Dumitru Tâlvescu: Prosperia... De la Fractalia la Tictissima... Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2018... Răspunsurile stau în adâncuri și tac...

 

 

 

Mai liberi sau nu...

 

 

Cu volumul de versuri Prosperia*, publicat în anul 2018 la Editura Școala Ardeleană din Cluj, poetul Dumitru Tâlvescu reușește să finalizeze o importantă etapă a creației sale. Maturitatea este evidentă, temele sunt atinse de pasiunea pentru cunoașterea sufletului, stilul fixează o linie clasică de expresie, iar cititorul se poate declara mulțumit că a parcurs o experiență de viață bine exprimată de autor.

Poetul nu are intenția de a șoca prin poemele sale, el vrea să pună în valoare frumusețea pierdută a empatiei.

Volumul este structurat pe mai multe paliere:

 

1.    Fractalia;

2.    Universalia;

3.    Ancenstralia;

4.    Tictissima.

 

Se poate observa filonul filozofic actualizat, cel în care sunt puse în evidență rupturile dintre generații și din societate, focalizarea lumii la un nivel universal, rădăcinile esențiale ale istoriei, abundența de stări confuze într-o lume grăbită. Sunt teme abordate în general de poet și se simte influența unor poeți români și străini de valoare: Nichita Stănescu, Bacovia, Lucian Blaga, T.S. Eliot, Montale. Lecturile l-au ajutat să-și găsească un glas propriu și egal. De remarcat influența poeziei lui Eugen Evu, pe care l-a cunoscut, și temele care au dinamizat opera acestuia.

Poemul Gânduri la căpătâiul Poetomului creionează portretul poetului la finalul vieții: omul înconjurat de cărți, boala care răpune trupul neputincios devenit poem de carne, moartea în singurătate absolută, lumile care pier împreună cu poetul bolnav de efemer. Momentul l-a afectat pe autor, principul vaselor comunicante a funcționat și transferul de energie lirică s-a făcut prin empatie: „Când o să mor, că asta se-ntâmplă acum/ De n-oi fi murit mai demult/ Se vor trezi din nou, prin jurnale/ <<Prietenii>> să mă plângă cu tot ce am iubit/ Degeaba atunci vor scrie/ Când patul de aici deja mi-e dric,/ Adio vă spun, nu revedere/ Eu plec spre o lume, cred eu, mai de vis,/ Rămâneți aici, ca robi ori stăpâni, mai liberi sau nu” (p. 38).

Tema poetului, ca prezență spirituală evidentă în realitatea crudă a lumii, este reluată și în alte poezii, reflectând criza de identitate a omului modern în căutarea punctului fix din univers: „Poetul nu scrie cu pumnalul la gât/ El taie felii din viață, flămând/ Sparge asfințituri cu pana/ Din cioburi reclădește amintiri/ Plânge în sine, uitat de lume…” (Poetul, p. 15 și ultima copertă, ca semn pentru cititor). 

Ideile care pun în mișcare versul sunt profunde, se simte vântul mișcând lumea spre o stare mai bună, anotimpuri care ar putea fi perfecte, zăpada ca amprentă divină, natura ca formă a frumuseții, nopțile în care se petrec miracole, zeii străini care își caută loc în lume, drumuri care se pierd și se regăsesc, timpul sub straturile memoriei. Vântul este o temă care se reia în poezia acesta, se lansează energia care mișcă blocurile de idei. E șoapta cerului  care adună secundele și dă sens vieții, prezentul se coagulează în secunde sub zâmbetul femeii iubite.

Tâlvescu aduce în prim plan sentimente care proiectează o lume difuză, asemenea vremurilor în care plutim. Sentimentele glisează spre gânduri imponderabile, o stare specifică lumii în căutarea sinelui. Frica, poarta umbrelor, visele, așteptarea, iluzii pe arcadele zilei, timp aleatoriu, resemnarea, dorința, neliniștea, simplitatea ca o pecete, toate compun universul în care locuiește poetul, cetățean al cuvintelor tandre.  

Făptuitorul versurilor reușește să prindă clipa de grație, când îngerii dinamizează ziua: „În vecinătatea îngerilor, gândurile tac/ respirația se oprește, privirile se odihnesc/ Lumina din vechime se adună în grabă/ Învăluie timpul ca pe un cocon” (În vecinătatea îngerilor, p. 22).  

Poetul are capacitatea de a descrie faptele, stările, iubirile, visele. Din această câmpie cu tablouri în marele anotimp liric, zvâcnesc versuri care au ceva din duritatea granitului: noaptea e pauza dintre sentimente, hoinar într-un timp staționar, cerul plânge peste margini, zarea e plină de măști și de visuri, adevărurile stau la pândă, taina cuvântului se ascunde în carnea dorinței… Ele fixează poemul în rama de argint a timpului flămând de iubire.

De remarcat și starea de grație, relația poetului cu Dumnezeu. În poemele metafizice, el captează energia care umbrește viața și atrage o elegantă umilință care-l aduce cu picioarele pe pământ:

 

„Copleșit sunt, Doamne, copleșit

Răul mă înconjoară, zilele sunt goale

Ia de lângă mine frica și zbuciumul

Suferința mea e amară și grea

Ție îți trimit ruga că înțelegi

Iarna sufletului meu o poți vindeca

Nopților le poți da liniște și pace

Așa să faci, Doamne, mie, robul tău!” (Psalm, p. 112).

 

În secțiunea Universalia poetul abordează un stil clasic, preferând tradiția poeziei care se focalizează pe ritm și rimă, pe metafore și ziceri, uneori filonul folcloric străbătând planurile sentimentale: „Timpul întrebărilor a trecut/ Greul răspunsurilor e la început/ Nimeni nu dă semn c-a priceput/ De ce e trist îngerul căzut”. (Incertitudini, p. 72).

Putem spune că Dumitru Tâlvescu este adeptul simplității și a esențelor verificate, curentele se împletesc în volum, se reiau cântece mai vechi bine încastrate în poezia de azi, căutând expresiile care să înnobileze versurile. El se simte bine pe un teren solid, bine temperat de experiențe poeților de dinaintea sa. De remarcat, totuși, diversitatea, o istoriei a istoriei literare care a fascinat ochiul și auzul cititorilor.

Poate că poetul ar trebui să iasă din descriptiv și să lase sentimentele să ilumineze mai puternic discursul poetic, să dea mai multă energie poemelor și să țină cititorul captiv sub fosforul zicerilor duse până la ultimul sens. De remarcat faptul că reușește să depășească curentul „prezentului din prezent” și să adune plus valoarea memoriei care valorifică pulsul din cuvinte.

În postfață Ion Popescu-Brădiceni remarcă ontologiile de frontieră ale lui Dumitru Tâlvescu și notează: „În câte un <<Psalm>>, evident izbutit și autentic, se simte adierea unui aer homo transreligiosus (ca la Ștefan Augustin Doinaș, Ion Horea și Paul Aretzu) ce-l scoate pe autor din prizonieratul epocii sale și-l proiectează în viitorul model transmodernist” (p. 117).

 

Poetul a definit starea poeziei sale în versurile următoare:

 

„Timpul e o ancoră ce se scufundă-n ocean

Lanțul e uzat și cade înghițit de abisuri.

Lumina mai rar apare pe acolo

Soarbe întrebări cu duiumul

Răspunsurile stau în adâncuri și tac” (Nedumeriri, p. 16).  

 

 

Constantin Stancu

 

*Dumitru Tâlvescu, Prosperia, poeme, 127 pagini, Colecția Școala ardeleană de poezie, Cluj-Napoca: Editura SCOALA ARDELEANĂ, 2018