Cornel Nistea: Ieri a fost duminică... Proza scurtă: „Discret și profund, Cornel Nistea readuce în memoria cititorului viața reală, cu miracolele ei, cu oameni care se străduiesc să iasă în lumină și să iubească. Este o neputință dramatică pentru personaje, bolnavi de neiubire, lumea lor se îngustează, timpurile și anotimpurile au un ritm care îi marchează”

Constantin Stancu

 

Vioara care cântă singură

 

(Cornel Nistea, Ieri a fost duminică, schițe, nuvele, povestiri,

Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2016)

 

Cornel Nistea continuă povestea lumii prin cartea Ieri a fost duminică, un buchet de schițe, nuvele povestiri. Maestrul al prozei scurte, atent la întâmplările prin care trec oamenii, a scris în ultima perioadă peste 100 de povestiri, toate reușite și dense, publicate în mai multe cărți, în revista „Discobolul” din Alba-Iulia, Un scriitor dinamic și dedicat. Prozatorul știe să prindă mirajul lumii, pătrunde până la ultima consecință a vieții. Eroii săi sunt oameni obișnuiți, marcați de un destin aparte, își caută drumul în viață, perechea, un loc aparte, o mângâiere. Temele sale trec de la Sodoma și Gomora la povestea unui manechin, la neveste fără frontiere, la vioara care, iată, cântă singură. Este atent la detaliile care fac diferența în viață: Ochii albaștrii ai femeii, îmbrățișarea, o iubire de o seară, cerșitul ca meserie, ardeiul iute etc.

Povestirea, în general, începe cu o frază menită să definească destinul personajelor. Ele se străduiesc să urmeze scenariul, se izbesc de limitele aduse de timp, de oameni, de moarte, de iubirile necesare, de morțile necesare. Personajele sunt oameni obișnuiți, directori, politicieni, țărani, români sau țigani. Cornel Nistea vede dincolo de aparențe, vede destinul în mișcare, drama, scânteia care schimbă timpurile. Unele povestiri sunt melancolice, altele tragice, altele pun în lumină șocul trecerii de la un fel de organizare socială la altul. Dramele sunt personale, căderile lumilor vin brutal peste cei care nu pot ieși din matca unei vieți marcate de erori. Povestirile ne descoperă un scriitor care plonjează în esența lucrurilor. Personajele vorbesc mult, dialogul este real și dinamic, însă mesajul este unul al tăcerilor speciale. Ele se blochează în tăcere, cuvintele au obosit, scriitorul le poartă într-o lume irepetabilă.

Cartea este dedicată fratelui său Ovidiu. Este o epistolă lungă în mai multe tablouri despre viață. Prima povestire are ca temă tandrețea. Nevoia de dragoste, apropiere între oameni, între bărbat și femeie este valabilă la orice vârstă. Tandrețea face viața mai acceptabilă, legăturile dintre oameni posibile. O pereche în vârstă privește spre vitrina unui magazin, o domnișoară „îmbracă” manechinul cu atenție, este marketingul în mișcare, frigul din cuvinte se topește în gesturile femeii tinere.

Cuvintele bărbatului:

„- Câtă drăgălășenie! Uită-te la ea cum aranjează cravata, iaca nu-i place cum stă pe cap pălăria și i-o îndreaptă”.

Replica femeii:

„- Bietul de tine, ai șaptezeci de ani și te pomenești că ai vrea să fii în locul manechinului ăluia să te aranjeze domnișoara aia de nouăsprezece ani! Hai, nu te mai holba la ea!” (p. 7).

O anumită poezie se degajă din narațiuni, protagoniștii sunt prinși în plasa unui timp aglutinat, se zbat să iasă într-o dimensiune pe care nu o înțeleg. Da, manechinul avea pălăria pe o ureche și floarea la butonieră, fata era simpatică și gesturile ei tandre chemau tinerețea pierdută.

Titlul cărții este dat de proza Ieri a fost duminică, povestea unui fost director ajuns la pensie, un om care a avut rezultate cândva, a luat decizii pentru oamenii pe care i-a condus, timpurile l-au dus într-o zonă a marilor anonimi. După ce te pensionezi, nu te mai cunoaște nimeni… Planurile vieții sunt dure, de la faptele care mișcau orașul și viețile oamenilor, la anonimul care rămâne blocat în relații, în mișcarea dintre bine și rău. Duminica fostul director servește liniștit masa cu soția, un ritual normal după vizita la biserică, un ritual al celor realizați, cu familia consolidată. După ani de frământări, bărbatul ar dori să afle care au fost calitățile speciale care i-au cimentat familia. Discuția este marcată de blazare, de ziduri, de refugii. Un răspuns indirect, un răspuns venit din neant:

„ – Handicapatule, ai fost consilier local opt ani de zile și nu l-ai putut convinge pe primar să asfalteze strada plină de gropi pe care locuiești!...” (p. 107).

Limitele vieții sunt maleabile, omul nu știe să moară în liniște, povestirea Cum e să mori, dedicată lui Mircea Muthu, este una a neputinței în fața morții. Nimeni nu știe cum e să mori, nimeni n-a murit lucid, cortina cade și umbrele nu se mai mișcă. O sticlă cu apă de trei lei pentru muribund, setea care zguduie destinele. Apa, esența vieții. Simplu, simbolic, tragic, fără ieșire. Miracolul face diferența dintre moarte și viață.

Prezența cerșetorilor în peisajul urban este dovada unei boli sociale profunde, oameni care au uitat să muncească, oameni care nu-și găsesc rostul într-o lumea a economiei de piață, inventând paliative pentru a trăi într-o lume frământată.

„N-am făcut nici douăzeci de pași că în fața noastră a reapărut același Făt-frumos cu teancul de iconițe cu chipul recentului Sfânt al Ardealului, popularizat pe mai toate canalele de televiziune, care induc ideea că cei care se duc în vizită la mormântul său se vindecă negreșit de orice boală, iar de aici și până a lua și a ține în casă, la birou sau în mașină o iconiță cu chipul călugărului martir Arsenie Boca e o dovadă de mărturisire a credinței noastre ortodoxe” (p. 81). Au circulat aceleași iconițe și în campania electorală, sunt miraculoase pentru tinerele fete de liceu, pentru studente etc. Cerșetorul este prezent în peisaj cu iconița, el însuși fiind icoana unui blocaj social din care oamenii nu pot ieși.

Dramatică situația celor care au suferit în închisorile comuniste. Ajunși într-un timp al libertății și al iertării, ei nu-și pot mărturisi dramele, au rămas cimentați în drama proprie, cu memoria prizonieră durerilor. Povestirea De ce tăcerile redă cu afecțiune drama lor. Concluzia unui personaj: „ Băgați de seamă, istoria ne-a fost falsificată…” (p. 224). Mesajul celor care au fost puși la zid în timpul comunismului, raportat la zilele actuale este unul cutremurător: „Ar fi cumplit să aflați umilințele noastre…” (p. 227).

Proza scurtă Vioara care cântă singură redă harul care poate copleși omul, drama artistului, tragedia celui care poate exprima cântecul sublim al vieții. Deși acțiunea se petrece într-o casă de țigani, drama este universală. Vioara avea istoria ei, o istorie legată de oameni care au fost atrași de farmecul unei melodii venite de departe, seducătoare, magnetică.

„- Eu am fost blăstămată să cânt la cetera asta, care mi-a adus numai suferință. Să i se usuce mâinile aceluia dintre voi care va lua vioara asta din cui!” (p. 167). În acea lume strâmtă harul și blestemul se împletesc, destinele sunt unice, irepetabile. Finalul povestirii este unul al vieții frânte: „Nuțu s-a urnit cu greutate de pe scaun și-a pus vioara cu coarda ruptă în cui, apoi a început să plângă în hohote. Nenorocirea a fost că din momentul acela vioara străbunicului a încetat să mai cânte singură” (p.172).

Discret și profund, Cornel Nistea readuce în memoria cititorului viața reală, cu miracolele ei, cu oameni care se străduiesc să iasă în lumină și să iubească. Este o neputință dramatică pentru personaje, bolnavi de neiubire, lumea lor se îngustează, timpurile și anotimpurile au un ritm care îi marchează.

Cu un stil clar, mânuind dialogurile cu ușurință, personajele se mișcă normal în timpuri anormale. Se sufocă în fața destinului implacabil și așteaptă zadarnic un semn. Proza scurtă are în Cornel Nistea pe unul dintre cei mai sinceri și remarcabili reprezentanți, dovedind că literatura română rezistă în fața schimbărilor brutale din viața oamenilor. Treizeci de povestiri, treizeci de evadări din timp. Fiecare proză scurtă are un echilibru literar, religios, social. Numele personajelor fac parte din scenariu, din realitate și din mesaj.

Un personaj șoptește, imitând un banal comerciant de șlapi:

„ – Sodoma și Gomora, șoptesc eu și continuu să îndur asprimea pietrelor  de pe faleză” (Sodoma și Gomora, p. 32).    

*Foto. Cornel Nistea