luni, 28 august 2017

Constantin Stancu: Ion-Pachia Tatomirescu sub arborele de lumină. De-a fotonii și puțină eternitate



 Ion Pachia-Tatomirescu și jocul în capcanele luminii


Ion Pachia-Tatomirescu ne invită la un joc special, superior în infinitatea universului. Poet nonconformist, atent la viața de zi cu zi și la marile doctrine ale lumii, cunoscător al literaturii române din ultimul veac și pasionat de folclor, având o credință bazată pe adevăr și realitatea istorică pertinentă, el ne propune un volum consistent de versuri, De-a fotonii *. Sunt cosmografii lirice și ziceri paradoxale. Cartea a apărut la Timișoara: Editura Waldpress, 2017, un volum dens, serios, o carte eveniment, lansată la vârsta maturității depline, 70 ani, sau cum mărturisește, la a șaptezecea rotație, împreună cu pământul, în jurul soarelui. Viziunea este una universală, o privire din înaltul lumii, acceptarea miracolului care vine prin valurile luminii. 

Tema luminii este abordată de fizica modernă, profundă, mari oameni de știință au căutat să traducă miracolul luminii, să ne transmită regulile speciale ale universului și să ne atragă atenția asupra frumuseții tăcute a materiei inteligente, sau a inteligenței materiei. Evident, poetul pune pe prim plan lumea spirituală, fotonul fiind în același timp în două locuri diferite, greu de explicat prin regulile fizicii normale, clasice, general acceptate. Din acest motiv, poezia, precum lumina, are tainele ei. Pentru Ion Pachia-Tatomirescu poezia este o formă superioară de cunoaștere, este știința artei de a vedea dincolo de cuvinte, a pătrunde mesajul profund pe care îl primim din galaxia cunoașterii care dublează materia dinamică.
Tema luminii a stat în atenția marilor teologi ai lumii, Dumnezeu, așa cum apare mesajul din Biblie, este lumină și adevărurile vin din acest areal mai presus de om, din metalimbajul textelor divine.
Poetul și-a asumat viziunea, este un original, la prima vedere pare a îmbina eclectic elemente venind din zone disparate, dar nu este așa, versul său are o logică coerentă. Cititorul comod nu va înțelege prea ușor mesajul, criticii literari vor evita o abordare mai curajoasă a temelor sale pentru că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet incomod, te îndeamnă la cunoaștere. Fără o cultură solidă, cititorul/ receptorul se simte rătăcit în pădurea de poeme.
Cartea este un eveniment personal în care poetul s-a implicat cu toată ființa, a dorit să lase o mărturie solidă despre lumea profundă a literaturii române.
Cine abordează cărțile poetului, trebuie să aibă în vedere faptul că el este autorul unui dicționar cuprinzător, menit să facă lumină în modul de comunicare dintre poet și cititor, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației, apărut la Timișoara: Editura Aeticus, 2003.   
Pe de altă parte, literatura română a stat în atenția poetului, analizele sale asupra unor cărți s-au materializat într-o istorie literară densă, Pagini de istorie literară valahă de mâine, vol. I – IV, apărută la Timișoara: Editura Waldpress, 2014-2016.
Volumul prezent, De-a fotonii, se deschide pe mai multe paliere, simbolurile sunt alunecoase dar pertinente, fantezia riguroasă a poetului atrage cuvintele la un banchet al informațiilor deschise:
·      Eul coriambic-rubiniu;
·      Etern-sigilatul chepeng din capul de la scara care duce-n al zecelea cer;
·      De-a fotonii (Dar de la lumina din dor);
·      Dacia din sarcofagele piramidei extraplate;
·      Ozon. Dinozauri. Aspersoare;
·      Risipitorul de prigorii;
·      Cefalopodele focului;
·      Craniul rizom de soc;
·      Puterea argilei albastre;
Volumul are inserate câteva notele literare, semne critice despre scriitor lansate în spațiul literar în perioada 1966-2017 de oamenii pasionați de literatura originală, textele fiind semnate de Alexandru Firescu, Miron Radu Paraschivescu, Vladimir Streinu, Ioan Buduca, Artur Silivestri, Constantin M. Popa, Jean-Paul Mestas, Marian Barbu, Florin Paraschiv, Dumitru Velea…
Putem reține că Ion Pachia-Tatomirescu este un poet sensibil la marile teme filozofice, că istoria românilor și cea universală i-au oferit idei și viziuni speciale, că oricum, el scrie o altfel de poezie după un ritual propriu, bine canonizat în timp, însă, de maeștrii spirituali pe care i-a frecventat, că valorile creștine și cele zalmoxiene i-au afectat scrisul și modul de a transmite mesajul liric.
Constantin M. Popa reține: „Robit de cele trei lacăte ale crezului său (Zalmoxis, Miorița și Meșterul Manole), Ion Pachia-Tatomirescu face un gest de frondă considerând că <<duminica poeziei>> sale va fi apocalipsa din  Noul Turn Babel  (vezi revista <<Transilvania>>, nr. 6/1884)” (O viziune asupra spațiului spiritualității românești, p. 306).
Ceea ce atrage atenția la poezia aceasta este crezul poetic marcat de vânturile vremurilor și o relativă siguranță a viziunii poetice. Poezia are rădăcini puternice, una venind dinspre Eminescu, alta dinspre poezia populară, alta dinspre poetica materiei în mișcare din eternitate în secunda fragilă. Totul este afectat de o viziune paradoxală și uneori ludică asupra existenței. Poemul poate fi uragan, holopoem cu metafore supraetajate, există un Sisisf care mișcă metaforele înspre mesaj. Galaxia intră în cele mai mici părți ale universului, orizontul vălurește sub presiunea cuvintele forjate de inspirația artistului care stă cu ochii pe finalul universului.
Așa cum lumina se descompune în culorile esențiale ale creației, tot așa și destinul poetului se descompune în nenumărate taine violet, indigo, albastru, verde, galben etc. Cităm: „Ce cruntă fu soarta Poetului în iarna/ unui preistoric violet…” (p. 9).  Cu fiecare anotimp soarta se schimbă și intră în alte vibrații ale universului. Concluzia: „Și-astăzi, atât de normală-i soarta poetului/ sub curcubeul perfect arcuit peste livezi de meri aliniați,/ pe care stau încolăciți șerpii tuturor semințiilor,/ ademenindu-te cu fructu-n piele-mpurpurată/ și-mprumutată de la iubitele noastre coaste,/ cele de toate raiurile…!” ( Ce crunt-normală, soarta poetului, p. 9).
Sensibil la amprenta românească, poetul aude foșnet de zâne valahe-n ii de omăt… Motivele poeziei populare pătrund în cămările interioare și versurile se destind cu armonie și în lumina unei frumuseți unice:

E vineri și plouă
de parcă-ar curge lacrimi de lebede negre pe ouă,
de parc-ar curge lacrimi pistruiate de vrăbii,
în curcubeie, din bobițe de rouă;
mijgură-ntîi, apoi plouă mărunt, pufos și-ncă luminos,
pe cămășile arborilor din fir gros-abanos;
plouă parcă și dinspre pământ, îndărăt,
și-aud foșnet de zâne valahe-n ii de omăt… (Și-aud foșnet de zâne valahe-n ii de omăt…, p.203).

Istoria oferă sensuri multiple individului și poporului din care face parte, istoria are argumente și forțe subtile care se insinuează prin faptele românilor:

Știu
că Măiastra a zburat
și nu se va mai reîntoarce
în vârful sacrei columne
până nu veți reuni Dacia
strămoșească
și multimilenară,
ca-n vremea lui Burebista,
ori ca-n vremea lui Regalian –
strănepotul neasemuitului
rege-erou, Decebal… (Sufletele eroilor valahi, p. 176).  
   
Ion Pachia-Tatomirescu la a 70-a ocolire a soarelui și-a păstrat vigoarea mesajului de care a fost preocupat o viață, deși ia, aparent, în joacă lucrurile, poezia sa are ceva din tăria fenomenelor care se petrec în piramidă, chiar dacă el locuiește o piramidă extraplată. Simbolul este pertinent, evreii au răsturnat piramida și au făcut-o cort al întâlnirii cu Dumnezeu, șansa aceasta este și pentru cei care au rămas sub umbrela spiritualității românești. Opera a început cu un volum simbol și a declanșat responsabilitatea: Muntele  Titlurile cărților sale demonstrează că resurse poeziei românești sunt mereu proaspete: Dumnezeu între sălbatice roze, Bomba cu neuroni, Fulgerul sferic, Salmi, Compostorul de nori, Despre fructul curcubeului, Caligraful de salmi
Acceptând poezia ca formă de cunoaștere prin cântec și ritual, Ion Pachia-Tatomirescu acceptă limitele impuse de Dumnezeu omului, o face lucid, iscând poeme care scrijelesc diamantul dimineților din cultura română. Ritualul său este a unuia cu ținută academică și bazat pe idei solide, pe istorii care pun baza piramidei extraplate. Dumitru Velea scrie despre autor: „Îi rămâne poetului, care conștientizează aceste limite tragice, doar ruga către divinitate. <<Inspirația despletită>> a poetului, sesizată de la început de Vladimir Streinu și aproape constantă în creația sa, se împletește într-un singur șuvoi al cuvintelor spre a deveni rugă. Poetul apelează la datele cunoașterii omenești, le aduce ca mărturie că s-a zbătut întru cunoaștere, să afle cele două porți de intrare și ieșire, izvorul fotonilor, al luminii…” (Reîntâlnire sub <<etern-sigilatul chepeng>>, p. 332 -333).
Poetul nu se sfiește să folosească cuvinte banale, uzuale de altfel, pentru a-și exprima viziunea și pentru a declanșa ritualul în piramidă. Simbolurile sunt multe, ele s-au adunat sub magnetul versului, au coagulat în mesaje unice și solide.  O analiză adâncă a poeziei sale se impune, literatura română este, uneori, incomodă chiar pentru români. Dialogul permanent cu iubita, cu Muza Bunișoară, cu eroii faptelor românești, dovedește dinamismul care străbate poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, energiile care sunt modelate de fotonii care curg pe sub ușa de la intrarea în piramidă. Totul dublat de o zicere cu un ușor luddism bine temperat. Cartea îl prezintă pe scrib prin opera sa, prin viața sa, prin textele criticii literare, prin hora în care a fost prins de românii purificați prin focul asprelor cuvinte. Poetul este, așa cum afirmă, un dac-pandur de la piramida extraplată, a creat universuri accesibile pe rouă, menite să pătrundă în memoria cititorului, introducându-l în  sărbătorile Zalmoxianismului, modelate de creștinism, de la al treilea cântat de zori al cocoșilor, spre sferele înalte ale universului.


Constantin Stancu

*Ion Pachia-Tatomirescu, De-a fotonii (poeme), 347 pagini, Timișoara: Editura Waldpress, 2017   

Sursa: Revista Banchetul, nr. 19-20-21/2017