Ioan Evu, portret... - El nu se dă bătut, acolo unde unii mari poeţi au eşuat în politica, în putere, în minciună, Ioan Evu nu va eşua pentru că el este îmbrăţişat de eternitate... Crispările vor trece, le va depăși prin cântec. „Mulţumescu-ţi pentru cântec,/ pentru graiul de pământ./ Cel purtat de cer în pântec/ să renască din cuvânt.../” Aceste versuri definesc pe scurt un adevărat testament

Ioan Evu – portretul poetului în rama unui cântec

În data de 24 octombrie 2018 Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România a acordat premiul OPERA OMNIA poetului Ioan Evu. Trăind în județul Hunedoara el a fost/ este un scriitor activ, mai ales sub raport calitativ, făcând notă distinctă față de veleitarii din domeniul literar. Cu o viață destul complicată, marcată de schimbarea paradigmei sociale și de schimbările din domeniul profesiei sale, el a rămas fidel poeziei. A scris numeroase texte critice și cronici de întâmpinare la cărțile apărute în peisajul literaturii române, cu precădere legat de zona aceasta. Are cultul prieteniei, deși s-a retras în apartamentul său Hunedoara unde alcătuiește cronica spirituală a timpului său, scriind poeme cu un farmec aparte. Reușește să îmbine regulile poeziei clasice (ritm și rimă) cu zicerea modernă și post modernă, apelând la elementele culturii solide. A fost și este autodidact, atent la fenomenele care cutremură istoria recentă. Cunoaște mulți scriitori, are o afecțiune aparte pentru cei cu talent înnăscut.

Pierderea fratelui său, Eugen Evu, l-a marcat. Era pierderea unui om și a unui poet pe care   l-a simțit ca făcând parte din familia mai largă a celor care țipă în universul mov ale existenței. 

A trecut prin încercări în viața de familie, a fost afectat de boală, dar a găsit resursele necesare să continue cursa.

Reținem câteva date fruste despre poet…

     IOAN EVU – născut la 19 Februarie, 1953 în comuna Peştişul Mare, jud. Hunedoara. Poet, prozator, cronicar literar, tălmăcitor din lirica germană, cantautor, solist vocal, chitarist şi lider al grupului muzical Canon din Hunedoara. Redactor al revistei literare „Provincia Corvina” şi „Ardealul literar”. A publicat poezie, proză şi cronică literară în majoritatea revistelor de cultură din ţară şi în câteva reviste din străinătate.

     Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

     Deţinător al mai multor premii literare, dintre care: Premiul I al Concursul naţional de Poezie – Tabăra literară Păuşa (1970), Premiul revistei Luceafărul – Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”(1976), Premiul revistei Tribuna – Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”(1977), Premiul revistei Transilvania – Festivalul naţional de poezie „Lucian Blaga”(1981), Premiul Festivalului naţional de poezie „Lucian Blaga”(1982), Premiul revistei Familia – Festivalul naţional de proză scurtă „Marin Preda”(1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (Filiala Sibiu) pentru volumul „Însoţitorul umbrei” (2004) etc.

Cărțile sale: Fereastră de apă, editura Facla, 1982; Fără armură, editura Albatros, 1984; Somnul în munte, editura Facla, 1986; Poet de bunăvoie, editura Eminescu, 1996; Cetatea moartă, editura Helicon, 1998; Însoţitorul umbrei, editura Axa, 2003; Cenuşă vorbitoare, editura Călăuza, 2006; Amintirile unui pitic din vremea când era mai mic, editura Călăuza, 2007; Drei Dichter aus Rumänien / Trei poeţi din România (Ioan Evu, Gheorghe Mocuţa, Sorin Roşca), editura Radu Bărbulescu, München, 1999; Biografia durerii – poeme de Thomas Bernhard tălmăcite de Ioan Evu şi Theresia Haas,  editura Călăuza, 2009; Elogiu furtunii; editura Tipo Moldova, 2012; Înger de rezervă, editura Paralela 45, 2016.

A fost în atenția lumii literare de la noi, despre creaţia sa şi-au exprimat opiniile: Ioan Adam, Paul Aretzu, Ion Arieşanu, Marian Barbu, Radu Bărbulescu, Valeriu Bârgău, Carmen Blaga, Miron Blaga, Adrian Botez, Constanţa Buzea, Marin Chelu, Neculai Chirica, Mircea Ciobanu, Radu Ciobanu, Alexandru Condeescu, Ştefan Augustin Doinaş, Horia Gârbea, Ion Gheorghe, Silviu Guga, Dumitru Hurubă, Ion Itu, Iv Martinovici, Ion Mircea, Florea Miu, Gheorghe Mocuţa, Mircea Moţ, Romul Munteanu, Gabriela Negreanu, Tudor Opriş, Edgar Papu, Adrian Păunescu, Mariana Pândaru, Petru Poantă, Maria Diana Popescu, George Puşcariu, Ion Roşioru, Atila Socaciu, Constantin Sorescu, Constantin Stancu, Mircea Stepan, Ion Stratan, Constantin Ştefuriuc, Laurenţiu Ulici, Dumitru Velea ş.a.

Ioan Evu nu mai are nimic de trecut sub tăceri. Poesia sa, cântecul său, au ajuns la maturitate. Unii copaci dau rod toamna. Unii copaci dau rod vara, alţii primăvara; copacul numit destin a dat rod în cântec pentru Ioan Evu.

Poetul are puţine lucruri de care se leagă în această viață, averea sa materială este modestă, dar este bogat spiritual.. Alături de sine sunt: cărţile, ghitara, maşina de scris, inspiraţia sa, undiţa şi, mai ales, o mare iubire. Regretul suprem al poetului este că nu şi-a împlinit iubirea.

De fapt, poeţii sunt blestemaţi să nu-şi ducă la bun sfârşit energia divină care înseamnă iubire. Pentru poet principiul de a-ţi iubi aproapele este unul fundamental. Ioan Evu mai are răbdare, mai are destin pentru asta. Sunt sigur că la bătrâneţe, ajuns aproape înţelept, poetul îşi va împlini dorul de iubire.

Ioan Evu a publicat de tânăr. 

A fost pătruns de suflul eminescian, de fluxul versului venit dinspre Lucian Blaga, a fost atent la fenomenul poetic apărut prin Nichita Stănescu. A știu să vadă aura vieții în jurul oamenilor care se străduiau să reziste prin frumos.

Îi stătea bine cu privirea visătoare, cu ghitara înmugurind, cu speranţa de iubire, sărutat de premiile vremii.

Acum Ioan are răbdare. Are răbdarea de a se întâmpla atâtea în viaţa sa: un război undeva, superficialitatea politicienilor altundeva, trădarea prietenilor, uitarea iubitelor, neglijenţa primăriei, blestemul altor poeţi care nu înţeleg ceea ce este de înţeles. În timpul acesta Ioan merge la pescuit şi se-ntâlneşte cu cerul şi apa, cu focul şi cu pământul, cu cercul şi cu piatra. Natura, cu magnetismul ei, face lumină în viaţa poetului şi asta e bine, numai aproape de natură se mai poate încărca de eternitate.

Memoria poetului este o memorie de aur. Aproape că îşi urăşte această memorie care devine pe zi ce trece o dulce povară. Dar memoria sa redă speranţă, iubire, dor, durere, tristeţe, blestem.

Cântecele sale sunt demne de fredonat. Sunt pline de suflet şi nu fac parte din moda zilei. Cântecul său izvorăşte din ghitară ca lava din pământ. Totul este natural, nimic nu se cheamă a fi comercial.

Când Ioan cântă: „Dă-te jos din turnuri, frate”..., simţi că se va întâmpla ceva cu sufletul tău. E o chemare, e o invocaţie adresată ascultătorului, de parcă ne-am afla cu toţii într-un templu. Suntem imploraţi să ne amintim că lumea asta este un templu şi nu un stadion în care urlă nebunii, cerşind pâine şi circ.

Nu de mult Ioan Evu a scris la o revistă însemnată despre un poet tânăr dăruit poesiei, iar revista a refuzat colaborarea pentru că Evu a „îndrăznit” să scrie despre necunoscuţi. Dar Ioan va scrie despre poeţii adevăraţi pentru că el nu mai vrea să facă acele compromisuri care rod cultura română în chiar esenţa ei. Îi stă bine lui Ioan cu această ambiţie, cu această hotărâre...

Poemele sociale ale lui Evu izvorăsc direct din „Doina” lui Eminescu. Sunt poeme care ard, sunt torţe vii, sunt aruncătoare de flăcări dintr-un război ce nu va izbucni poate niciodată. Poetul „simte” mişcarea socială cu durere, cu spaimă, dar şi cu speranţă. El nu se dă bătut, acolo unde unii mari poeţi au eşuat în politica, în putere, în minciună, Ioan Evu nu va eşua pentru că el este îmbrăţişat de eternitate... Crispările vor trece, le va depăși prin cântec.

„Mulţumescu-ţi pentru cântec,/ pentru graiul de pământ./ Cel purtat de cer în pântec/ să renască din cuvânt.../” Aceste versuri definesc pe scurt un adevărat testament.

Evu este pregătit de călătorii speciale. El este gata să meargă acolo unde se întâmplă ceva important, el simte chemarea pământului. „În noaptea asta voi pleca/ spre nicăieri spre undeva/ nu mai fi tristă doamna mea/ ai grijă să nu uit ceva…// Costumul alb cravata gri/ caietul mov cu elegii/ din vremea când eram copii/ cu cerul prins în colivii…”.

Cândva un mare poet, pe numele său Tadeus Rozewicz a scris un poem special pentru  Ioan Evu: „Îmi plac femeile bătrâne/ femeile urâte/ femeile rele// sunt sarea pământului//... femeile bătrâne sunt nemuritoare// ... femeile bătrâne sunt indestructibile/ zâmbesc cu indulgenţă//... când mor/ din ochi le curg/ lacrimi/ care se împreună/ cu zâmbetele de pe buzele/ fetei tinere”. Acest poem al poetului polonez este o profeţie şi pentru  Ioan; simbolul acesta este revelator, iubirea    se-mplineşte doar în plină maturitate, în plină ninsoare...

El are capacitatea de a scrie poeme definitive, am remarca poemul: „Dar astea nu‐s ninsori iubito/ sunt lacrimi plânse de poet/ bat clopote la Clopotiva/ în turla cerului încet./ Ding‐dong auzi‐le cum sună/ prin noaptea veacului de fier/ m‐aş cățăra până la ele/ pe dalbe funii de eter./ M‐aş tot sui şi m‐aş tot duce/ au lume scoasă la mezat/ mi‐aş da cămaşa pe tarabă/ pentru un fulg imaculat./ M‐aş tot sui şi m‐aş tot pierde/ lume fardată cu monede/ pe‐un fulg m‐aş vinde într‐o piață/ la traficanții de zăpezi./ Dar astea nu‐s ninsori iubito/ sunt lebede murind încet/ bat clopote la Clopotiva/ trase în taină de‐un poet (Ninsori la Clopotiva – din volumul Elogiu Furtunii, ed. Tipo Moldova, 2012).

Constantin Stancu

Octombrie, 2018