Poezia din sertarul umbrei
Viața ne aduce în numeroase situații, unele mai dificile, altele mai
plăcute. Poezia poate genera liniștea necesară prin mărturie, prin jocuri de
cuvinte și idei, prin evadarea din realitate. Alteori, asumarea realității
declanșează poezie și idei înalte sau perspective subtile. Maria Nițu, are
curajul de-a plonja în viața proprie și în viața altora stimulată de o
curiozitate aparte, de revoltă, de acceptarea jocului și a stăpânului jocului.
Cu volumul de versuri În sertarul umbrei*,
apărut la Editura Semne în anul 2020, și dedicat mamei, poeta ne propune o
interpretare a filmului vieții. Sunt momente bune și momente înălțătoare de-a
lungul anilor, ele rămân captive în memoria fiecăruia, în seiful cu ritualuri
personale, secrete. Titlul volumului este profund, semnifică viața proiectată
în abisul ființei, poetic și reprezentativ pentru stilul autoarei. În fața
vampirilor spirituali (tâlhari, violatori, bandiți, prădătorii de vise,
„bandele lui Moebius”) omul poate devenit vulnerabil. Dumnezeu i-a dat armele de
apărare, umbra ființei, locul unde aceștia nu pot avea acces. Umbra, locul unde
se află degetul lui Dumnezeu, cel care ne apără. Și omul poate deveni „stană de
piatră, fără memorie, fără răni cu sânge de copil” (Sertarul umbrei ori De-a v-ați ascunselea – scrisoare către Alexandra
Indrieș, p. 115).
Volumul are mai multe părți: I.
CAFEAUA DE DIMINEAȚĂ A LUI DUMNEZEU; II. CERUL DE LA TEMELIA CASEI. Acestea
ne proiectează o dimensiune supremă (prezența lui Dumnezeu) și una a vetrei,
unice, temelia casei sub lumina divină.
Prezența lui Dumnezeu este una familiară, ritualul cafelei de dimineață
înseamnă o apropiere plină de căldură, tonică, repetabil, un lirism vertical.
Temelia casei înseamnă rădăcinile unice, stabilite de la Geneză, o altă
prezență în planul de jos al existenței, atât timp cât suntem în trup, lirismul
orizontal. Plus legătura cu apropiații, semenii care ne sunt martori.
Poezia din carte ne devoalează filmul vieții, suntem scriși, suntem o
propoziție în mareea timpului. Poate fi un joc cu chibrituri, unul al
inocenței, periculos prin necunoaștere. Scenele pot fi de-a v-ați ascunselea
într-o istorie cu spărgători de ceață. Alteori Raiul vine la ofertă pentru că
Dumnezeu are grijă de om. Perspectiva se întoarce spre mamă, ființa din care au
înmugurit clipele.
În sfera de jos sunt arborele vieții, ochii albi ai statuilor, calculatorul
ca partener de anotimpuri. Apare singurătatea, o prezență atroce, e frig în
univers, poți să-ți strivești degetul la ușa dintre da și nu. Tema singurătății
este bine conturată în mai multe poeme, este un joc în plină levitație,
anticipând sertarul umbrei.
Având știința scrisului cu o vigoare și o revoltă aparte, Maria Nițu
interpretează într-o notă ludică evenimentele, are o anumită detașare care-i
permite să sublinieze duritatea din spatele aparențelor. Acolo este o lume mult
mai profundă, oamenii nu pot evada. Luciditatea îi permite să coaguleze imagini
și teme care edifică ființa, de la copilăria luminoasă la maturitatea în
clar-obscur. În majoritatea poemelor, ea își asumă feminitatea, tragedia și
bucuriile ce vin din această structură aparent fragilă, dar creatoare. Are
curajul să privească lumea ca o femeie matură ce poate oferi totul și poate
cere mult de la viață.
Titlurile poemelor continuă în pasta poemului, fac un corp comun cu
trăirile din versuri. Iată curgerea, vremurile: „Mareea timpului/ s-o aștept,/
să mă apropii de lună,/ eu/ înfășurată în valuri/ ca vălurile de gheișă…/ și
luna/ mă va trage spre ea/ într-o îmbrățișare/ în flux și reflux/ de neștiută
memorie/ pierdută în adâncuri de ape” (Mareea
timpului, p. 11). Femeia se identifică, până la disoluție, cu natura, cu
mișcarea din univers, cu tainele care vin și pleacă, se suprapune peste
dinamismul din jur, acceptă misterul (văluri
de gheișă), intră în jocurile adânci care ne definesc individualitatea și
specia.
Ni se pune realitatea în față: suntem risipitori de timp, inconștienți și
nababi: „Ne înstrăinăm clipele/ în cheltuieli inutile/ le risipim în vânt/ ca
niște milionari de clipe,/ fără să știm/ cât de săraci/ și cât de flămânzi
suntem,/ cum fiecare firimitură/ e talantul de aur/ pus de la început/ în
buzunarul ascuns de la piept” (Ne înstrăinăm
clipele, p. 16).
Ne scapă sensul vieții, „l-am pierdut/ la jocul de cărți,/ când am pariat/ cu treizeci și trei de arginți/ pe giulgiul de la Torino” (Arborele vieții, p. 61). Este un joc de cuvinte, arginții sunt anii durerii, anii trăiți de Iisus în trupul de carne, giulgiul este doar mitul inventat de noi, perpetuat din carte în carte cu știința absențelor. Dar ce este femeia sub un cer de cuvinte? Iată: „eu, liță arămie/ între cer și cuvânt,/ între cuvânt și pământ…” (Ies din noapte, p. 60). Așadar, legătura pe verticală, ea reface ordinea normală de energie între două puncte antagonice, între anod și catod…
Calculatorul face parte din peisajul vieții, un virus poate șterge totul,
totul se poate pierde într-o clipă, rămâne singurătatea și sufletul omului,
agățat într-un mare gol…
Sunt câteva poeme (Soledad, Fără
umbră, Hieroglifă a hieroglifei, Ochii albi ai statuilor, Când suflu, La ceas
de perfuzii etc.) în care singurătatea individului/ femeii reflectă
singurătatea omului în univers, singurătatea lui între cuvinte de carne:
Soledad la pătrat, omul cu trupul său, fără umbră, nu știi dacă suntem
perfecți, un copil fără casă. Ochii albi ai statuilor sunt întorși înăuntru,
privind până în abisul ființei, în „taigaua zilelor”, cu răsuflarea flori de
gheață. În „pustiul albastru” (universul) nu există un copac de care să ne
spânzurăm singurătatea.
Ieșirea din paradigma minții se face simplu, ca la Geneza: „îngropați-mă cu
tălpile goale,/ să simt pe unde pășesc,/ pentru când vreau/ să mă reîntorc
acasă” (Levitația, p.114).
Maria Nițu mărturisește: „Dumnezeu
are grijă de mine” (p.42), este partener în jocul și tragedia Creației.
Este atitudinea intelectualului care gândește despre Judecata de Apoi, se
tutuiește cu El, îi vorbește familiar, cu ironie și detașare, între Rai și Iad,
între naștere și moarte, deoarece: „nu-ți poți distruge creația,/ pentru că
nu-ți place/ nici ție să fii singur;”…
Sunt multe poeme scrise cu tăria celei care se ridică din țărâna trupului
și are luciditatea de a accepta misterul umbrei. Fiecare are un loc în univers,
există un sertar unde sunt puse miracolele. Literatura le oglindește cu frumusețea și semeția celei
care scrie, de copil ea dezghioca alfabetul, făcea avioane de hârtie
simbolizând zborul din visul copilăriei (Mai
știi, p. 20)…
Poemele urmează logica poeziei moderne, grafia lor este continuă, poeta are
capacitatea de a sintetiza în versuri stările, evenimentele, revoltele. Puțină
ironie dinamizează textele, luciditatea le dă putere. Titlurile curg în corpul
poemului, se contopesc în materia lirică. Versurile se continuă unele prin
altele, curg firesc și continuă cu literă mică, există o cheie lirică pentru
fiecare poem. Ea se rezolvă prin tensiunea dintre realitatea obiectivă și
gândurile celei care scrie și se scrie. Unele poeme sunt mai lungi, mesajul se
diluează, dar au amprenta femeii care vede în detaliu fiecare zi, fiecare
clipă, vede prizonierii, „piloții nopții”, „norul jucăuș”…
La începutul cărții sunt titlurile câtorva cărți scrise de Maria Nițu:
cioburi din filmul zilnic, lecturi și cărți, cronici de întâmpinare, eseuri,
interviuri, prozopoeme etc.
O poetă dinamică, asumându-și subiectivitatea în mod obiectiv, până la
ultima silabă…
Constantin Stancu
*Maria Nițu, ÎN SERTARUL UMBREI, poeme, 119 pagini,
București: Editura Semne, 2020.
Text apărut în Revista „Actualitatea literară”, dec./2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu