Eternitatea se moștenește prin poezie
Aurel Pop a fost un generos. A construit reviste, a scris cărți de poezie, a legat prietenii. Liantul de bază a fost literatura. Mi-a apreciat textele, le-a publicat în revista „Memorii culturale” sau în revista „Citadela”. Comunicam prin email, primeam revista, cărți. S-a format un pod între Hațeg și Satu Mare. La 18 octombrie 2020 a rămas țipătul pe acest pod. Era atent la ceea ce scriau prietenii săi. Avea capacitatea de a alege oamenii după caracter, era atent la mesajul din textele lor, la cantitatea de cultură înmagazinată în cuvinte. Ținea legătura cu fiecare, avea bucuria prieteniei într-o vreme de criză. Era prezent în mijlocul evenimentelor importante din zona sa, atrăgea fapte, oameni, acțiuni, prindea fotografii relevante. I-a respectat pe toți cei care îi trimiteau textele, era un ritual special în care simțeai că viața are valoare cu adevărat, nu era un joc în piața centrală. În urma sa a rămas tristețea. Ceva s-a mișcat în citadela spirituală unde locuia. Îmi vor lipsi mesajele sale.
Prin anul 2013 am primit în format electronic o carte de la el. Avea un titlul misterios, iar misterul s-a amplificat la data de 18 octombrie 2013. A fost și un șoc spiritual.
Căderi în oglinda cerului…Aurel Pop[1] îşi asumă căderile într-o lume a căderilor.
Volumul de versuri Taina căderilor[2] (Editura Citadela, 2013), aduce imnul celui aplecat din rugăciune… A fost pasionat de literatură, editor, redactor de revistă literară, activ în perimetru culturii, simte nevoia să strige în pustia căderilor de tot felul, să lase un semn pentru cei care simt că se întâmplă un eveniment important pentru generaţia aceasta. Poetul a lucrat asupra volumului de versuri, l-a trecut prin mai multe stadii, atent la inima cititorului, temător pentru păcatul scrisului în cetate, a scrisului ca acid, ca magmă…
E o distanţare în univers, lumea se depărtează de lume, cuvântul cade şi el în oameni, greu, picătură de mercur, inevitabilă… Este de remarcat faptul că poetul și-a asumat căderile, a făcut-o cu exactitate, cu atenţie. Poate de nesuportat este căderea cuvântului, vestită de păsări, de cântatul cocoşului, în dimineaţa specială a istoriei, de geneza care e prezentă în lucruri, în oameni, în poeme…Reținem câteva idei, teme, accente...
Deşi lumea comunică încontinuu, mesajul este pierdut în univers, o zbatere, o cădere prin mesaj: „Am intrat pe Messenger/ Şi-am bârfit/ Cu gura până la cer/ Spre infinit” – (Bârfă virtuală).
Alunecarea aceasta pune o presiune pe fiinţă, presiune aproape de nesuportat, omul pare a găsi locul unde se simte protejat: în fenomenul Iisus, în faptele care salvează, dau speranţă, aduc iubire, magnetul credinţei. Tot mai mult Iisus pare locul unde căderea înseamnă altceva, sunt simboluri evanghelice în volumul autorului, semne biblice, lucrurile care dau densitate şi lumină vieţii: crucea, paharul cu vin, trădarea, predestinarea. Aurel Pop le-a asumat, le-a încrustat în poeme, le-a dat echilibru prin taină, prin armonia miracolului.
În lume sărbătorile au/ au avut ceva straniu, lucrurile nu se leagă, e o distanţă între colind şi oameni, colindul nu-şi mai are sensul într-o lume în care comunicarea e fracturată de stările moderne ale societăţii.
„La porţi bunicii aşteaptă degeaba/ Felicitările sunt trimise pe net/ Prin cont deschis pe facebook/ Pentru toţi cei rămaşi acasă un set// E trist, nimic n-a mai rămas/ Nici dor de ţară, nici credinţă/ O noaptea de Crăciun fără colinzi/ Şi colindători în suferinţă” – (Crăciun fără colinzi).
Limbajul e frust, dar adevărul despre noi are ceva din marile drame ale lumii, fără sărbători lumea e mai săracă, pustie, pietrele de aducere aminte au dispărut…
Poemul este mesajul direct, biruinţa asupra vremurilor: „Ascultaţi şi priviţi – l/ Acum Judecaţi-mi poemul/ Oricum” – (Biruinţa).
Nunta, simbolul bucuriei în lume, e atinsă de isterie, isteria lipsei de dragoste, în biserică lumea cântă, în umbre ea, mireasa, plânge cumva, poetul nu o spune, dar se înţelege, miracolul lumii s-a stins…
În poemul Uite aşa, Aurel Pop a prins esenţa noului om, se reia un ritual vechi sub alte semne, e o naştere din suferinţă, fără durere, oarbă, de parcă oamenii şi-au pierdut timpul între două epoci: „Ce n-au găsit atunci, ei bine/ acum prinde ecou/ în magazinul de la colţ se stă la rând la drog/ şi uite aşa se naşte omul nou/ Se simte bine în postura de şomer/ sau în cea de pensionar de boală/ dă semne că nu ştie de Homer/ şi nici nu-i pasă că nu are ce să pună-n oală/ Mai iese la vecini după-o ţigară/ nevasta i-a plecat în vară la căpşuni/ seara agaţă o paraşută în gară/ să-şi elibereze trupul de hormone/ trage des câte-o beţie…”.
Familia este în cădere, omul apăsat de starea de om păcătos, fără viziune, sevele s-au scurs în neantul istoriei…
Pentru toate acestea poetul a surprins pedeapsa, e aceeaşi pedeapsă: răstignirea. Pedeapsa e triplă, grea, vine din căderile vremurilor, din păcat.
„La margine de drum/ Erau trei cruci/ Acum/ Răstignit - duci/ Crucea poetului/ A Cuvântului/ A Poemului/”- (Răstignire).
Sunt semnele de sfârşit, apocalipsa neasumată, posibilă, exactă, sunt semne, păsări cad din cer, dar sfinţii ţin echilibru, sfârşitul e potenţat de numărul lor. Aici tehnica poetică apelează la hiperbolă. Nu sunt urgii într-o apocalipsă prezisă, sunt mai multe apocalipse într-o urgie văzută, durută, scrisă.
Căderea se datorează trădărilor, e ultima Cină, e locul unde trădarea se face prin cuvinte, acestea cad în pahare, taina e frântă de trădări, de erori, lumea captivă, poetul prins într-un vis, încătuşat în vis şi vine răspunsul: căderea în Abis… La capătul abisului – Dumnezeu!
Ultimul poem din carte a dat titlul acestui volum al mirării şi căderii, lucid poetul vede cu ochii inimii vremurile care sunt lichide, eşecul ca o pană de pasăre de pradă….
Poemul Taina căderilor are paisprezece puncte de sprijin, e zbaterea poetului în faţa poeziei şi a eternităţii, eliberarea prin cuvinte care i s-au dat prin generozitate divină. A ezitat, a refuzat, dar cuvintele au curs… Taina e taină doar pentru cei neiniţiaţi. Pentru cei iniţiaţi în luciditatea suferinţei, taina e umbra îngerului pe cuvinte rostite ca o invocare a cerului. „Scrisu-i povară/ cine vrea/ poate să se convingă/ în fiecare zi/ în fiecare lună/ în fiecare an/ în fiecare secundă/ numai aşa/ se moşteneşte/ eternitatea/ prin poezie”.
Aurel Pop a învins teama veacului orb în care a trăit doar cu poemele sale, în umilinţa scrisului într-o vreme în care oamenii nu par preocupaţi de lecturi fundamentale. Volumul are ca motto versuri scrise chiar de autor, ca o revoltă împotriva falimentului (cuvânt uzual în societate):
„De-o vreme Dumnezeu face scări
unii au căzut, alţii se ridică
după mai multe-ncercări
eu tac, nimic nu spun ... de frică”
Orice poem e o victoriei împotriva fricii, orice vers e un pas spre eternitate. Şi cine are curajul să ridice piatra împotriva scribului, cel care scrie pe o bancă simplă, de lemn, în templu…
Şi dacă fiinţa poetului e templul?
Despre Aurel Pop au scris mai mulţi iubitori de frumos, reţinem ceea ce a prins Adrian Botez în textul dedicat lui: „Autenticul Poet Aurel Pop este, mai curând, poetul surdinelor, puse, cu discreţie şi bun-simţ specific ţărănesc-tradiţional, la <<trompetele>> crizelor de emfază - pe care le trăieşte/ doreşte orice scriitor. Este, de fapt, poetul <<tăvilor pline de cuvinte>>, atât de domestice, elegant purtate la cina elegantă (şi cuminte!) a Poeziei ... Este, chiar, de multe ori, poetul inefabilului fermecător, al <<vânzării pe un nor de fum>>, al sfătoşeniei, oarecum prozaice, dar simpatice, a <<ieşirii din impas cu un sfat sau cu o pildă>>, al <<fluturilor gri>>, Icari <<moderni>>, dezabuzaţi..., al <<vânzării sonetelor la intrare în burg>> şi <<stând de pază-n gând la poarta melcilor>>". (prof. dr. Adrian Botez; Un poet diafan, cu vocea îngroşată - ... şi cu perspective de nebănuit, în revista "Pro-Saeculum" Focşani, ISSN: 1583-1949, Anul VI, nr. 8-9 (40-41), august-septembrie 2007, pag.64-65).
Aurel Pop se întoarce în poeme precum pasărea călătoare în ţinutul în care soarele i-a încălzit aripile… E, poate, multă tristeţe în versurile sale, e durere, dar o altă stare îi va permite să fie mai fericit, orice carte este simetrică cu sine, undeva, mai sus… Există și o carte luminoasă în oglinda cerului!
Înălţarea din sine, biruind țărâna, vine ca efect al gravitaţiei din cuvinte…
Constantin Stancu
[1] Aurel Pop. (n. 22 noiembrie 1949). Cetăţele, jud. Maramureş. Doctorand, Institutul de Istorie "George Bariţiu" al Academiei Române - filiala Cluj-Napoca. Redactor-şef al revistei literare "Citadela"; Directorul editurii „Citadela”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Taina căderilor, volum în curs de publicare la data redactării prezentului text. Poetul a decedat la 18 octombrie 2020.
[2] Cărţi publicate: “Pelerinaj de secesiune”- poeme, (2004); “Calvarul cuvintelor”- poeme, (2006); “Sonete din regatul disperării” – sonete, (2007); “La hanul verbelor” – critică literară, (2008); “Cuvinte dintr-un noian de vorbe”- interviuri, (2009); “Semne dintr-un trunchi de cuvânt”- poeme, (2009); „Ion Burnar : schiţă monografică” - studiu monograpfic, (2010); “Deschideri confesive” – interviuri (2011); “Eternitate prin poezie” – antologie (2012); “Rezistenţa ţărănească anticomunistă din perioada colectivizării în judeţul Satu Mare” – studiu istoric, (2012).
Lecturi libere:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/memorii-culturale/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu