Elisabeta Bogățan, SOȚUL MEU DE DINCOLO, Ed. Neuma, 2023

 

Viața, o mirare irepetabilă

 

Cu sinceritate și profunzime, cu tristețe și speranțe, Elisabeta Bogățan publică volumul de versuri Soțul meu de dincolo*, o poezie limpede, apărut la Editura Neuma în anul 2023. Titlul exprimă sentimentul abisal al despărțirii dintre el și ea, al ruperii perspectivei asupra vieții în carne. Partenerul de viață al poetei, scriitorul Ioan Dan Bălan, a suferit un accident miercurea, de Sfântul Andrei, conform calendarului tradițional românesc, a decedat sâmbăta, în data de 17 decembrie 2022.

Este o lamentație pe tema despărțirii definitive, a trecerii dincolo a ființei iubite, aproape un ritual de trecere. Durerea marchează evenimentul survenit brusc, rece și implacabil. Dincolo de durere se vede un orizont al poeziei care marchează căutările celei în viață, caută punți, cuvinte, opere scrise și trăite. Caută un sens pe plan existențial. Versurile ajută la apropierea față de cel de departe, la străpungerea holografică a zidului. Poeta remarca, la finalul cărții, o situație simetrică în ce privește destinul celor doi. Mama i s-a născut pe pământ moldovenesc, zonă rămasă în Republica Moldova. Ioan Dan Bălan s-a născut pe pământ moldovenesc, în partea rămasă României. S-au întâlnit în Valea Jiului și s-au unit prin legături puternice, fiind atrași de magnetul dragostei, al culturii, atinși de norul poeziei încă din anul 1987. Există și un fir epic în carte, povestea care se desfășoară în jurul evenimentului dureros de Sfântul Andrei, ghemul vieții se desfășoară de-a lungul istoriei personale, în jurul celor doi, fără diferențe, vizibilul și invizibilul fac posibilă epopeea.

Ion Hirghiduș, în prefața cărții, o definește ca fiind o carte specială, cât un strigăt de durere (O carte cât un strigăt de durere, p.7-15).

Durerea este exprimată de poetă prin mijloace artistice adânci, cu tensiunea spirituală la maxim. Ea apelează la întreaga cultură a lumii pentru a țipa în eternitatea de argint. Sunt evocate mai multe mituri și istorii vechi, ele au marcat conștiința oamenilor de-a lungul timpului. Lamentația se realizează în fața unor martori văzuți și nevăzuți, chemați la ritualul de trecere. Styxul despărțea lumea celor vii de lumea celor plecați, de tărâmul morții, conform doctrinelor mitice grecești. Este chemat la apel Orfeu, care a călătorit în Infern pentru a o readuce în lumea celor vii pe Euridice, iubita sa. Apare Sfântul Andrei, el ar putea fi intermediarul mesajului de chemare adresat soțului de dincolo. Se apelează la Apa Sâmbetei, cea care desparte, conform mitologiei românești, lumea de aici de lumea celor nevii. Este invocat Bradul, simbol al Pomului Vieții la români, conform tradițiilor acceptate și susținute de literatura, sociologia și antropologia noastră. Bradul reprezintă pe cel veșnic viu, aflat pe înălțimi, aproape de cer, rezistând în furtuni și zăpezi, drept și frumos, țâșnind spre Univers. Tema celui sihastru se modelează peste prezența simbolică a soțului plecat, poetul se retrăgea în munte pentru a rămâne în anotimpul singurătății, pentru a medita și a prelua temele cărților sale, pentru a se regăsi în infinitul Cosmosului. Poemele  din volum sugerează ritualul de trecere, folosit de egipteni și redat în Cartea Morților, carte de bază a mitologiei egiptene. Ritualul se regăsește și-n alte religii și culturi, omul a fost preocupat din vechime de soarta sa, între aici și acolo… 

Participarea martorilor la durerea poetei este una simbolică și, spiritual, reală, Elisabeta Bogățan trăind intens sentimentul prezenței celui plecat. Iubirea răzbate dincolo de moarte, este puntea de legătură dintre cel rămas și cel plecat.

Problema celei care își cântă iubirea în continuare este zidul/ hotarul/ cenzura dintre viu și neviu/ dintre a fost și este/ dintre a trăi și a plana în abis. Motivul revine cu insistență, am putea afirma că poezia este un cântec de îmblânzit zidul acesta, implacabil, rece, ca o sabie ce taie Universul: „lipită de zidul ce ne desparte/ eu de o parte/ iar tu/ de cealaltă parte/ semne vechi/ din alfabete uitate/ am să bat mereu/ în perete/ iar dacă îngeri/ în locul tău/ vor răspunde/ mai tare-am să bat/ să răsune/ până-n niciunde” (Lipită de zidul care ne desparte, p. 61).

Cultura le-a permis și permite evadarea din mundan și străpungerea zidului care desparte lumii vizibile de cel invizibile. Pentru ea, limitele sunt vizibile, dureros de reale, omului îi este dat să suporte presiunea dată de esența sa umană. Conștiința este afectată de ruperea părții, conștiința rezistă în fața morții, pătrunde dincolo prin mijloace spirituale.

Plecarea soțului este redusă la esențe, a plecat fără bagajul sufletesc care i-a dat identitatea, fără instrumentele de scris, au rămas cuvintele vii, în cărțile scrise pe suport de hârtie. Vii gol în lume, pleci gol, dar cu o identitate amprentată de propria spiritualitate, cea dintre naștere și moarte.

El rămâne soțul de dincolo, dincolo de „hotarul de răcoare și fum”, ea rămâne în lumea de țărână (tină) din care am fost creați. Cele două jumătăți se întregesc dincolo de limite: „eu rămân/ în lumea de tină/ să-mi cânt iubirea/ ciudată/ jumătate înrădăcinată/ aici/ în Samsara/ jumătate dincolo/ peste hotar/ revărsată” (Soțul meu de dincolo, p. 31).   

Cel plecat poate dobândi un nou trup, mai proaspăt, mai curat: „într-o primăvară/ pe la măsurat/ în vremurile/ ce stau/ să vină/ trup nou/ scăldat în lumină” (Ți-ai semănat trupul, p. 45).   

Ea apelează la Creator, se clatină în timpul efemer, chiar „pe hotarul ca o părere/ dintre azi și ieri…” (Mă împresoară încă, p. 74). Lumina pare o durere adâncă, tot mai adâncă…

Într-un timp ancestral, cel al mineralelor și al eternității pure, poeta afirmă: „îngenunchez la brad/ și plâng/ și-i cer/ să mi te-aducă/ iar/ de după hotar/din pământ/ sau din cer/… /să te-ntrupeze iar/ din pământ/ din eter” (Rugăciune la brad, p. 36). Pendulând între idolatrie, credință, realism, între posibil/ imposibil, între absolut și relativ, poeta apelează la acest simbol, bradul. Se sugerează prezența absenței, mai adâncă decât neantul aparent. Destinul omului pare scris dinainte, oricum, moartea și iubirea sunt certitudini care se percep în carne: „o viață de om/ e-o mirare/ irepetabilă/ înțeleg/ nu pot să leg/ și să dezleg/ ghemul vieții/ nicicum/ se deșiră singur/ pe drum” (Ghemul vieții, p. 25).

Chemarea celei rămase are sens doar apelând la simboluri, semne, mit, tradiții, ritualuri, cântec, poezie, cuvânt. Invizibilul devine vizibil în felul acesta, durerea se preschimbă-n speranță. Iubirea are chei care permit deschiderea ușilor aparent închise. Spiritul biruie materia din care suntem făcuți pentru a simți durere și iubire.

Elisabeta Bogățan este o poetă harnică, prezentă în antologii de poezie, traducător talentat, a scris despre teme folclorice, are studii etnografice, a publicat studii literare în volum, a colaborat cu scriitori din alte culturi, mai ales cea franceză, are numeroase premii internaționale, deține TITLUL DE CAVALER AL POEZIEI (2008). La final sunt redate câteva date biobibliografice despre scriitoare. Ion Hirghiduș reținea în prefață: „Remarcăm pe parcursul întregii cărți o sensibilitate poetică deosebită, redată în versuri aparent simple, dar de o mare profunzime. Poezia este ridicată la rang de regină, iar durerea, specifică acestei lumi, creează o aură a sufletelor-pereche destinate să fie mereu împreună” (p. 15).

Sufletele rămân pereche, fiecare de partea lui de existență, cu speranța de a râde și a visa împreună: „cum să mă uit la tine/ ca-ntr-o oglindă/ ce poate/ întreagă/ să mă cuprindă/ cum să mai vibrăm/ pe aceeași lungime de undă/ prin hotarul înălțat/ să ne-ascundă” (Suflete pereche, p. 69).  

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. Semne, decembrie, 2026

 

*Elisabeta Bogățan, Soțul meu de dincolo, poezie, 87 pagini, Apahida: Editura Neuma, 2023. Cuvânt înainte de Ion Hirghiduș; coperta: Charon traversând Styxul, tablou de Joachim Patenier, 1515.