Un roman al „ticăloșiei de clasă” în reluări:
CONSTANTIN STANCU - „MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE”
(Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019, 232 p.)
Debutând cu poezie în 1988 (ciclul „Fructul din fruct” din antologia
„Argonauții”, Ed. „Facla”) și afirmându-se cu alte câteva cărți pline de
„greutatea gândului nerostit” între care amintim „Cu fantezia pe fantezie
călcând” (2013) și „Etemenanki” / Ultima săptămână (2014), Constantin Stancu a
cultivat deopotrivă eseul literar, dar și romanul („Pe masa de operație”, 2011;
„Vadul Ars”, 2016).
Romanul MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE (Limes,
Cluj-Napoca, 2019, 232 p.) este, într-un fel, o continuare a celui care se
concentra pe imaginea localității monoindustriale Vadul Ars, un oraș din Hațeg,
surprins de-a lungul unei întregi tranziții (1991-2013) în tot ceea ce avea el
mai caracteristic, de la falimentarea „Mastodontului” / Combinatului vândut la
fier vechi cu bucata (poluant pentru zonă, însă asigurând multe locuri de
muncă) și altor unități cu capital de stat, la fauna noilor îmbogățiți peste
noapte, în incriminantă cârdășie politico-securistă...
Atât sub aspectul imaginii monografice a localității, cu o semnificație semantică aparte de-a dreptul oximoronică (Vadul Ars), cât și al unor personaje reluate, precum Iulian Apostol (scriitor de la Centru, redactor la „Adrenalina literară”, membru USR), ziaristul provincial versat și autor de cărți Ioan Jude, Ion Ardelean directorul Combinatului numit politic (conștient că „nu sunt de capul meu pe averea statului”, adică dependent de sus-puși și acționând la comandă), comisarul Sorin Militaru (viitorul primar), Ioan Hora de la Centrul Creștin, inginerul uzinal Ilie Talan sfârșit printr-o moarte groaznică neelucidată (o „defenestrare” din Turnul Combinatului), avocata Ana Nor, iubita acestui om sacrificat...
O imagine a orășelului monoindustrial peste care trece tăvălugul capitalismului cu strategiile lui păguboase și pulverizantele privatizări, cu lumea afaceriștilor care nu mai țin cont de nimic în ideea râvnitului profit. „Aici a dispărut uzina, oamenii s-au împrăştiat, fiecare în altă direcţie...”, scria autorul în „Vadul Ars”, evocând parabolic și semnificativ legenda păsării columbe uriașe Dodo de pe Insula Mauricius din Oceanul Indian, dispărută după contactul cu omul vreme de 150 de ani, începând cu debarcarea portugheză din 1507...
Tocmai această lume care, în numele noilor prefaceri revoluționare și a orientării spre capitalism, a dat un alt sens istoric, social, cultural și moral orașului din Țara Hațegului, a deturnat cursul normal al lucrurilor, înșelând așteptările oamenilor, prin afirmarea unei noi „burghezii” născute prin tot felul de tertipuri, inginerii de clan mafiot, afaceri murdare și cârdășii politico-securiste.
Autorul își păstrează în mare parte personajele, urmărindu-le evoluția pe scena social-politică sau, când a fost cazul, „distanțarea”, precum e cazul avocatei Ana Nor, care, după moartea soțului nelegitim ing. Ilie Talan, migrează în Anglia, unde devine foarte apreciată la locul de muncă într-o companie.
Romanul MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE (care are XXX de capitole, mai puțin cu două decât precedentul, VADUL ARS), începând chiar cu evocarea acesteia, reliefează sufletul sensibil al femeii care sare în ajutorul semenilor emigrați să-i ajute în găsirea unui loc de muncă (cazul tinerei Mariana Vrabie din Vadul Ars, ajunsă din Germania în Olanda și scăpată din mâna unor proxeneți, sau a bietului nigerian John „expulzat” de mafioți la Constanța, ambii angajați la azilul londonez de care se ocupa „sufletistul” și „omul de aur” Nick Turcu).
Tema emigrației, privind fie România fie zona asiatică, este abordată de Ana Nor în dialogul avut cu romancierul Toma Bucur, profesor de liceu la Vadul Ars, care, cu prilejul unei lansări de carte la Londra, o vizitează pe tânăra femeie, care-i va deveni prietenă, spunându-i că ar face bine să se întoarcă în țară: „- Totuși, gândește-te. Migranții care vin din Europa vor produce șocuri, vor apărea teroriști. Europa se va clătina, apoi problemele economice, vor zgudui lumea. Am auzit pe la editură că Anglia vrea să iasă, un Brexit, cum zic ei, ieșirea. Sunt multe mișcări și e plauzibil. Cei din Occident au mentalitatea marilor imperii, nu au timp pentru cei mici.” Observație pe care Ana o amendează cu părerea că „poate vor opri migranții, nu vor lăsa zona asta așa de izbeliște.” (Cap. VI).
Migrația este și o „afacere” din care „toți câștigă”, precizează Toma, călăuzele, vânzătorii de bărci, pe deasupra Europa având nevoie de „forță de muncă”. Toate au o logică – „există o logică economică în toate”...
Până la urmă, Ana se va lămuri singură în privința Brexitului și se va reîntoarce la Vadul Ars („Glasul vetrei o chema”, dar și gândul la profesorul Toma Bucur), hotărând să deschidă o afacere în apropiere, la Valea Rea, la vreo 7 km, dar tocmai pe locul unde muncitorii săpau pentru a instala hala fabricii s-au descoperit vestigiile unei băi romane... Faptul acesta o determină să renunțe, vânzându-și utilajele unui afacerist, proprietar de depozite, Moise Buzatu. Va deveni din nou „migrantă” (una din cele trei milioane și jumătate de români „plecați la muncă în alte țări”), dar de data asta în Germania, îngrijind de o bătrână. Contactată din nou de Toma Bucur, Ana simte că locul ei va fi lângă acesta, de aceea așteaptă venirea profesorului, care-i mărturisește pe mail că îi simte acut lipsa, realizând abia acum că „sunt legat de tine mult mai mult decât credeam”, „a trebuit să pleci pentru a te redescoperi”...
Dar, dincolo de o cursivitate liniară, romanul urmărește în capitole separate deci, ce se întâmplă cu cunoscuții protagoniști. Bunăoară, Ion Ardeleanu, fostul director al uzinei, se remarcase acum în agricultură, „utilajele dobândite pe vremea în care a fost director i-au dat un avans apreciabil”, „îi mergea bine, s-a fixat în piață”. Era conștient că „ingineriile financiare se fac în Capitală, acolo este cașcavalul”, de aceea „s-a lipit” de parlamentarul de Hațeg, Gigi Zugravu. La invitația politicianului, amândoi trebuie să candideze la apropiatele alegeri, Zugravu fiind candidatul perpetuu încă de la „loviluție”, punându-se atunci „în fruntea celor care au ieșit în acel decembrie în stradă, s-a înfipt în primele structuri, dobândise titlul de revoluționar”. Având acces încă din primele ore la „listele cu oamenii securității”, găsite în biroul fostului viceprimar, ex-vicele, Gigi Zugravu a făcut mereu parte din „comisia parlamentară juridică”, intrând în contact cu oameni importanți, profesori universitari, politicieni, diplomați, demnitari („era din «gașcă», cum afirmau cei din stradă”). Fiul său Bill, jucând teatrul opoziției față de tatăl său, se va dovedi nu numai un aventurier prin Africa, de unde se întoarce bolnav, dar și un muzicant profitor. Până la urmă, căsătorindu-se cu Margareta, va pleca la București, ajutat de tatăl parlamentar, cel care-i aranjează și afaceri oneroase pentru anumite spectacole și-i face rost de un apartament „pe fonduri nerambursabile” : „Faptul că era un artist vesel era doar o aparență, bărbatul și-a consumat doza de aventură și a simțit în nări mirosul banilor, era aplecat pentru afaceri. Până și arta era o afacere perfectă, mai ales dacă avea în spate pe cineva care manevra spiritele politice.”
Un alt personaj mai vechi este fostul ziarist, redactor și autor de cărți Ioan Jude, acum consultant pe fonduri europene și lichidator de profesie. Pe mână cu Bebe Apostol, Guru, „omul din Capitală”, care se ocupa cu afaceri de tot felul, Jude va trebui să ducă la Budapesta un pachet „cu pașapoarte false, pentru migranți”. Treabă la care îl asociază, pentru a abate atenția, și pe muzicantul Bill Zugravu, fiul parlamentarului plecat mereu în turnee, care „nu dă doi bani pe mișcările” tatălui său, dar îl ajută pentru că „pune pe la politicieni vorbe bune”... „Fără politruci nu intri în schemă, - îi spune Bill lui Jude -, să fim serioși, au totul la mână cu astfel de zile, dar e beton, se câștigă bine! Pe lângă bere și mici, cetățenii au nevoie de zgomot și eu îl produc, «first class», am melodii trăsnet.”
Iată-l și pe primarul Sorin Militaru, fostul comisar al Poliției locale, organizator al unui Festival al Berii, foarte docil față de politicieni și atent cu afaceriștii orașului, sau proprietarul tuturor depozitelor Moise Buzatu („regele depozitelor” și patron al societății de vânzări „Diversus” SRL), cel care, dincolo de generozitatea și atenția manifestate față de Ana Nor, va intra cu ușurință în posesia atelajelor cumpărate de aceasta în vederea deschiderii fabricii de parbrize acolo, la Valea Rea.
Împuternicit cu lichidarea firmei va fi Ioan Jude, iar Ana îi va povesti lui Toma Bucur întâmplarea cu investiția ei ratată din cauza vestigiilor romane descoperite la săparea fundației, prilej cu care bărbatul i se adresează: „Și acum ce ai să faci? Te întorci la avocatură, te duci în Anglia? Iar pleci, migrezi spre zări mai bune? Așa fără bagaje? Migrezi fără bagaje?”
Ana constatase că odată cu dispariția uzinei „s-au dus și procesele, au rămas doar doi judecători” și există zvonuri că Judecătoria ar putea fi desființată... De aceea este hotărâtă să plece în Austria sau Germania, în Anglia fiindu-i „rușine” să se mai întoarcă („erau amabili și eu i-am părăsit brusc pentru Vadu Ars”!). Abia acum profesorul și romancierul de aventuri Toma Bucur realizează că o iubește și-i cere să nu-l părăsească. „Nu plânge, bestie mică!” îl alintă Ana, care va trebui să plece, numai astfel îi va putea verifica iubirea declarată acum. Ceea ce trăia Toma era adevărat, așa că, odată plecată, iubirea îi va determina pe amândoi să-și dorească reunirea sentimentelor într-un cuplu familial, fapt ce se va realiza, după cum autorul ne lasă să înțelegem...
O figură aparte face bătrânul profesor Radu Costin, cărturar al locului, autor de cărți și culegător de folclor, deținător al arhivei fostului său coleg de expediții prin munți, regretatul profesor de economie politică Mircea Neagu (acesta îi lăsase „un sac plin de caiete, de amintiri, de fotografii, albume de artă, insigne”, ba chiar trei „cosoni de aur” proveniți, desigur, din vremea urmașului lui Burebista, regele Coson). Ambii nutreau dintotdeauna „dragostea lor pentru identitatea românilor din aceste locuri”, hotărâți să pună în evidență acel castru roman, sub care se aflase „un sit dacic”, iar mai în adâncime „un sit vechi, interesant”, așezare a unor primitivi canibali, consumatori de creier uman (descoperiseră împreună în pădurea din partea de est a Vadului Ars „piatra de sacrificii” cu inscripții, obiect megalitic adus acolo în urmă cu 10.000 de ani). Descoperirile lor ar fi pus în primejdie reputația unor istorici și arheologi, „care și-au dat doctoratul cu zona aceea”. Pasionatul istoric Radu Costin era un fel de „lup singuratic”, încercând să câștige bunăvoința vreunui afacerist ca Ioan Jude pentru tipărirea unei antologii de folclor de vreo 1200 pagini. Afaceristul recunoaște că lucrarea e „unică” și „merită toată atenția, dar costă scump”, drept care îi sugerează autorului să se adreseze primarului... El însuși, spune Jude, consultantul de fonduri europene, investiții, asigurări, evaluări, falimente, are niște cărți tipărite și nu știe cum să le mai plaseze: „Oamenii nu mai au timp, scriitorul nu mai reprezintă nimic în societate, alții sunt vedetele, lumea s-a schimbat. Cultura, doar așa, un semn de noblețe, de activitate derivată, puțini trăiesc din cărți...”. Radu Costin îi vorbește despre faptul că a scris despre Vadul Ars, „o localitate însemnată pe timpul romanilor, treburi uitate, pomenite de Ptolemeu, s-a cam uitat”... Nici acest fapt nu-l interesează pe lichidatorul Ioan Jude, consultantul și lichidatorul, care, convins că „totul este afacere”, promite că va cumpăra și el „vreo trei exemplare” din antologia de folclor, fiind bună „de cadou, mai ales la politicieni”... Primarul va înțelege desigur că „va face impresie la zilele orașului, merge să fie prezentată, biblioteca va achiziționa. Discutați și la Biblioteca județeană...”(Cap. XV).
Foarte veridică este și scena colectivă prilejuită de Festivalul Berii, sărbătoare devenită „tradițională”, deși fosta fabrică de bere „s-a închis și lichidat”. Primarul Sorin Militaru, pensionat din poliție, îi adună împrejurul său pe parlamentarul Gigi Zugravu (cel cu concluziile „la final”), pe marele agricultor Ion Ardeleanu (fostul director al Combinatului „unitate dispărută în conturile manipulatorilor de fier vechi”), pe consultantul și lichidatorul Ioan Jude, pe Radu Costin, pe directorul bibliotecii, pe Alex Feraru, directorul Casei de Cultură, precum și câțiva oameni de la județ... Prilej pentru parlamentar de a le aminti mai vechilor colaboratori Ioan Jude („fost jurnalist, actual economist de serviciu și scriitor cu revistă și cărți la vedere”) și Ion Ardeleanu să fie pregătiți pentru „lupta electorală”, gândindu-se să-i atragă și pe penticostalii din zonă, nu puțini, care „ne leagă de boierii de peste ocean” („Cu ei America e după colț!”) – Cap. XVI.
Se detașează din toată această cloacă de interese figura memorabilă a profesorului pensionar Radu Costin, care, presimțindu-și sfârșitul, o vizitează pe Ana Nor, lăsându-i ca „mesaj” (pentru a-l transmite „mai departe”), cei trei cosoni, banii de aur de pe vremea regelui dac Koson, pe care îi avea ca amintire de la prietenul său Mircea Neagu: „Eu sunt cam bătrân, la tine sunt în siguranță”.
Plecată în Germania, Ana află de acolo de pe internet despre dubla crimă ce avusese loc la Valea Rea, pe locul unde s-a descoperit o localitate din vremea romanilor. Era vorba de Alex Feraru, directorul Casei de cultură, și profesorul pensionar Radu Costin, veniți aici să vadă „stadiul lucrărilor în situl arheologic și pentru a face fotografii la fața locului”, ambii fiind găsiți împușcați cu cinci cartușe de vânătoare de către „persoane necunoscute momentan” și „pe jumătate acoperiți cu două table metalice luate din șantierul în lucru”. Cercetările au început seara târziu, sub lumina reflectoarelor. Articolul era intitulat dubitativ-interogativ: „Crimă politică sau afacere nelămurită?!” (Cap. XXX).
Cărturarul locului Radu Costin, mândru de zona în care locuia (cu vestigii istorice, ba chiar geologice) și pe care o cutreierase împreună cu prietenul său Mircea Negru, îl completase pe un invitat american venit să conferențieze despre „istoria scrisului”, începând cu alfabetul cuneiform al sumerienilor și continuând cu alte scrieri, hieroglifică, pictografică, hieratică, demotică până la alfabetul grecesc și latinesc. Pasionatul cărturar completase cunoștințele profesorului universitar american, amintind în luarea sa de cuvânt de „tăblițele ceramice” de la Tărtăria, dintr-un centru cultural neolitic, azi Câmpul Pâinii, dar și de „tăblițele de plumb de la Sinaia”, cu specificația că aici, în valea Mureșului, în bazinul carpatic, a existat, în civilizația Tărtăria-Vinča, o scriere pictografică, protoliterară, atestată așadar cu o mie de ani înainte de Sumer, de fenicieni și egipteni, după cum au arătat atâția cercetători, chiar savanți din întreaga lume. Ceea ce presupune o migrațiune spre zonele asiatice a unor populații din bazinul carpatic... „Migranți, și atunci și acum! Da, istoria se repetă!” îl asigură pe nedumeritul conferențiar american directorul Casei de Cultură din localitate, Ioan Hora...
Roman social și de moravuri, cu un aplomb critic, ironic pe alocuri, redactat la modul expozitiv, prin juxtapunere și intersectare de planuri și personaje, MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE este o scriere autentică, cu imagini (scene, personaje, întâmplări) luate (sau imaginate) de la fața locului. Autorul practică o frazare plină de oralitate, de enunțuri juxtapuse, ferindu-se de perioada arborescentă, ceea ce dă impresia de scriere urgentă, menită să „redea” faptul de viață autentic, psihologia și comportamentul unor personaje în mișcare. Cultivând uneori suspansul (precum în cazul eventualei legalizări a relației Anei cu Toma Bucur sau a rezultatelor cercetării dublei crime din Valea Rea), romanul are antren și cursivitate, într-o sprintenă derulare auctorială a planurilor diegezice.
Deși nu localizează exact, toponimul „Vadul Ars” are o putere de sugestie mai generală, căci, în vânzoleala postrevoluționară și a tranziției spre economia de piață, industria românească, declarată de premierul de atunci Petre Roman drept „un maldăr de fiare vechi”, a fost complet devalizată și pusă la pământ, realități de văzut în mai toate orașele, atât la Călan, Hațeg, Hunedoara, Valea Jiului, cât și în alte regiuni ale țării (Reșița, Galați, Brașov, Câmpulung Muscel, Râmnicu-Vâlcea etc. etc.)...
Autorul surprinde nu numai aspectul de viață crudă, autentică, suculentă, dar, conștiință-oglindă a epocii sale, scrie și într-o perspectivă a indicării / numirii Răului, relevând, dincolo de iubirea profundă și pasiunea înălțătoare (Ana Nor, Toma Bucur, Radu Costin), o gamă variată de sentimente, de la atitudini de căpătuială, arivism, egoism, aroganță, insolență, insațietate patronală, falsitate, cinism, manipulare, imoralitate, snobism, compromis politic, meschinării financiare, tertipuri ale parvenirii, abuzuri, la demagogia conducătorilor din diferite sectoare de activitate, cârdășia politică și afaceristă, moravuri ușoare, sclavizarea țigănească (de reținut scena din pădure cu oameni ai străzii puși în lanțuri de o bandă de țigani defrișători, deferită poliției de „excursioniștii” Bill & Margareta etc.).
În cele XXX de capitole, mai puține cu două decât precedentul „Vadul Ars”, MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE este un roman de mare actualitate, supunând atenției nu atât impactul pe care îl au „migrațiile” asiatice asupra Europei occidentale cât asumarea acestui destin de anumite conștiințe dislocate din mediul firesc al vieții lor. Destinul Anei Nor este, de pildă, al unui „migrant fără bagaje”, plecările și revenirile acesteia pe un itinerariu european fiind destul de elocvente în planul unei conștiințe lucide, de apărare instinctivă în fața răului ce o amenință. Dar scrierea este una și mai complexă față de destinul acestei femei, intenția autorului fiind aceea de a surprinde o lume și o societate, în interdeterminările existențiale, accentul căzând, desigur destul de critic, amar și recriminatoriu, pe felii de viață indeniabile, recognoscibile la nivel mai general în context social și politic.
Remarcabilă sub acest aspect, proza lui Constantin Stancu, ocolind orice tip de artificii și inginerii specific postmoderniste, este expresia unui atent observator al relațiilor interumane, comportamente și psihologii, în care regăsim, deopotrivă, demnitate, ideal, noblețe, trăire curată, dar mai ales mentalități materialiste, cinice, mercantile, în general o ticăloșie „de clasă” care se vede de departe în peisajul realităților ce le trăim, fără a ne induce cumva vreo impresie de redresare ori renaștere etică. O „ticăloșie” tinzând a deveni normă social-morală, demnă de apocalipticul sfârșit de secol XX și început de mileniu III...
Zenovie CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 22 iunie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu