POEMUL PHOENIX, POEMUL CA PERSONAJ LA NICOLAE BĂCIUŢ
În volum de versuri Poemul Phoenix,[i] Nicolae Băciuţ exprimă întreaga sa maturitate de creaţie, un echilibru al formei şi al fondului, versul care luminează gândul cititorului şi îl cheamă la o relaţie normală cu poezia. Autorul refuză experimentul poetic contemporan ancorat în forme şi expresii acide, abordează acea zicere clasică fulgerată de ideea actuală, de viziunea corectă asupra literaturii. Deşi volumul cuprinde mai multe poeme, în fapt, e un singur poem, un poem care renaşte din cenuşa banalului zilnic şi învie în stări poetice autentice, esenţiale, structural necesare pentru sufletul omului modern aflat la intersecţia marilor experienţe. Stâlpii de bază ai poemului, trecut prin poemele scrise, sunt: credinţa, dragostea, natura, timpului, misterul, cântecul, colindul, formele armonioase, lacrima, anotimpul, culorile netimpului…
Nicolae Băciuţ revine la principalele fulgerări specifice poeziei române autentice, de la Lucian Blaga la Nichita Stănescu, de la Marin Sorescu la Ioan Alexandru, lecturile serioase şi contactul cu scriitorii autentici se regăsesc în poezia sa, cu un timbru special.
Autorul vede poezia în locuri şi timpuri diverse, simte poezia care pluteşte în jur, îşi pune întrebări, are răspunsuri la teme care nu au întrebări, descoperă lumea, datează poeme pentru a fixa experimentul liric.
Călătoria începe de la iarna fără pleoape, continuă lin prin fereastra de lacrimi, timpul din timp, iarba cu miros de femeie, lacrima lacrimii, copacul din casă, somnul din somn, lacrima luminii, vama albă, iarna-n vară, încă o viaţă, despărţirea de trup, câmpul de maci şi atrage atenţia la ultima stare a poeziei, taxa pe poem.
E curajul poetului de a vedea esenţele, dincolo de aparenţele formelor. Se întoarce brutal spre poezia din poezie, spre adevărul poetic din vers, spre durerea adâncă a poeziei, rememorează stări, locuri, date de reper, sărbători personale, dragostea tainică a poetului, acel halou de gânduri, cuvinte, ziceri care reinventează fiinţa la un moment dat. Se redescoperă, astfel, bucuria prin poezie…
În călătoriile sale Nicolae Băciuţ redescoperă poemul la Sărmaş, la Bucureşti, Sinaia, Passau, Târgu-Mureş, Nurnberg, Bazna, Blaj, Sovata, se întâlneşte cu starea poeziei în locuri surprinzătoare, nu mai există regula camerei proprii unde stă de vorbă cu muza, viteza acestor vremuri îl fac să se adapteze la sursele poetice profunde.
„Poemele mele,/sălbatice poeme/în care învăţam şi eu,/să zbor/ca un străin/ce-şi caută o ţară/unde să-i crească/păr şi unghii,/în viaţă ca şi-n moarte,/în moarte ca şi-n viaţă./” – Poemul Phoenix. Aceste versuri ne relevă un poet care simte poezia continuă, din poem în poem, din poet în poet, din istorie în istorie, e un fel de renaştere continuă a poeziei care pare să nu aibă moarte, o temă preluată din valorile creştine autentice, din mişcarea în lumea a celui care cunoaşte structura poetică a universului… În fond şi scrierile sfinte apelează la un limbaj poetic pentru a exprima în cuvinte obişnuite adevărului profunde despre om, despre creator, despre creaţie.
Cântecul, cuvântul, ideea care le leagă, devin revelaţie autentică, clipă de taină: „Tot mai visez un vis că mai visez,/că numele mi-e primăvară,/că lacrima îmi e botez,/că Dumnezeu mă înconjoară –/dar numai visul mă visează/în lacrima luminii trează./ - Lacrima luminii.
Femeia este o prezenţă, nu are trup, dar poate fi o aripă, un cuvânt nescris, taina care o poartă jumătatea bărbatului se află în aşteptare, e grea taina şi orbeşte ochii poetului, e lacrima din cer, un dar de la Dumnezeu, ca în poemul Lacrima din cer.
Somnul ori visul fac parte din structura poemelor scrise de Nicolae Băciuţ, e un fel de viaţă din viaţă, o trăire care se împleteşte în dimensiuni ascunse pornind de la realitate, vin întrebări simple care dau greutate versurilor.
„Şi dacă n-o să mă mai naşti/în viaţa asta/sau în alta,/rămâne un cuvânt/să-l creşti şi pentru mine,/ca pe-un fiu/ce nu-şi găseşte tată,/rămâne un poem,/pe care n-o să-l scrii…/”- Să nu mă naşti. Iată, poetul descoperă un timp din timp când lucrurile erau perfecte, un fel de rai din care a fost alungat, un fel de dimensiune în care lucrurile sunt în echilibru, au ceva din poezia universului, ceva din taina dusă de poeţi prin vreme. Autorul aude poezia din spatele cuvintelor zilnice, e zicere venind din revelaţie, glasul acela unic, unduios şi bând este receptat cu sensibilitate, versurile au atâtea cuvinte câte pot duce, aurul s-a eliberat din zgura cuvintelor, Nicolae Băciuţ este un iniţiat care eliberează poemul din cenuşa zilnică, îl plimbă prin anotimpuri, prin locuri unice, prin vremuri specifice, ca pe o fiinţă, ca pe cineva cunoscut, având viaţă din pricina suferinţei de a fi în doar trei dimensiuni, atins de a patra dimensiune.
„Şi m-am gândit să-ţi scriu,/de mai citeşti scrisori,/să ştii şi despre mine/că sunt, că nu mai sunt,/să ştii că mai există zori,/că timpul e mărunt -/prea mult nisip în el/şi nu-s clepsidre să-l încapă./Mi-ai dat mult cer…/” – Porunci. Scriitorul are o relaţie nevăzută dar reală cu Dumnezeu, de la un Dumnezeu legiuitor ajunge la un Creator al harului, viaţa e un dar pe care sufletul îl vede bine, zece porunci şi o singură viaţă, numărătoare divină, iar răspunsul omului este poezia, limbajul comun al celor doi, un limbaj la care se ajunge prin trăire, exerciţiu, rugăciune, e limbajul autentic Creator-Fiinţă-Creator.
De-ajuns mi-e o singură viaţă –/de mai multe ori aş muri,/îmi ajunge o dimineaţă,/dacă te-aş putea privi,/îmi ajunge o singură floare,/dac-aş putea s-o miros,/îmi ajunge o singură viaţă/întoarsă pe dos./Îmi ajunge să fiu tu,/să pot să sfârşesc/ce niciodată nu începu!” – De-ajuns.
Nicolae Băciuţ ajunge la o concluzie simplă, la simplitatea vieţii aşa cum o primeşte de la Dumnezeu, sunt lucruri simple, dar fundamentale pentru om, ele fac legătura cu restul creaţiei, poetul se leagă de Logos prin ele, acel Logos infinit (ca să apelăm la o tautologie, din pricina vorbelor zilnice).
Poetul are meritul de a reveni la poezie în stil clasic, adică la zicerea versului, personajul principal este poemul explicit sau implicit, sau starea poetică, ori mişcări spirituale profunde, recuperează poezia autentică din mijlocul unei lumi aflate în criză spirituală, a unei lumi alunecând spre finalul unui ciclu. Poezia pare o soluţie. Are ceva din veşnicia Cuvântului care rezistă într-o lume a simbolurilor de toate felurile, într-o lume a artelor diverse, a spectacolului facil, bine regizat de făcătorii de spectacole.
Văzut din afară, volumul pare a nu avea coerenţă, poemele par risipite aleatoriu, există o grabă poetică, o pierdere a cuvintelor în carnea scrierii, dar pentru iubitorul de poezie, poemele se compun în Poemul Phoenix. Interesant titlu şi expresiv, dureros de adevărat, din puţina cenuşă a poeziei care a murit se ridică poezia ca fiinţă specială. Autorul este conştient că lumea are nevoie de frumuseţe, el cheamă prin vers la profunzimea trăirii şi chiar aduce un elogiu celui care înţelege.
„Sărut dreapta
celui ce deschide cartea,
sărut stânga
celui ce-a învins nătânga
lene de a fi;
le sărut pe amândouă,
care au pe unghii rouă
de pe filele de carte
care au trecut prin moarte
şi re-nvie-n fiecare
ochi din margine de zare.
Le sărut pe amândouă:
Sărut stânga, sărut dreapta
care ţin drept cruce cartea.” - Închinare
Cartea este una care merită enumerată ca făcând parte din colecţia de inimă a literaturii române pentru că se alătură unor volume originale scrise de poeţi adevăraţi precum: Eugen Dorcescu, Paul Aretzu, Eugen Evu, Octavian Doclin, Ioan Evu, Nicolae Prelipceanu, Daniel Turcea, etc., poeţi care se întorc la temele profunde ale poeziei, la bucuria de a scrie şi de a citit într-o vreme în care agresiunea informatică pare să fi afectat şi poezia, dar nu este aşa, există cuvintele de fosfor care se văd în întuneric şi deschid lumea spre larg…
Volumul conţine şi o fişă biografică, referinţe critice despre autor, opera sa de la Muzeul de iarnă la Mireasa cuvântului, reflectând o activitate literară bogată şi intensă, cizelată cu atenţie chiar de Nicolae Băciuţ, pentru a lăsa un semn despre poezia autentică în vremuri de criză morală. Dar ce este o poezie în viziunea scriitorului? „Lecţia/de/ anatomie/a unei/secunde./” – Poezia, la 31 octombrie 2004
Eugen Simion, Petru Poantă, ori Gh. Grigurcu fac referiri la opera lui Nicolae Băciuţ, punându-i în lumină calităţile şi faţetele lirice, indicând spre aventura expresiei, ori călătoria poetului prin lume pentru a descoperi taine, arhetipuri, matrice, sau acolo unde fiziologicul devine limbaj.
Dar poate că acolo unde poemul este personaj, aventura metaforei se face patria cuvintelor care plâng…
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu