Ladislau Daradici - Migranți fără bagaje... „O radiografie obiectivă a societății românești postdecembriste, așadar, o societate ireversibil marcată de jocuri de putere, de goana după câștig, unde corupția e literă de lege. Scriitorul ne propune un roman despre oameni, buni și răi, prinși în iureșul evenimentelor, fie acasă, în mica lor urbe de provincie, fie într-o Europă a migrației, într-o perioadă în care timpul, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, a încetat cu desăvârșire să mai aibă răbdare”

 

Ladislau Daradici:

 

MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE SAU PENTRU O TIPOLOGIE A PERSONAJELOR LUI CONSTANTIN STANCU

 

La trei ani de la apariția romanului Vadul ars (2016), cronica postrevoluționară a destinului unui oraș de provincie cu o industrie monocoloră, Constantin Stancu ne oferă cel de-al doilea volum al ambițioasei sale trilogii, intitulat Migranți fără bagaje (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019).

Falimentat de interese obscure, dezmembrat și vândut ca fier vechi de firmele unor acoliți politici, combinatul siderurgic, care a hrănit oamenii din Vadul Ars și împrejurimi timp de un secol, a devenit de-acum istorie, interesul autorului focalizându-se pe destinele oamenilor, personajele fiind în mare parte aceleași ca și în primul volum al trilogiei.

O radiografie obiectivă a societății românești postdecembriste, așadar, o societate ireversibil marcată de jocuri de putere, de goana după câștig, unde corupția e literă de lege. Scriitorul ne propune un roman despre oameni, buni și răi, prinși în iureșul evenimentelor, fie acasă, în mica lor urbe de provincie, fie într-o Europă a migrației, într-o perioadă în care timpul, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, a încetat cu desăvârșire să mai aibă răbdare.

Asistăm astfel, printr-o narațiune migălos dozată, structurată aproape cinematografic, la o permanentă luptă pentru putere și înavuțire pe de o parte (în tabăra lui Bebe Apostol, Ion Ardeleanu, Moise Buzatu, Ioan Jude, Gigi Zugravu și ceilalți), dar și pentru supraviețuire biologică și spirituală, pe de altă parte, incluzând dragoste și speranță pentru întemeierea unei familii, într-o dramatică încercare de păstrare a credinței și a demnității, în paralel cu preocupările ambițioase ale unor idealiști, intelectuali de marcă, de relevare și recuperare a trecutului istoric, din această categorie făcând parte avocata Ana Nor, profesorul Toma Bucur, Nicolae Turcu din Londra (apărător și găzduitor al emigranților), profesorul și scriitorul Radu Costin, Ioan Hora (directorul centrului creștin din Vadul Ars) și așa mai departe.

E firesc, așadar, ca unul din punctele forte ale romanului să-l constituie personajele, Constantin Stancu dovedindu-se a fi un bun observator al naturii umane, iar portretele sale, surprinzând tipuri, caractere diverse, să devină reprezentative nu doar pentru o comunitate, ci și pentru întreaga societate, în perioada în care trăim. Portrete dinamice, de altfel, căci autorul își prezintă eroii în acțiune, fie că e vorba de solidaritatea de peste hotare a dezrădăcinaților, de pasiunea sinceră și dezinteresată a unor intelectuali de cunoaștere a trecutului istoric al zonei, sau, la polul opus, de cei puși pe căpătuială, angrenați în aranjamente și jocuri politice, dar și discutabile afaceri profitabile.

Astfel, fără a minimaliza complexitatea și profunzimea semnificațiilor umane, istorice și sociale ale romanului, personajele lui Constantin Stancu se grupează ele însele în două mari categorii: cei cu demnitate și cu suflet curat, empatici, oameni de bună credință, cu dragoste pentru Dumnezeu și semeni (cu care romancierul se identifică, încercând să le acorde o șansă), și cei care au renunțat la asemenea valori în favoarea banului și puterii, glisând ireversibil pe panta înșelătoriei și a corupției, a dezumanizării și încălcării fără remușcare a legilor scrise și nescrise. Desigur, între cele două poluri poate fi identificată și o zonă de tranzit, existând și personaje care oscilează într-o parte și alta.

În centrul romanului se află avocata Ana Nor, marcată încă de moartea suspectă a iubitului ei, Ilie Talan, cel care, în romanul Vadul ars, încercase să salveze combinatul. Plecată la Londra, Ana își caută identitatea, își caută sufletul. Câștigă bine la o firmă de avocatură, fiind apreciată de superiori, de colegi, însă viața ei este departe de a fi împlinită: asistă la o serie de drame care se petrec în jurul ei, făcând eforturi să-și ajute compatrioții, dar și alți emigranți (precum Mariana Vrabie, victimă a traficului de carne vie, enigmaticul Ilie, compatriotul amnezic care nu-și amintește decât numele, sau nigerianul John), ajutată, la rândul ei, de Nicolae Turcu (Nick) care lucrează la un azil londonez, precum și de preotul Mihai Baltag. Deși bine integrată profesional, Ana este vădit marcată de manifestările de xenofobism, de intoleranța londonezilor față de străini. Se apropie sufletește de Toma, profesorul scriitor din Vadul Ars, revine în țară pentru a demara o mică afacere, dar toate îi sunt împotrivă, oamenii, realitățile sociale, politice. Pleacă din nou în Germania, unde îngrijește o bătrână. Deschisă la nou, vizitează muzee și obiective turistice în aceste țări. 

Un sentiment constant al celor plecați este, desigur, dorul, de cele mai multe ori dezrădăcinarea având efecte dureroase. Departe de copii, de cei dragi, la sfârșitul unei săptămâni de muncă adesea umilitoare, femeile emigrante își găsesc refugiul în beție și depravare. Pe Ana o dezgustă spectacolul obscen oferit de acestea, considerând că ”viața este un dar, merita să te lupți pentru el, să prinzi ceea ce-i frumos în palme, să simți căldura irepetabilă a unor vorbe, gesturi…” În paginile care îi sunt dedicate, îl simțim ades pe poetul Stancu: ”După ce a stins lumina din garsonieră, pe fereastră apăreau raze de lumină, era un joc. Ana a încercat să prindă sensul jocului, era inutil. Londra avea secretele ei. I s-a părut că o pasăre s-a izbit de ceva din balcon. A fost o iluzie, un semn”.

Îndrăgostită de Toma Bucur, Ana retrăiește parcă povestea tragică a iubirii ei cu Ilie Talan, cel care s-a temut să-și unească destinul cu al ei. Fără a deveni un ”migrant fără bagaje”, Toma a ales o altă cale de a evada din calea realităților dure din Vadul Ars, scriind romane de aventuri. Traduse în limbi străine, acestea se vând bine peste hotare, pentru moment câștigul mulțumindu-l. O iubește pe Ana (”cea mai tare aventură pentru un om e dragostea”, îi scrie, ca dedicație, pe o carte), se simt bine împreună, dar în același timp îi este teamă de un angajament. Caută apropiere, apoi se îndepărtează din nou, abia în final asumându-și iubirea, pregătit pentru întemeierea unei familii.

Cu câteva excepții, personajele lui Constantin Stancu s-au îndepărtat de propria lor identitate, esență, înstrăinați chiar și în propria lor țară. Prinși în jocurile puterii, ale intereselor, unii vor realiza acest lucru, însă prea târziu pentru a se mai putea salva. Nu întâmplător, naratorul îi surprinde, adesea, privindu-se în oglindă.

O excepție este, poate, cazul lui Ioan Jude care, deși are un birou de consultanță (pentru că ”cele mai sigure afaceri sunt falimentele, deșeurile, înmormânările, sănătatea, gunoiul…”), acceptă propunerea lui Bebe Apostol din capitală, să ducă pașapoarte false în Ungaria, împreună cu Bil Zugravu, fiul parlamentarului de profesie Gigi Zugravu. Jude trăiește sub efectul unui drog modern: fuga după bani și putere. La un moment dat însă are și mustări de conștință, un moment de luciditate, de cotitură: îl caută de Ioan Hora de la centrul creștin, discută despre problemele orașului precum înmulțirea divorțurilor, migrația adulților, numărul mare al copiilor abandonați. O soluție ar fi întoarcerea la spiritualitate, una din concluziile romanului lui Constantin Stancu fiind că starea noastră spirituală poate modifica echilibrul din univers.

Într-o lume a puterii, a intereselor, agresivitatea își va face loc din păcate tot mai insistent, aceasta manifestându-se de la penibile altercații verbale sau fizice, în public (dintre fostul primar și un consilier local, de pildă), până la crimă. Autoritățile nu par interesate în descoperirea adevărului, cum s-a întâmplat de altfel și cu Ilie Talan. Istoria se repetă și în cazul lui Radu Costin și al lui Alex Feraru, directorul casei de cultură, împușcați cu o armă de vânătoare în situl arheologic unde se presupunea că ar fi existat comori ascunse. Uciderea eruditului Radu Costin, scriitor pensionar, pasionat de istorie, om de o bunătate și o eleganță comportamentală de excepție, e revoltătoare, până la finalul romanului adevărul despre această tragedie rămânând un mister.

Migranți fără bagaje este un roman al prezentului și al zilei de mâine, dar în același timp și al trecutului. Desele referiri la istoria locului, la vestigiile din zonă, monumente, castrul roman, din preocupările lui Radu Costin sau însemnările rămase de la profesorul Mircea Neagu, sunt un argument în acest sens. Cei doi sunt preocupați de două aspecte: dacă cei dinaintea romanilor și dinaintea dacilor nu erau cumva canibali (s-au găsit cranii cu semne ciudate, dar nu și morminte) și dacă în zonă erau semne vechi ale unei limbi scrise și vorbite. Concluzia celor doi erudiți este că istoria se repetă: migrații ale oamenilor a avut loc și în trecut, chiar și în antichitate, la fel se întâmplă și acum, poate chiar mai dramatic. Când o societate nu poate garanta supraviețuirea membrilor săi, aceștia se văd siliți să migreze.

Constantin Stancu e un scriitor matur, complex, complet. Prozatorul e dublat de poet, de eseist și de un profund cunoscător al istoriei și culturii locale. Migranți fără bagaje conține numeroase secvențe eseistice, surprinzând aspectele alarmante ale realității: plecarea în străinătate a tinerilor, sclavia modernă, prostituția, îndepărtarea de credință, jocul intereselor politice, deseori meschine, afacerile cu pașapoarte false, contrabanda în Ungaria, tăierea pădurilor etc. Până și căsătoria este pusă sub semnul întrebării (Margareta, cea care dansa pe masa polițiștilor, la un chef, când se căsătorește cu Bill Zugravu, muzicantul, poartă în pântece copilul patronului său, Moise Buzatu, omul de afaceri). Nu este ocolită nici viața artistică. Adesea cultura se transformă într-o afacere profitabilă, precum muzica pentru Bill Zugravu, el fiind invitat la manifestările publice doar datorită funcției tatălui său, parlamentar. În jocul intereselor, în goana după bani și putere, oamenii își pierd ”strălucirea” interioară, devin goliți de spiritualitate, se îndepărtează de Dumnezeu, de cultură. Preocupările lui Radu Costin privind istoria locală atrag atenția autorităților doar când e nevoie de câte o știre bombă în presa locală și centrală pentru a devia interesul publicului de la câte un eveniment tragic care ar putea periclita stabilitatea politică (precum moartea celor cinci bebeluși de la maternitate).

Stilul lui Constantin Stancu este obiectiv, lipsit de artificii stilistice. Cu excepția prezentării locurilor, orașelor, obiectivelor turistice, naratorul este centrat pe oameni. Astfel, debutul majorității capitolelor numesc un personaj, urmând relatarea acțiunilor acestuia: ”Ana Nor privea pe fereastra autobuzului care străbătea Londra” (cap. I), ”Ion Ardelean l-a sunat pe Ioan Jude” (cap. VII), ”Ioan Jude primise un telefon de la Bebe Apostol” (cap. VIII) etc. Alteori, notații succinte, pertinente ale autorului sunt suficiente pentru un început sau final de capitol (”Glasul i s-a topit în pasta densă a timpului”; ”Seara lucrurile devin casante”), uneori răzbătând poetul, ca în această prezentare a râului din Vadul Ars: ”Un râu mirific, cu ape limpezi, de piatră prețioasă, lichidă, un râu ca un semn pe fața cerului”.

Așteptând al treilea roman al trilogiei, apreciem măiestria și perseverența lui Constantin Stancu pentru a ne oferi o radiografie realistă, cu mijloacele specifice literaturii, a vremurilor în care trăim, noi, cei de acasă, dar și conaționalii noștri, siliți de împrejurări să devină migranți fără bagaje.