Pr. Theodor Damian - Gânduri la Nașterea Domnului

 

Pr. Theodor Damian

 

Naşterea Domnului, răspunsul divin la căutarea în întuneric

 

Unde eşti Elohim?

Umblăm tulburaţi şi fără de voie

Prin stihiile nopţii te iscodim

Sărutăm în pulbere steaua sub călcâie

Şi întrebăm de tine, Elohim

(Lucian Blaga, Ioan se sfâşie în pustie)

 

Consecinţa păcatului originar a fost alungarea omului de la faţa lui Dumnezeu, căderea din rai sau căderea în timp, cum ar spune Emil Cioran. Căzut fiind din comuniunea divină, deci şi din lumină, omul a început o existenţă în întuneric, în ignoranţă şi confuzie. Nu e de mirare că a pierdut cărarea, sau altfel spus, că aceasta a dispărut, ca atunci când ajungi cu trenul într-o gară, cobori, şi dintr-o dată, trenul dispare cu tot cu gară şi rămâi singur în pustiu (pentru a parafraza o frumoasă imagine dintr-un poem de Adrian Păunescu). Cum reconstruieşti drumul înapoi, linia ferată, trenul, gara? Nu ai mijloace pentru că nu tu le-ai construit. Şi-atunci, cum zice Blaga: „Umblăm tulburaţi şi fără de voie”, Îl căutăm pe Dumnezeu prin stihiile nopţii. Noroc că nu am pierdut ideea de Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai important în situaţia dată. Am pierdut drumul dar nu l-am pierdut pe Dumnezeu, deşi umblăm departe de la faţa lui.

Fiul risipitor s-a depărtat şi el de la faţa părintelui său dar măcar a ştiut drumul spre casă când a decis să se reîntoarcă. Nici el nu-l uitase pe tatăl său.

Noi, până la Naşterea Mântuitorului Hristos, nu am ştiut drumul spre casă, cum tot Blaga zice frumos şi semnificativ: „Drumul întoarcerii nu-l mai ştim/ Elohim, Elohim!” Chiar în contextul rătăcirii lui prin întuneric, faptul că omul Îl strigă pe Dumnezeu, dovedește că el Îl are pe Domnul Dumnezeu ca punct de reper, lucru mai important chiar decât posibilitatea teoretică de mutare a pământului, aşa cum a spus Arhimede: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi muta pământul din loc.” Când punctul de sprijin este Dumnezeu, absolut totul se schimbă.

Ca dovadă că ideea de Dumnezeu este crucială în viaţa şi destinul omului, că e aşa de important ca omul să-L aibă pe Dumnezeu ca punct de sprijin şi de reper, Însuși Părintele ceresc a decis să întreţină în conştiinţa omului acest lucru, în special prin proorocii Săi.

Vorbind poporului ales prin Moisi, Dumnezeu porunceşte: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” (Ieşire, 20, 2-3). Proorocii, descoperind oamenilor voia lui Dumnezeu, aveau grijă să precizeze mereu că nu vorbesc în numele lor personal, ci că sunt trimişii Domnului; de aceea mesajul lor era precedat de specificația: „Aşa zice Domnul, Atotţiitorul” (Isaia 7, 7) sau „Aşa grăiește Domnul” (Ieremia 37, 7) şi altele asemenea.

Deci omul căzut de la faţa lui Dumnezeu umbla „întru întuneric şi în umbra morţii” (Ps. 106, 10; Isaia 9, 1) şi cu inima împietrită, cum zice proorocul (Isaia 6, 10) şi cum citim de asemenea în acelaşi poem blagian unde oamenii depărtați de Dumnezeu sunt numiți „noi tâlharii, noi pietrele”.

Umblarea în întuneric înseamnă rătăcire: „cel ce umblă întru întuneric nu ştie unde merge (Ioan 12, 35); ea se aseamănă cu rătăcirea poporului ales în pustie timp de 40 de ani după ieșirea din Egipt, condus fiind de Moisi, dar, de fapt, condus de Dumnezeu.

Când Părintele ceresc a considerat că este momentul potrivit, „plinirea vremii” cum îl numeşte Sf. Ap. Pavel (Galateni 4, 4) a trimis pe Fiul Său în lume, „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”, aşa cum frumos spune o colindă.

Nașterea Domnului a însemnat risipirea întunericului, Iisus fiind lumina lumii, cum Însuşi declară (Ioan 8, 12), lumină pe care „întunericul nu a cuprins-o”, cum aflăm din prologul Evangheliei Sf. Ioan Teologul (Ioan 1, 5).

Risipirea întunericului duce implicit la risipirea ignoranței, a confuziei. Acum, întru lumina Celui născut din fecioara Maria, oamenii pot vedea pe unde merg, pot vedea calea, adică Îl au în faţa lor pe Iisus care atrage atenția: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6) pentru ca fiecare să înţeleagă că reîntoarcerea la Dumnezeu se face în mod exclusiv prin El: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Continuând metafora invocată anterior putem spune că prin venirea în lume a Domnului Hristos, dintr-o dată au reapărut toate: şi linia ferată şi trenul şi gara, şi chiar mai mult, lumini pe drumul spre ţintă pentru a vedea şi drumul înainte, dar chiar şi ţinta, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iisus Hristos este steaua care a călăuzit magii până la peştera din Betleem, devenită soare strălucitor luminând şi încălzind lumea, adică dând lumii viaţă, El fiind viaţa lumii şi în acelaşi timp lumina cea adevărată.

Magii au fost călăuziți pentru că Îl căutau pe Cel ce urma să se nască din Sf. fecioară Maria. Tot aşa, Iisus a venit în lume să fie călăuză celor ce-L caută şi El doreşte ca toată lumea să-L caute , de aceea a vorbit aşa de deschis despre dumnezeirea Sa şi a făcut lucruri minunate pe care nimeni nu le-a făcut până la El (Ioan 15, 24), cum Însuşi mărturiseşte, tocmai pentru că, aşa cum scrie Sf. Ap. Pavel, El „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

Avândul-L pe Iisus drept călăuză nu mai umblăm „tulburaţi şi fără de voie”, potrivit versului blagian, ci înaintăm cu bucurie, în mod deliberat, conştient şi voluntar spre ţintă, cântând Domnului cântare  nouă, cum ne îndeamnă psalmistul (Ps. 95, 1); înaintăm cu bucurie şi cântând pentru că ne întoarcem acasă, noi fiii risipitori aduşi de mână de Fiul lui Dumnezeu căruia îi auzim chemarea continuă: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

Naşterea Domnului este începutul mântuirii noastre, cum spune un tropar încă de la Buna Vestire, căci acum Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Fecioarei, Fiu al omului, cum atât de des Iisus s-a numit pe Sine. Este în acelaşi timp începutul cunoaşterii de Dumnezeu, sau mai degrabă al recunoaşterii Sale, căci Hristos este oglinda tatălui, cum a şi spus lui Filip: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9), sau cum le-a spus iudeilor: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30).

Cunoaşterea Tatălui prin Fiul Său cel întrupat are şi menirea de a ne face să realizăm ce dor ne era de Dânsul. Şi pe măsură ce înaintăm cu Hristos pe cale dorul acesta se înteţeşte şi se face ca o flacără ce ne purifică până la capăt, căci numai întru curăție interioară putem trece pragul Împărăţiei. Sfinţii Părinţi spun că sfinţenia este dorul de Dumnezeu. Alături de Hristos Mântuitorul suntem ca Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus care, atunci când au realizat, post-factum, că Iisus a fost Cel care i-a însoţit şi i-a învăţat, au exclamat copleşiţi de emoţie: „Au oare nu era inima noastră arzând întru noi când era cu noi pe cale şi ne tâlcuia scripturile?!” (Luca 24, 32).

Cu o astfel de inimă plină de dor şi copleşiţi de emoţie sfântă, precum Luca şi Cleopa, întâmpinăm Naşterea Domnului, Cel coborât din cer pentru noi şi pentru a noastră mântuire, cum mărturisim în Simbolul credinţei, încredinţaţi fiind că prin marele eveniment „raiul cel închis iar ni s-a deschis”, cum spune o colindă şi rugându-ne, cum spune alta, ca „De acum până-n vecie/ Mila Domnului să fie.”