Costache Ioanid: Nu-i singur Iuda vinovat...

Costache Ioanid sau puritatea tainelor

În anul 1938 Costache Ioanid, poate mai puţin cunoscut poeţilor şi criticilor de modă nouă, trăieşte o experienţă profundă.. Este operat, iar în timpul operaţiei atinge stadiul de moarte clinică, totul în urma unui diagnostic greşit. În această stare, are ocazia să- şi privească propriul trup imobil, de sus, din tavanul sălii de operaţie. Dumnezeu i-a acordat o viziune, a ridicat puţin draperia, a ridicat puţin un colţ de eternitate pentru ca poetul să poată percepe, într-o stare deosebită, taina.

În anul 1939 descoperă legătura dintre profeţie şi Biblie, începe să studieze cu profunzime pe marii profeţi.

În anul 1940 începe studiul Bibliei, împreună cu Richard Wurmbrand, un mare creştin. Deşi este pătruns de puterea cuvântului sfânt, preferă să-şi recite doar versurile, ca mod de comunicare profundă a omului cu Dumnezeu, semn că doar în sfinţenie se poate împlini cuvântul ca mesaj.

Costache Ioanid s-a născut artist, a fost marcat de pecetea harului, a suferit, ca lecţie de iniţiere, dar a şi cunoscut dragostea de veşnicie . A fost pictor, sculptor, poet. Prin puterea artei şi a cuvântului sfânt, prin stăruinţa asupra tainelor eterne, poetul străbate vremurile perioadei comuniste, între anii 1958 – 1961 nu are un serviciu permanent, dar este aproape de Dumnezeu, de cuvânt, de Biserică.  În mod cert poetul a făcut parte din Biserica vie a Domnului, iar acum face parte din Biserica cerească, acolo unde minunea este prezentă.

Sunt cunoscute mai multe cicluri din poezia lui Costache Ioanid, mai ales credincioşii îl cunosc în dragostea eternă a lui Isus cu  Porumbiţe albe,  Taine, Zile şi sărbători în Betania, Cuvinte pentru Zacheu, Împărăţia copiilor etc.

Dincolo de versul poeziei sale apare mesajul jertfei,  ale aşteptării minunii, ale destăinuirii, ca mod de părtăşie în cuvânt.

Personajul principal, tema, stilul operei, sunt toate focalizate în Isus, poezia lui Costache Ioanid se lipeşte de Dumnezeu, trăieşte prin Dumnezeu, atinge astfel eternitatea, cu blândeţe, cu bunătate, prin cuvinte care schimbă clipele zilei, poezia sa demonstrează că din acelaşi izvor nu poate ieşi apă amară şi apă dulce, refuză putrezirea, acceptă lumina.

“Nu-i singur Iuda vinovat/ de sângele ce se dădu./ Nici marii preoţi, nici Pilat, / ci lumea –ntreagă prin păcat !/ Şi eu, şi tu...  “ (Nu-i singur Iuda vinovat).

Existenţa poetului şi a lumii depinde de Dumnezeu, de Fiul, prin mângâiere cu Duhul. Există o smerenie necesară în versului poetului, care îşi găseşte bogăţia în chiar Mântuitorul lumii: “ Nicidecum, nicăieri, nici o clipă/ nu pot fi fericit fără El./ Lângă El, peste a morţii risipă, / voi sbura ca un alb porumbel“ (Nicidecum).

Zborul acesta în alb învinge moartea, învinge putrezirea, e un fulger scurt, aşa cum ne dorim, este refuzul risipei.

Prin poezia lui Ioanid se mai pot descoperi tainele creaţiei, mari întâmplări ale experienţei Isus în viaţa fiecăruia, parcă există aripi în cosmos, sunt şapte uşi de aşteptare. Peste toate apare natura, anotimpul, o floare care învinge secunda, există în poezia sa o lecţie de armonie venind de la Dumnezeu, există taina judecăţii finale şi a împăcării omului cu Cel de Sus, cu toată creaţia, cu lucrările nevăzute: “Când trandafirii înfloresc, / o mare taină-n ei se-arată. / Când trandafirii înfloresc, /toţi cei ce-aşteaptă şi iubesc/ aud un susur îngeresc/ din primăvara neuitata”.  

Costache Ioanid s-a născut  în anul 1912 şi s-a întors la Domnul în anul 1987. În această perioadă  poezia sa a fost un fulger pur, multe din versuri s-au întâlnit în muzică și cu muzica. Costache Ioanid nu a trădat frumosul,ci mai mult, a păstrat taina în forma ei primară: lumina.

Lumina prin care vedem lumina…

                                    

                                                                   Constantin Stancu  

Foto: Frescă din Bis. Ostrov, jud. Hunedoara