„Doamne,
sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia învingătoare” (p.13).
Despre Nimicitorul...
Cu volumul Nimicitorul, bine
primit de critică şi de iubitorul de poezie avizat, volum apărut la Editura
Limes – Floreşti, Cluj, 2012, scriitorul mai lasă urme evidente în istoria
literaturii. Cartea a fost apreciată şi a fost evidenţiată printre primele
cinci cărţi de poezie în anul apariţiei, Aurel Pantea a fost asaltat cu
solicitări venite din punctele tari ale literaturii actuale pentru a citi, a
spune câte ceva despre misterele
nimicitorului.
Tema
este una actuală, are baze serioase în literatură, teologie, filozofie,
sociologie… Poetul este un iniţiat în ştiinţa poemului. Sunt ultimele bătăi de
aripi dintr-o perioadă fastă a vieţii pe pământ în starea pe care o înţelegem
acum, sunt vremurile de pe urmă, cum spun teologii, iar nimicitorul pare a fi
personajul principal, el, care a străbătut veacurile pe jos, a fost prezent în
toate perioadele importante ale istoriei, pomenit de Moise în Pentateuh, în cărţile sale de referinţă,
de început, de marii profeţi, de apostoli şi de Iisus. Efectele s-au văzut în
viaţa noastră, se vor vedea. Nimicitorul este în noi, ne şopteşte Aurel Pantea,
chiar în carnea noastră şubredă.
Ce
este nimicitorul? Nu are valoare, dar este o prezenţă, şi ce prezenţă!
„La
fiecare mişcare a nimicitorului, lumea nu devine
mai
încăpătoare, dar apare
un
0 (zero) urât şi larg, nimeni nu şi-l asumă,
nimeni
nu semnează cu el, el e pântecul
ce
poartă cifra de neştiut,
la
naşterea căreia numerele se vor da la o parte,
ca
Marea Roşie
şi
se va vedea astfel, printre scârţiituri şi gemete,
că
ele nu conţin absolut nimic, doar un plâns uscat
va
auzi nimicitorul născător (!, nota noastră), plânsul
Contabilului
de Nenumărat” (p.27).
Cu
această carte, Aurel Pantea dovedeşte că poezia română trece printr-o perioadă
fastă, chiar dacă nimicitorul îşi face de cap:
Nu
omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,
nici
creatura politicienilor,
la
mine vine chipul unuia însoţit de slăbiciunea şi desfrâul,
unul
în care au râs nimicirile, omul rest,… (p.32).
Portretul poetului în câteva semne:
Aurel Pantea
(n. 1952, Chețani, jud. Mureș) a absolvit cursurile Facultății de Filologie din Cluj (1976),
fiind în studenție redactor la „Echinox”. Fondator al revistei „Discobolul”, la Alba Iulia
(1990), al cărei redactor-șef este și în prezent. Doctor în științe filologice
cu o teză despre vis și reverie în poezia românească (2002). A publicat volumele de poezie: Casa
cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a
treia (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covîrșitoare (1999), Aceste veneții, aceste
lagune (antologie,
1999), Negru pe negru (alt poem) (2005), Negru pe negru (ediție
integrală, 2009), Nimicitorul (2012), Recviem pentru tăceri și nimiciri (antologie, 2013), În urmă se
sting toate luminile (antologie, 2014), O înserare nepămînteană
(2014). A mai publicat studii de critică literară, printre care Poeţi ai
transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului (2003). Etc.
A predat la
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
În prezent, pensionar.
Laureat al mai multor premii pentru poezie.
„Orice peisaj monocolor, asemenea celui de față, consacrat
negrului fără rest, naște riscul unei revărsări, al unei redundanțe. Accident
ce nu se petrece mai niciodată sub pana lui Aurel Pantea, a cărui dispoziție de-a
contempla neantul nu se desparte de capacitatea strunirii verbului, a mișcării de la
o notație sesizantă la alta. Ca și cum
într-un loc inundat de apă ar păși cu dibăcie de pe o piatră pe alta.
Diluția nu amenință acest spațiu
angoasat-terifiat în limitele substanței. Precum Paul Celan, poetul nostru
își transcrie exact umorile tensionate atât de propria
lor natură cât și, presupunem, de o disciplină a imaginarului ce se
cuvine a le traduce în prezență. (…) Format cu lentoare, sub
faldurii unei discreții ce e departe de a-l dezavantaja, Aurel Pantea e,
pentru subsemnatul, una din surprizele faste ale poeziei românești de azi.”
Gheorghe Grigurcu
„Poet al abisului lăuntric, Aurel Pantea se ține la
suprafață într-un punct de «observație atroce».
Poemul său are, din această cauză, o dublă încordare. El se aruncă, pe de o
parte, în vertijul limbajului vizionar și se crispează, pe de alta, într-o
funcție scripturală ce se îndârjește în coerența și precizia
spectacolului revelator. Reporter și scafandru în același timp,
poetul combină cele două limbaje în registru dual. (…) Vedeniile sale capătă
astfel duritatea unor mărturii spectragrafice și dacă
limbajul se îmbată uneori de fervoarea senzualității, poetul,
în schimb, își privește cu detașare propria
destructurare.”
Al. Cistelecan
„Puțini poeți din
literatura română a ultimelor decenii prevestesc cu atâta precizie și coerență
anticipativă drama limbajului și a ființei în fața morții. La Aurel
Pantea, stihialul întâlnește epifania, iar violența și atrocele
devin expresie pură, cu tot aerul de catastrofă iminentă ce plutește pe
deasupra acestei poezii, eliberată, prin complexe filtre analitice, de patetism
sau de flecăreli. Nu știu dacă Pantea este un postmodern, așa cum au
încercat unii să-l prezinte (de parcă ar fi avut nevoie de o asemenea
«legitimare» istorică sau ideologică), eu îl citesc ca pe un arhetipal ajuns la
distincția de anatomist al întunericului. După un
parcurs pe care numai marii poeți îl pot afirma, Aurel Pantea se
află în momentul crucial al aventurii sale, una deopotrivă mistică și noțională. Când
va sfârși de numit ceea ce-l torturează, poetul se va face, ca
Lautréamont, Trakl sau Rothko, una cu «negrul» Nimicitor care și-l
revendică.”
Claudiu Komartin
Sursa: http://poesisinternational.com/aurel-pantea-portret/
Actualitatea poemului:
„Se instalează în mine un
om bătrân, ocupă treptat toate cotloanele,
deocamdată conviețuim,
avem aceleași vicii, ne plac aceleași femei,
dar el crește din
lucrurile la care renunț, în anumite momente,
când limbajul însuși are
umbră, răsuflări obosite
și atunci spun:
Dumnezeul meu mă digeră,
Dumnezeului meu îi este foame,
Dumnezeul meu se droghează,
Dumnezeul meu înjură, nu face raționamente,
e un ins direct, te
scuipă în față, suferă, limbajele lui imediate sunt
disprețul, dragostea și
răzbunarea
nu face politică, o
suportă și o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele,
stă cu peștii și pe toți
îi iubește, și spune că toți vor învia, și tuturor
le e un pic mai puțin
teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi
exerciții de moarte și
înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,
e nevoie să mai și
iubești, nu-i așa,
despre Dumnezeul meu
vorbesc cei mai mulți cu superioritate, e un
Dumnezeu mai greu de
îndurat, pentru că, uneori, pute,
și în plus are mulți
morți pe conștiința Sa, și nu toți sunt împăcați,
Dumnezeul meu îmi
seamănă, poate fi urât și agresiv, și chiar este violent
și vicios, vorbind de el,
eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar
așa îl simt mai aproape, El
se naște în slăbiciunile mele, de obicei,
în ele locuiește nimicul
sau ceva atât de dezinteresat de semnificație,
încât seamănă cu nimicul,
dar el îmi iubește nimicul,
cu asta m-a dat
întotdeauna gata, el știe că nimicul meu
e sămânța nimicitorului
care vrea să mă știe mut” (Poem de Aurel Pantea).
A consemnat C Stancu
Foto: Aurel Pantea la Hațeg, 21 martie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu