istorice și clarificând cu subtilitate echivocurile lăsate de izvoarele documentare în biografiile unor personaje care au lăsat o urmă în trecutul Țării Românești, și activează galeria de-a lungul căreia se <<putea trecere din Polonia în Valahia>>, o galerie spațio-temporală, o gaură de vierme prin care personajele contemporane ale romanului se teleportează într-un univers deopotrivă mitic și personal în încercarea de a se regăsi într-o existență anterioară” (p. 6).

Sonia Elvireanu a mai scris un roman, Metamorfoză (Ed. Ars Longa, 2015), experiența anterioară i-a permis ca în prezenta carte să găsească punctele de contact  pe bulevardele timpului și să-și clarifice simbolurile, motivațiile, perspectivele.

Romanul are puncte comune cu experiența de viața a scriitoarei, cu viziunea sa despre istorie. Căutarea frumosului și liniile lirice fac din această poveste o lectură plăcută, în care cititorul devine și el captiv unui timp presupus. Sunt locuri în roman unde situațiile sunt stranii, ies din tiparul clasic, lucrurile se echilibrează sub semnul frumosului și al speranțelor. Pentru unii cititori, textul pare neclar, fantasticul fiind dus la limită, personajele trăind experiențe mai puțin credibile. Absența lui Ralf din mediul universitar mai mult timp, peste doi ani, pare exagerată, colegii putând declara dispariția sa la instituțiile statului. Această absență ne arată că timpul în literatură are o altă dimensiune. Chemarea pe care o suportă personajele este una mai puternică decât un prezent real: „Steaua spre care privise încrezător îi scosese în cale adăpostul acela de lemn. Părea o colibă părăsită, numai bună pentru un bărbat hotărât să înfrunte pustietatea. Era încăpătoare, îi oferea un loc nesperat pe platoul de unde se vedeau spinările abrupte ale munților până hăt departe. Îl cuprinse un sentiment de fericire. Descoperise un refugiu, casa lui de acum înainte” (p.16).

Legătura narațiunii cu natura este structurală, fraza curge lin, controlată de un spirit atent la evenimente, scriitoarea fiind implicată în faptele personajelor, în trăirile lor, de parcă ar fi suportat, cândva, aceste evenimente. Are empatie pentru eroii care înving epocile și limitele presupuse.

La finalul romanului avem câteva date biografice despre Sonia Elvireanu, o viață în umbra cuvintelor, marcată de itinerarii literare de calitate. Singurătatea, exilul, schimbările de planuri, contactul cu viața literară și cu operele unor scriitori importanți, toate fac parte din universul unei scriitoare pasionate și originale, pe alocuri delicată și marcată de o viziune livrescă asupra literaturii.

Constantin Stancu

*Sonia Elvireanu, Ceața, roman, 213 pagini, Iași: Editura Ars Longa, 2019; prefața: Cristian Tămaș.