Matematica zborului la Lörinczi Francisc-Mihai
Vine o vreme
a echilibrului. Pentru poet antologia reprezintă modul prin care își
tezaurizează creația și își exprimă punctele ei forte, credințele lirice.
Pentru Lörinczi Francisc-Mihai, cartea Reologice*, apărută la Editura
CronoLogia din Sibiu, în anul 2021, înseamnă o reevaluare a traseului parcurs
de poet și o nouă perspectivă, exprimată indirect. Poemele sunt adunate într-o
antologie semnificativă și profundă, la acestea se adaugă unele inedite, capabile
să exprime trăirile actualizate. Apropiindu-se de o vârstă a maturității
împlinite, el își reevaluează drumul parcurs până acum, deschide o perspectivă
nouă asupra poeziei sale și se bucură de efectele produse de poemele care au
punctat momentele esențiale ale vieții și modul cum au rezistat în lumea
literară de azi.
Cartea are
mai multe planuri, reluând în haină nouă, selecția aparținând chiar autorului,
poeme din volumele anterioare, alături de câteva inedite: Inedite; Colmatare; Fizionomiile pietrei; Haiku. Poeme (Bilingv ro-en);
Zarvă pe chaise-longue; În fagure de rodii. Sonete; Pe vremea secerișului; Cu
metafore în rai. Poeme fără margini; Anotimpurile dragostei; Michelangelice…
Cartea se completează cu referințe
critice și o scurtă fișă biografică,
din acestea aflăm câteva date despre viața și creația poetului, despre lumea
spirituală în care s-a așezat confortabil și decis.
Avem sub ochi rodul produs de trăirile sincere și autentice ale poetului, față în față cu viața, ca un dar și ca un dat. Avem o antologie care se remarcă prin calitatea poemelor, dar și una bogată. Drumul este parcurs simultan pe verticală și pe orizontală, cu inerentele căutări, exersări și timidități. Titlul este împrumutat din științele exacte, el sugerează rezistența poemului la forțele exterioare produse de timp, context, curente literare la modă, întâmplări sociale neprevăzute, uitare…
Temele
importante ale acestei poezii sunt mirarea în fața realităților de fiecare zi,
legătura cu natura, valoarea lucrurilor mărunte, aparent banale, dar care
potențează viziunea, dragostea care dă lumină. Se simte o cultură bine
asimilată, fără a fi ostentativă, ci, din contră, integrată în fluxul creației.
Regulile științelor exacte modelează aceste principii culturale, poetul sugerând
că nimic nu este întâmplător, în creație se manifestă rigoarea, există un
proiect divin care se realizează discret, generos, sigur. Este țesătura pe care
se brodează poemele, totul bazat pe valorile eterne ale credințelor care
modelează mintea spre lucrurile spirituale, spre cele de pe creste… Pe unele
locuri apare impactul produs de stilul de viață actual, care zguduie liniștea
unui suflet conectat la freamătul și vibrațiile unei creații dinamice. Cu
siguranță, poetul pune preț pe o existență legată de lumină, mirosul pâinii
coapte exprimă adevărul trăit la maxim, plenar, acceptabil în carnea cea de
toate zilele. Prezența valorilor cristice coagulează atmosfera de ansamblu și
dau consistență narațiunii lirice, bazată și pe faptele omului prins în capcanele
zilei. Peisajul se schimbă lent, de la natură la oraș, de la sat pe vârful
muntelui, aproape de ochii lui Dumnezeu - lacurile montane, cu puritatea
vizibilă pe pielea apei pure, circulată prin timp și geografii ale
suferinței…
Lörinczi
Francisc-Mihai are capacitatea de a pune în evidență, prin povestea lirică, o
lume spirituală, mai puțin vizibilă cititorului obișnuit cu o modernitate
grăbită. În spatele peisajelor lirice se află o lume a tainelor, ele susțin
existența, discursul poetic. Există și rigoarea care fixează rezistența
sufletului în timpuri complicate. Poetul se simte liber în poemele sale, el regăsește
o lume pierdută, acceptă o altfel de cunoaștere. O muzicalitate discretă dă
vibrații cuvintelor, ele se armonizează cu memoria poetului, care pendulează
între trecut și viitor, descifrând speranțele din roadele de fiecare zi.
Aparent, avem o poezie modernă, dar în profunzime, scriitorul duce mai departe
firul roșu al trăirilor esențiale, unele ancestrale, după cum scrie. Unele
poeme tind spre rugăciunea autentică, spre lumile pierdute ale începuturilor.
Temele se exprimă prin mișcările și arderile interioare ale pământului,
izbucnind în peisajul de munte, vale, sat, anotimpuri luminoase.
Primul poem
aduce în atenție un personaj uitat, coșarul.
El pășește pe „cărămizile cerului”, ca atare: „de funingine se spală poemul”… (coșarul).
Capitolul Inedite reia acele teme care l-au
pasionat pe poet, dar la modul acut, deschizând noi perspective lirice, mai
dense, mai adânci. O presiune se simte asupra versurilor, sunt timpurile care
mișcă planurile.
Un virus
necunoscut îi face pe oameni să vadă „valoarea lucrurilor mărunte”, care aduc
fericirea.
În poemul Oglinda, descoperim mecanismele care împing
esențele la lumină: „în grădinile tale/ s-au întâlnit mierarii/ la festivalul
cireșilor înfloriți/ nepătați/ în cămăși albe/ rosteau discursuri despre
neîncârjire/ despre a fi un bun/ oculist al stră-vederii/ nici un pricepător
n-a rămas la lansarea miresmelor/ deasupra fântânii/ când fractalii din oglinda
adâncă/ vor reconstrui/ un poem ancestral” (p.9).
Fiecare poem
fixează un simbol care marchează realitatea, un principiu care face lumea mai
accesibilă. Iată începutul paradigmei: „miracolul începe cu o zi obișnuită”…
Poetul își amintește de „un loc din viitor”! (p.11).
Elementele
componente ale realității lirice sunt diverse, aparent obișnuite: streașina, fântâna, umbra, nunta, cina,
matematica zborului, casa cu trei lebede, cuibul de pe grindă, lebăda de
cristal, îngeri de apă, piatra, corabia de aur, clopotarul, mere coapte, lan de
grâu, secerișul, stupul albinelor, mierea vremurilor… Sentimentele și prezențele
sunt profunde, atinse de miracol: Sunt în
barcă cu Dumnezeu…
Prezența
naturii se face simțită prin aromele de gutui, mirosul pâinii coapte, a merelor
coapte, a pietrei sparte, lucrate de presiunile și temperaturile adâncului…
Cititorul
este pătruns de versurile care dinamizează mintea și inima: iarba fragedă ca pielea de copil, macii sunt
roșii ca sărutul, spicele cântau și miroseau a pâine, poemul răvășit de
ultimele ploi de septembrie…
Când
definește poemul, poetul scrie: „din inima pietrei/ ieșeau stoluri de lebede de
cristal/ dar dacă priveai atent/ puteai vedea/ cum/ se așeza/ grijuliu în cuib/
poemul” (poemul, p. 65). Materia
dinamică naște realități dure, asupra lor planează misterul care unește lumile.
Pentru omul
modern fericirea înseamnă o serie de ritualuri, bine propuse la promoție, la
prețuri mari. Pentru Lörinczi Francisc-Mihai, fericirea înseamnă altceva: „sunt
colecționar de lucruri mărunte/ ți-ar lua/ o veșnicie să le strângi pe toate/
laolaltă/ ca să afli fericirea/ colmatare” (fericirea,
p. 57). Drama generației de astăzi este pusă pe taraba actualității, lumea s-a
frânt, copiii au pierdut legătura cu miresmele eterne, cu fiorul dat de Raiul
de acasă. Ei au locuințe, dar nu au vatră (acasă!): „Drama copilului uitat în
fața televizorului,/ tragedia,/ nașterea în virtual/ copilul se joacă singur în
camera de bloc/ ca într-o cavernă/ educație în secolul XXI” (caverna, p.86). Prin cuvinte minime,
poetul definește „fractalia”, ruptura. Împreună cu acest fenomen apare uitarea,
ștergerea memoriei ancestrale, picurată în carnea omului încă de la naștere…
Generații de
oameni trăiesc tragedia declanșată de-a lungul timpului, războiul, lupta
continuă, lipsa păcii, a înțelegerii. Descoperim efectele acestor catastrofe
sociale: „în poartă oameni cu părul de zăpadă/ își așteaptă copiii acasă/ din
ultimul război mondial” (ruine, p.
87).
Tentația
poetului de a aborda poemul minim, poemul care să exprime, nu lucruri multe în
cuvinte puține, poemul care să exprim esențele în cuvinte minime. Sugestia
declanșează miracole pentru cel care este inițiat, care știe cum apar „lebedele
de cristal”. Metafora acestora reprezintă o matrice spirituală pentru poet, el
focalizează în acestea efectele unei vieți în care revelația pulsează în calea
omului pe Pământ… Poemul minim: „cu piciorul gol/ în iezerul de munte – fără
cuvinte” (p. 106); „univers al tăcerii – stup de albine” (miniatură, p. 105).
Prezența
iubitei înseamnă unirea cu energiile divine: „Am urcat o clipă/ în liniștea
munților/ să ascult glasul cerului/ și să cinez/ pe malul lacului glaciar./
Mi-ar fi plăcut să șezi și tu/ pe mal./ Am
fi mers pe apă!” (Sang real, p.
141). Iată puterea dragostei, spusă simplu, direct, penetrant…
Poemele au
grafia modernă, poetul suspendă regulile gramaticale, își asumă, la fel ca
poeți de azi, libertatea absolută, se scaldă în cuvinte curgătoare, versurile
au o muzicalitatea aparte, iar unele teme cad brusc, avem o ghilotină de
metafore și simboluri care taie narațiunea lirică. Așa sunt potențate gândurile
celui care stă pe chaise-longue și
privește lumea. Alteori stă în pridvorul
casei părintești și vede dincolo de orizonturile presupuse. Se urcă pe
munte, de la înălțimi se văd lucrurile mărunte, cele care au importanță pentru
fericirea noastră. Din când în când, poetul apelează la numele unor locuri
exacte, familiare, mai ales din zona naturii sau a satului în care se ivește
veșnicia. El ne sugerează faptul că fericirea are o geografie concretă, exactă.
Ladislau
Daradici scria despre poezia lui Lörinczi Francisc-Mihai: „Consider că ineditul
poeziei se află în frumusețea imaginației și a definițiilor poetice.
Pretutindeni întâlnim echivalențe metaforice, dincolo de trăire, de sentiment,
rod al unui raționament poetetic singular și exemplar” (p. 150).
Asupra
poeziei sale s-au mai exprimat Monica Grosu, Ion Brad, Mihai Posada, pr. Iosif
Zoica, Nicolae Suciu, Ioan Popa, Valentina Marica, Maria-Daniela Pănăzan, Aurel
Podaru, Ion Mărgineanu, Ovidiu Vasilescu…
Desigur,
prezenta antologie aduce argumente pentru un poet sensibil, original, capabil
să trăiască poezia ca pe un eveniment important, apelând la valorile de bază
ale culturii, pasionat de lucrurile esențiale. Discursul lui este tot mai
puternic, el crește pe malul poemului, se potențează în lumea literară.
Lörinczi
Francisc-Mihai mărturisește: „Stau la masă/ cu Dumnezeu/ și privim ploaia. /
Tăcem./ Ascultăm/ glasul clopotului/ răspund./ Eu cer,/ El cer.” (La masa tăcerii, p. 145). Poemele îl
leagă pe poet de cele importante, de lumile posibile prietenoase…
Constantin
Stancu
* Lörinczi
Francisc-Mihai, Reologice, poeme,
antologie, 169 pagini. – Sibiu: Editura CronoLogia, 2021.
Text apărut în „Revista română pentru cultură și artă”, nr. 2/2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu