Ioan Evu – portretul poetului
în rama unui cântec
În data de 24
octombrie 2018 Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România a acordat
premiul OPERA OMNIA poetului Ioan
Evu. Trăind în județul Hunedoara el a fost/ este un scriitor activ, mai ales
sub raport calitativ, făcând notă distinctă față de veleitarii din domeniul
literar. Cu o viață destul complicată, marcată de schimbarea paradigmei sociale
și de schimbările din domeniul profesiei sale, el a rămas fidel poeziei. A
scris numeroase texte critice și cronici de întâmpinare la cărțile apărute în
peisajul literaturii române, cu precădere legat de zona aceasta. Are cultul
prieteniei, deși s-a retras în apartamentul său Hunedoara unde alcătuiește
cronica spirituală a timpului său, scriind poeme cu un farmec aparte. Reușește
să îmbine regulile poeziei clasice (ritm și rimă) cu zicerea modernă și post
modernă, apelând la elementele culturii solide. A fost și este autodidact,
atent la fenomenele care cutremură istoria recentă. Cunoaște mulți scriitori,
are o afecțiune aparte pentru cei cu talent înnăscut.
Pierderea fratelui
său, Eugen Evu, l-a marcat. Era pierderea unui om și a unui poet pe care l-a simțit ca făcând parte din familia mai
largă a celor care țipă în universul mov ale existenței.
A trecut prin
încercări în viața de familie, a fost afectat de boală, dar a găsit resursele
necesare să continue cursa.
Reținem câteva date
fruste despre poet…
IOAN EVU –
născut la 19 Februarie, 1953 în comuna Peştişul Mare, jud. Hunedoara. Poet,
prozator, cronicar literar, tălmăcitor din lirica germană, cantautor, solist
vocal, chitarist şi lider al grupului muzical Canon din Hunedoara. Redactor al revistei literare
„Provincia Corvina” şi „Ardealul literar”. A publicat poezie, proză şi cronică
literară în majoritatea revistelor de cultură din ţară şi în câteva reviste din
străinătate.
Membru al
Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.
Deţinător al
mai multor premii literare, dintre care: Premiul I al Concursul naţional de
Poezie – Tabăra literară Păuşa (1970), Premiul revistei Luceafărul – Festivalul naţional de poezie „Nicolae
Labiş”(1976), Premiul revistei Tribuna – Festivalul naţional de poezie „Nicolae
Labiş”(1977), Premiul revistei Transilvania – Festivalul naţional de poezie „Lucian
Blaga”(1981), Premiul Festivalului naţional de poezie „Lucian Blaga”(1982),
Premiul revistei Familia – Festivalul naţional de proză scurtă „Marin
Preda”(1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (Filiala Sibiu) pentru volumul „Însoţitorul umbrei” (2004) etc.
Cărțile
sale: Fereastră de apă, editura Facla,
1982; Fără armură, editura
Albatros, 1984; Somnul în munte,
editura Facla, 1986; Poet de bunăvoie, editura Eminescu, 1996; Cetatea moartă, editura Helicon, 1998; Însoţitorul umbrei, editura Axa, 2003; Cenuşă vorbitoare, editura Călăuza, 2006; Amintirile unui
pitic din vremea când era mai mic, editura
Călăuza, 2007; Drei Dichter aus Rumänien / Trei poeţi din România (Ioan Evu, Gheorghe Mocuţa, Sorin Roşca), editura Radu
Bărbulescu, München, 1999; Biografia durerii – poeme de Thomas Bernhard tălmăcite de Ioan Evu şi Theresia Haas, editura Călăuza, 2009; Elogiu furtunii; editura Tipo Moldova, 2012; Înger de rezervă, editura Paralela 45, 2016.
A fost în atenția
lumii literare de la noi, despre creaţia sa şi-au exprimat opiniile: Ioan Adam, Paul Aretzu, Ion
Arieşanu, Marian Barbu, Radu Bărbulescu, Valeriu Bârgău, Carmen Blaga, Miron
Blaga, Adrian Botez, Constanţa Buzea, Marin Chelu, Neculai Chirica, Mircea
Ciobanu, Radu Ciobanu, Alexandru Condeescu, Ştefan Augustin Doinaş, Horia
Gârbea, Ion Gheorghe, Silviu Guga, Dumitru Hurubă, Ion Itu, Iv Martinovici, Ion
Mircea, Florea Miu, Gheorghe Mocuţa, Mircea Moţ, Romul Munteanu, Gabriela
Negreanu, Tudor Opriş, Edgar Papu, Adrian Păunescu, Mariana Pândaru, Petru
Poantă, Maria Diana Popescu, George Puşcariu, Ion Roşioru, Atila Socaciu,
Constantin Sorescu, Constantin Stancu, Mircea Stepan, Ion Stratan, Constantin
Ştefuriuc, Laurenţiu Ulici, Dumitru Velea ş.a.
Ioan Evu nu mai are
nimic de trecut sub tăceri. Poesia
sa, cântecul său, au ajuns la maturitate. Unii copaci dau rod toamna. Unii
copaci dau rod vara, alţii primăvara; copacul numit destin a dat rod în cântec
pentru Ioan Evu.
Poetul are puţine
lucruri de care se leagă în această viață, averea sa materială este modestă,
dar este bogat spiritual.. Alături de sine sunt: cărţile, ghitara, maşina de
scris, inspiraţia sa, undiţa şi, mai ales, o mare iubire. Regretul suprem al
poetului este că nu şi-a împlinit iubirea.
De fapt, poeţii
sunt blestemaţi să nu-şi ducă la bun sfârşit energia divină care înseamnă
iubire. Pentru poet principiul de a-ţi iubi aproapele este unul fundamental.
Ioan Evu mai are răbdare, mai are destin pentru asta. Sunt sigur că la
bătrâneţe, ajuns aproape înţelept, poetul îşi va împlini dorul de iubire.
Ioan Evu a publicat
de tânăr.
A fost pătruns de
suflul eminescian, de fluxul versului venit dinspre Lucian Blaga, a fost atent
la fenomenul poetic apărut prin Nichita Stănescu. A știu să vadă aura vieții în
jurul oamenilor care se străduiau să reziste prin frumos.
Îi stătea bine cu
privirea visătoare, cu ghitara înmugurind, cu speranţa de iubire, sărutat de
premiile vremii.
Acum Ioan are
răbdare. Are răbdarea de a se întâmpla atâtea în viaţa sa: un război undeva,
superficialitatea politicienilor altundeva, trădarea prietenilor, uitarea
iubitelor, neglijenţa primăriei, blestemul altor poeţi care nu înţeleg ceea ce
este de înţeles. În timpul acesta Ioan merge la pescuit şi se-ntâlneşte cu
cerul şi apa, cu focul şi cu pământul, cu cercul şi cu piatra. Natura, cu
magnetismul ei, face lumină în viaţa poetului şi asta e bine, numai aproape de
natură se mai poate încărca de eternitate.
Memoria poetului
este o memorie de aur. Aproape că îşi urăşte această memorie care devine pe zi
ce trece o dulce povară. Dar memoria sa redă speranţă, iubire, dor, durere,
tristeţe, blestem.
Cântecele sale sunt
demne de fredonat. Sunt pline de suflet şi nu fac parte din moda zilei.
Cântecul său izvorăşte din ghitară ca lava din pământ. Totul este natural,
nimic nu se cheamă a fi comercial.
Când Ioan cântă: „Dă-te jos din turnuri, frate”..., simţi
că se va întâmpla ceva cu sufletul tău. E o chemare, e o invocaţie adresată
ascultătorului, de parcă ne-am afla cu toţii într-un templu. Suntem imploraţi
să ne amintim că lumea asta este un templu şi nu un stadion în care urlă
nebunii, cerşind pâine şi circ.
Nu de mult Ioan Evu
a scris la o revistă însemnată despre un poet tânăr dăruit poesiei, iar revista
a refuzat colaborarea pentru că Evu a „îndrăznit” să scrie despre necunoscuţi.
Dar Ioan va scrie despre poeţii adevăraţi pentru că el nu mai vrea să facă
acele compromisuri care rod cultura română în chiar esenţa ei. Îi stă bine lui
Ioan cu această ambiţie, cu această hotărâre...
Poemele sociale ale
lui Evu izvorăsc direct din „Doina”
lui Eminescu. Sunt poeme care ard, sunt torţe vii, sunt aruncătoare de flăcări
dintr-un război ce nu va izbucni poate niciodată. Poetul „simte” mişcarea
socială cu durere, cu spaimă, dar şi cu speranţă. El nu se dă bătut, acolo unde
unii mari poeţi au eşuat în politica, în putere, în minciună, Ioan Evu nu va
eşua pentru că el este îmbrăţişat de eternitate... Crispările vor trece, le va
depăși prin cântec.
„Mulţumescu-ţi pentru cântec,/ pentru graiul de pământ./
Cel purtat de cer în pântec/ să renască din cuvânt.../” Aceste versuri definesc pe scurt un adevărat testament.
Evu este pregătit
de călătorii speciale. El este gata să meargă acolo unde se întâmplă ceva
important, el simte chemarea pământului. „În
noaptea asta voi pleca/ spre nicăieri spre undeva/ nu mai fi tristă doamna mea/
ai grijă să nu uit ceva…// Costumul alb cravata gri/ caietul mov cu elegii/ din
vremea când eram copii/ cu cerul prins în colivii…”.
Cândva un mare
poet, pe numele său Tadeus Rozewicz a scris un poem special pentru Ioan Evu: „Îmi
plac femeile bătrâne/ femeile urâte/ femeile rele// sunt sarea pământului//...
femeile bătrâne sunt nemuritoare// ... femeile bătrâne sunt indestructibile/
zâmbesc cu indulgenţă//... când mor/ din ochi le curg/ lacrimi/ care se
împreună/ cu zâmbetele de pe buzele/ fetei tinere”. Acest poem al poetului
polonez este o profeţie şi pentru Ioan;
simbolul acesta este revelator, iubirea se-mplineşte doar în plină maturitate, în
plină ninsoare...
El are capacitatea de a scrie poeme definitive, am
remarca poemul: „Dar astea nu‐s ninsori iubito/ sunt lacrimi plânse de poet/ bat clopote la
Clopotiva/ în turla cerului încet./ Ding‐dong auzi‐le cum sună/ prin noaptea
veacului de fier/ m‐aş cățăra până la ele/ pe dalbe funii de eter./ M‐aş tot
sui şi m‐aş tot duce/ au lume scoasă la mezat/ mi‐aş da cămaşa pe tarabă/ pentru
un fulg imaculat./ M‐aş tot sui şi m‐aş tot pierde/ lume fardată cu monede/ pe‐un
fulg m‐aş vinde într‐o piață/ la traficanții de zăpezi./ Dar astea nu‐s ninsori
iubito/ sunt lebede murind încet/ bat clopote la Clopotiva/ trase în taină
de‐un poet (Ninsori la
Clopotiva – din volumul Elogiu
Furtunii, ed. Tipo Moldova, 2012).
Constantin Stancu
Octombrie, 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu