Sălbăticia hazardului în proza scurtă a lui Ladislau Daradici
Dragostea este o poveste veche. Este și o poveste nouă, mereu actualizată de suferința noastră. Ea face parte din structura oamenilor, ne dă valoare. Relația dintre bărbat și femeie este una cu adâncime, care marchează destinul. Prin cartea de proză scurtă POVEȘTI DE DRAGOSTE MURITOARE, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, în anul 2020, Ladislau Daradici reia tema în nota sa personală, definind narațiunile ca făcând parte din literatura fantastică.
Cartea debutează cu un motto semnificativ: „Marile iubiri sunt ca marile războaie: e aproape imposibil să le supraviețuiești”. El definește tema, tensiunea povestirii, misterul. Sunt treisprezece povestiri care abordează dragostea, în carnea cea de toate zilele, din diferite unghiuri, din perspectiva realității posibile, din durerea de a pipăi invizibilul.
Deși autorul definește textele ca unele fantastice, în corpul lor se simte realitatea pulsând, trăirile posibile, amintirile care modelează trecutul din perspectiva viitorului. Majoritatea povestirilor sunt marcate de mitologia actualității: muzica formațiilor care au făcut carieră, literatura secolului al XX-lea, călătoriile posibile în zone altădată inaccesibile, povestiri banale care au marcat generațiile născute după Al Doilea Război Mondial, libertatea dorită și niciodată posibilă. Suntem purtați prin Europa, iubirea nu are limite, nu are granițe. De la tragedia din București, cu evenimentul Colectiv (2015), la moartea unei vedete de muzică actuală, Amy Winehause. Acțiuni care se petrec la Viena, la Budapesta, la București, în Dobrogea, în Transilvania, acolo unde pasărea iubirii își alege cuibul.
Tema dragostei este abordată din perspectiva unei realități crude, omul captiv în trupul său muritor, din acest motiv povestirile sunt și ele muritoare. Finalul majorității texteloreste marcat de moarte, dispariții neprevăzute, violență. Omul parcă nu poate suporta povara dragostei. Daradici se manifestă ca un romantic modern, uneori sentimentul este dus la limită, frizând patologicul, dar în dragoste totul este permis. În fond, este imposibil să supraviețuiești…
Istoriile sunt limitate ca întindere, scriitorul și-a propus să utilizeze între două mii cinci sute de cuvinte și trei mii de cuvinte. Canonul lui Daradici îi permite să dea tensiune narațiunii, să o ducă la final și să definească sentimentele oamenilor care iubesc. Meandrele vieții, încercările de toate felurile aduc un final previzibil: moartea - fie fizică, fie spirituală, fie alienarea.
Fiecare povestire are câteva fraze generoase în care Daradici marchează starea spirituală dominantă, ea dă tonul firului epic și tragediei. La început, sentimentul este dulce.La final, totul are un gust amar. Deși în prolog autorul trimite la temă ca spre o boală incurabilă, el rămâne la suprafața evenimentelor, fără să plonjeze în abisul hormonal, în neantul unui sentiment care nu se poate explica prin logica obișnuită.
Iată starea: „…Doamne, cât îl mai iubea, poate mai bine ar fi fost să nu-l fi cunoscut, dar cum să trăiești așa, cuminte și orbește ca într-o seră, ca o biată plantă anemică într-un ghiveci, decorativ, ferindu-te de intemperiile vieții, de dureri și provocări, de sălbăticia hazardului și fascinația aventurii, fără strop de sminteală, fără patima dăruirii, acceptând o viață anostă, cenușie, înconjurată poate de certitudini; în ce să crezi, pentru ce să lupți, ce să iubești și să urăști în același timp?” (p. 14).
Iubirea este văzută din perspectiva bărbatului, dar și din cea a femeii, imaginarul și realul se împletesc, ideile se amestecă și devin idee fragedă în peisajul generos.
Bărbatul visează și are perspectiva infinitului, limitat de dorințele sale: „Când coborî iar, Àgnes alerga deja spre dune și, privind-o așa, ca pe o ciută stângace și neajutorată, își zise că e din cale afară de frumoasă, că o femeie mai desăvârșită nici că nu poate exista și că singurul lucru pe care-l putea face pentru a nu o pierde era s-o ucidă” (p. 21).
Mesajele scrierilor sunt pertinente, dragostea oferă nesfârșite drumuri ale tristeții, realitatea devine imposibilă, termenele sunt marcate de un anotimp al relației dintre el și ea. Fiecare personaj se privește în ochii adânci ai celuilalt, când evenimentele se epuizează, apare îngerul salvator. Personajele sunt captive unui sentiment care le domină viața și le epuizează. Limitele sunt forțate, dar apare moartea eliberatoare și promisiunea unei alte iubiri, în altă dimensiune. Sufletele înstrăinate se leagă unele de altele cu disperare, există un loc unde ele pot evada cu toate energiile. Istoria dragostei se petrece într-un tren, într-un loc izolat, într-un labirint spiritual, zilele și nopțile se fac tot mai fierbinți, ea și el cad epuizați în iluzii de aur. Când trupul și-a ars toate posibilitățile, rămâne sufletul să bântuie prin lume în căutarea celuilalt. Geografia dragostei se extinde, nu încape în continente, în patrii de dor.
Un exemplu ieșit din comun, o istorie cu miracole și curăție este acea dintre doi tineri captivi în insula lor. Iubirea dintre Svetlana și Sevastian se petrece într-o zonă mirifică de pe malul Dunării, un rai în care cei doi se regăsesc și retrăiesc iubirea aproape perfectă. Natura, singurătatea, anotimpurile mirifice, toate îi marchează. Svetlana apare de niciunde și înnobilează viața bărbatului. El se dedică până la capăt unei iubiri care arde prezentul. Mirajul pune stăpânire pe ei: „Timid la început, sfioși, a rămas pentru ei ca o mirare, pe urmă făceau dragoste zilnic și chiar de mai multe ori, fără teamă și fără cuvinte, așa cum ai respira sau ai plânge; să iubești precum trăiești, pentru că despre asta era vorba” (p.54). Trei personaje abrutizate de băutură au coborât cu barca până înlocul unde trăia Svetlana. Au lovit-o până și-a pierdut cunoștința și au batjocorit-o, spărgând bula de frumusețe în care au trăit, pentru scurt timp, cei doi tineri, o frumoasă poveste de dragoste muritoare. Lumea nu suportă frumusețea, echilibrul adus de acest sentiment admirabil. Lumea distruge ființele care iubesc, sparge miracolul, distruge anotimpuri cu păsări călătoare.
În altă povestire, Sefika a fost/ este mireasa eternă, mereu visată de bărbatul care o iubește, misterioasa logodnică a lui Vladimir.
Pe de altă parte, Laura a fost întruchiparea generozității absolute, iubind cu patimă, dăruindu-se bărbaților, la limita patologicului. O boală care i-a marcat viața, un sigiliu straniu, de sânge. Ea declamă: „…ador să fac asta, îmi mărturisea, aș face-o tot timpul, cred că aș putea face dragoste mereu, până la moarte, cu zeci de bărbați, cu o sută, oare asta înseamnă să fii posedată, așa mi-a spus un tânăr preot catolic, înalt și frumos ca Iisus, atunci când i-am propus să se culce cu mine…” (p. 114).
Spovedania ei plutește între realitate, vis, iluzie și dorințe paradoxale. Bărbatul mărturisește și el: „Iar eu credeam tot ce-mi spunea. Așa cum ne place să credem la un moment dat poveștile pe care le citim, filmele pe care le vedem, face parte și aceasta din inefabilul și naivitatea sinceră a alcătuirii noastre” (p. 114). Concluzia: dragostea trupească este o sărbătoare.
Finalul? „Despre ce să-ți spun? Despre cea obeză și paralizată într-un cărucior, pe care o mai zăream din când în când în peregrinările mele, internată mai apoi prin sanatorii și care și-a pus capăt zilelor de curând înghițind un pumn de barbiturice, ori despre Laura cea din vis, zâna cea curată și cuminte cu care mă întâlnesc noapte de noapte și în fața căreia și îngerii zăbovesc, cu admirație și sfială…” (p. 119).
Mitul modern apare în narațiuni ca un semn al timpului. La Budapesta personajele participă la concertul lui Waters, într-o seară de august 2013: „Simțeam că ne unește pe toți ceva, într-un destin de om rare sunt asemenea momente pentru care merită să trăiești; mă simțeam ca după o noapte de dragoste din tinerețile mele, ca în urmă cu douăzeci, poate treizeci de ani. (…) Era o noapte de duminică de sfârșit de august, genul de răstimp desăvârșit pentru dragoste, muzică ori moarte” (p. 133). Pentru cei din lagărul comunist această noapte a reprezentat fereastra spre o altă dimensiune, o evadare posibilă, pe ritualuri moderne, în ritmurile cetății, sub aripile muzicii.
Exemplele pot continua. Cartea are un scurt portret al scriitorului. Descoperim un Ladislau Daradici harnic, scriind roman, poezie și, mai ales, proză scurtă. A fost premiat de Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România și este autorul unui proiect interesant despre literatura actuală: Rezervor. Așa pune în evidență bogăția unei literaturi care lasă în urmă semne și care are resurse nebănuite. El a colaborat/ colaborează la numeroase reviste din țară și se remarcă prin prozele fantastice, fascinante, care pun în lumină magnetismul istoriilor individuale și colective. Titlurile cărților sale sunt relevante: Chiulind de la ora de moarte, Călăuzitorul de suflete, Înaripatele din vis, Orașul sufletelor amestecate etc.
Cartea are unProlog în care autorul ne prezintă proiectul de față: „Dragostea poate fi un dar pentru noi, o binecuvântare sau, dimpotrivă, o povară sufocantă, dacă nu blestem” (p. 7).
Pe ultima copertă cititorul va descoperi o notă privitoare la narațiunile din carte, dragostea este muritoare, dar textele păstrează amprenta vieților noastre peste timp.
Ladislau Daradici este atent la marile teme ale literaturii, dragostea este una dintre ele, alături de moarte, violență, absurd, fantastic.
Și, totuși, cititorul va supraviețui lecturii acestor povestiri, meditând, ulterior, la eternitatea dintr-o clipă miraculoasă.
Constantin Stancu
*Ladislau Daradici, POVEȘTI DE DRAGOSTE MURITOARE (proză fantastică), 169 pagini, Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2020. Coperta: Pablo Picasso, Portrait of Olga în the Armchair, 1917.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu