Ion
Pachia-Tatomirescu și jocul în capcanele luminii
Ion Pachia-Tatomirescu ne invită
la un joc special, superior în infinitatea universului. Poet nonconformist,
atent la viața de zi cu zi și la marile doctrine ale lumii, cunoscător al
literaturii române din ultimul veac și pasionat de folclor, având o credință
bazată pe adevăr și realitatea istorică pertinentă, el ne propune un volum
consistent de versuri, De-a fotonii *.
Sunt cosmografii lirice și ziceri paradoxale. Cartea a apărut la Timișoara:
Editura Waldpress, 2017, un volum dens, serios, o carte eveniment, lansată la
vârsta maturității depline, 70 ani, sau cum mărturisește, la a șaptezecea
rotație, împreună cu pământul, în jurul soarelui. Viziunea este una universală,
o privire din înaltul lumii, acceptarea miracolului care vine prin valurile
luminii.
Tema luminii este abordată de
fizica modernă, profundă, mari oameni de știință au căutat să traducă miracolul
luminii, să ne transmită regulile speciale ale universului și să ne atragă
atenția asupra frumuseții tăcute a materiei inteligente, sau a inteligenței
materiei. Evident, poetul pune pe prim plan lumea spirituală, fotonul fiind în
același timp în două locuri diferite, greu de explicat prin regulile fizicii
normale, clasice, general acceptate. Din acest motiv, poezia, precum lumina,
are tainele ei. Pentru Ion Pachia-Tatomirescu poezia este o formă superioară de
cunoaștere, este știința artei de a vedea dincolo de cuvinte, a pătrunde
mesajul profund pe care îl primim din galaxia cunoașterii care dublează materia
dinamică.
Tema luminii a stat în atenția
marilor teologi ai lumii, Dumnezeu, așa cum apare mesajul din Biblie, este
lumină și adevărurile vin din acest areal mai presus de om, din metalimbajul
textelor divine.
Poetul și-a asumat viziunea, este
un original, la prima vedere pare a îmbina eclectic elemente venind din zone
disparate, dar nu este așa, versul său are o logică coerentă. Cititorul comod
nu va înțelege prea ușor mesajul, criticii literari vor evita o abordare mai
curajoasă a temelor sale pentru că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet incomod,
te îndeamnă la cunoaștere. Fără o cultură solidă, cititorul/ receptorul se
simte rătăcit în pădurea de poeme.
Cartea este un eveniment personal
în care poetul s-a implicat cu toată ființa, a dorit să lase o mărturie solidă
despre lumea profundă a literaturii române.
Cine abordează cărțile poetului,
trebuie să aibă în vedere faptul că el este autorul unui dicționar cuprinzător,
menit să facă lumină în modul de comunicare dintre poet și cititor, Dicționar estetico-literar, lingvistic,
religios, de teoria comunicației, apărut la Timișoara: Editura Aeticus,
2003.
Pe de altă parte, literatura
română a stat în atenția poetului, analizele sale asupra unor cărți s-au
materializat într-o istorie literară densă, Pagini
de istorie literară valahă de mâine, vol. I – IV, apărută la Timișoara:
Editura Waldpress, 2014-2016.
Volumul prezent, De-a fotonii, se deschide pe mai multe
paliere, simbolurile sunt alunecoase dar pertinente, fantezia riguroasă a
poetului atrage cuvintele la un banchet al informațiilor deschise:
·
Eul coriambic-rubiniu;
·
Etern-sigilatul chepeng din capul
de la scara care duce-n al zecelea cer;
·
De-a fotonii (Dar de la lumina
din dor);
·
Dacia din sarcofagele piramidei
extraplate;
·
Ozon. Dinozauri. Aspersoare;
·
Risipitorul de prigorii;
·
Cefalopodele focului;
·
Craniul rizom de soc;
·
Puterea argilei albastre;
Volumul are inserate câteva
notele literare, semne critice despre scriitor lansate în spațiul literar în
perioada 1966-2017 de oamenii pasionați de literatura originală, textele fiind
semnate de Alexandru Firescu, Miron Radu Paraschivescu, Vladimir Streinu, Ioan
Buduca, Artur Silivestri, Constantin M. Popa, Jean-Paul Mestas, Marian Barbu,
Florin Paraschiv, Dumitru Velea…
Putem reține că Ion Pachia-Tatomirescu
este un poet sensibil la marile teme filozofice, că istoria românilor și cea
universală i-au oferit idei și viziuni speciale, că oricum, el scrie o altfel
de poezie după un ritual propriu, bine canonizat în timp, însă, de maeștrii
spirituali pe care i-a frecventat, că valorile creștine și cele zalmoxiene i-au
afectat scrisul și modul de a transmite mesajul liric.
Constantin M. Popa reține: „Robit
de cele trei lacăte ale crezului său (Zalmoxis, Miorița și Meșterul Manole),
Ion Pachia-Tatomirescu face un gest de frondă considerând că <<duminica
poeziei>> sale va fi apocalipsa din
Noul Turn Babel (vezi revista
<<Transilvania>>, nr. 6/1884)” (O
viziune asupra spațiului spiritualității românești, p. 306).
Ceea ce atrage atenția la poezia
aceasta este crezul poetic marcat de vânturile vremurilor și o relativă
siguranță a viziunii poetice. Poezia are rădăcini puternice, una venind dinspre
Eminescu, alta dinspre poezia populară, alta dinspre poetica materiei în
mișcare din eternitate în secunda fragilă. Totul este afectat de o viziune
paradoxală și uneori ludică asupra existenței. Poemul poate fi uragan, holopoem
cu metafore supraetajate, există un Sisisf care mișcă metaforele înspre mesaj.
Galaxia intră în cele mai mici părți ale universului, orizontul vălurește sub
presiunea cuvintele forjate de inspirația artistului care stă cu ochii pe
finalul universului.
Așa cum lumina se descompune în
culorile esențiale ale creației, tot așa și destinul poetului se descompune în
nenumărate taine violet, indigo, albastru, verde, galben etc. Cităm: „Ce cruntă
fu soarta Poetului în iarna/ unui preistoric violet…” (p. 9). Cu fiecare anotimp soarta se schimbă și intră
în alte vibrații ale universului. Concluzia: „Și-astăzi, atât de normală-i
soarta poetului/ sub curcubeul perfect arcuit peste livezi de meri aliniați,/
pe care stau încolăciți șerpii tuturor semințiilor,/ ademenindu-te cu fructu-n
piele-mpurpurată/ și-mprumutată de la iubitele noastre coaste,/ cele de toate
raiurile…!” ( Ce crunt-normală, soarta
poetului, p. 9).
Sensibil la amprenta românească,
poetul aude foșnet de zâne valahe-n ii de
omăt… Motivele poeziei populare pătrund în cămările interioare și versurile
se destind cu armonie și în lumina unei frumuseți unice:
E vineri și plouă
de parcă-ar curge lacrimi de
lebede negre pe ouă,
de parc-ar curge lacrimi
pistruiate de vrăbii,
în curcubeie, din bobițe de rouă;
mijgură-ntîi, apoi plouă mărunt,
pufos și-ncă luminos,
pe cămășile arborilor din fir
gros-abanos;
plouă parcă și dinspre pământ,
îndărăt,
și-aud foșnet de zâne valahe-n ii
de omăt… (Și-aud foșnet de zâne valahe-n
ii de omăt…, p.203).
Istoria oferă sensuri multiple
individului și poporului din care face parte, istoria are argumente și forțe
subtile care se insinuează prin faptele românilor:
Știu
că Măiastra a zburat
și nu se va mai reîntoarce
în vârful sacrei columne
până nu veți reuni Dacia
strămoșească
și multimilenară,
ca-n vremea lui Burebista,
ori ca-n vremea lui Regalian –
strănepotul neasemuitului
rege-erou, Decebal… (Sufletele eroilor valahi, p. 176).
Ion Pachia-Tatomirescu la a 70-a
ocolire a soarelui și-a păstrat vigoarea mesajului de care a fost preocupat o viață,
deși ia, aparent, în joacă lucrurile, poezia sa are ceva din tăria fenomenelor
care se petrec în piramidă, chiar dacă el locuiește o piramidă extraplată.
Simbolul este pertinent, evreii au răsturnat piramida și au făcut-o cort al întâlnirii cu Dumnezeu, șansa
aceasta este și pentru cei care au rămas sub umbrela spiritualității românești.
Opera a început cu un volum simbol și a declanșat responsabilitatea: Muntele…
Titlurile cărților sale demonstrează că resurse poeziei românești sunt
mereu proaspete: Dumnezeu între sălbatice
roze, Bomba cu neuroni, Fulgerul sferic, Salmi, Compostorul de nori, Despre
fructul curcubeului, Caligraful de salmi…
Acceptând poezia ca formă de
cunoaștere prin cântec și ritual, Ion Pachia-Tatomirescu acceptă limitele
impuse de Dumnezeu omului, o face lucid, iscând poeme care scrijelesc diamantul
dimineților din cultura română. Ritualul său este a unuia cu ținută academică
și bazat pe idei solide, pe istorii care pun baza piramidei extraplate. Dumitru
Velea scrie despre autor: „Îi rămâne poetului, care conștientizează aceste limite tragice, doar ruga către divinitate.
<<Inspirația despletită>> a poetului, sesizată de la început de
Vladimir Streinu și aproape constantă în creația sa, se împletește într-un singur șuvoi al cuvintelor spre a deveni rugă. Poetul apelează la datele
cunoașterii omenești, le aduce ca mărturie că s-a zbătut întru cunoaștere, să
afle cele două porți de intrare și ieșire, izvorul fotonilor, al luminii…” (Reîntâlnire sub <<etern-sigilatul
chepeng>>, p. 332 -333).
Poetul nu se sfiește să
folosească cuvinte banale, uzuale de altfel, pentru a-și exprima viziunea și
pentru a declanșa ritualul în piramidă. Simbolurile sunt multe, ele s-au adunat
sub magnetul versului, au coagulat în mesaje unice și solide. O analiză adâncă a poeziei sale se impune,
literatura română este, uneori, incomodă chiar pentru români. Dialogul
permanent cu iubita, cu Muza Bunișoară, cu eroii faptelor românești, dovedește
dinamismul care străbate poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, energiile care sunt
modelate de fotonii care curg pe sub ușa de la intrarea în piramidă. Totul
dublat de o zicere cu un ușor luddism bine temperat. Cartea îl prezintă pe
scrib prin opera sa, prin viața sa, prin textele criticii literare, prin hora
în care a fost prins de românii purificați prin focul asprelor cuvinte. Poetul
este, așa cum afirmă, un dac-pandur de la piramida extraplată, a creat
universuri accesibile pe rouă, menite să pătrundă în memoria cititorului,
introducându-l în sărbătorile
Zalmoxianismului, modelate de creștinism, de la al treilea cântat de zori al
cocoșilor, spre sferele înalte ale universului.
Constantin Stancu
*Ion Pachia-Tatomirescu, De-a fotonii (poeme), 347 pagini,
Timișoara: Editura Waldpress, 2017
Sursa: Revista Banchetul, nr. 19-20-21/2017
