Judecătorul și jurnalul ars, note literare de Sonia Elvireanu... „Romancierul urmărește constant în romanele sale societatea românească în tranziția dinspre socialism spre capitalism, prefacerile din mediul natural și economic într-un orășel fictiv din Ardeal, sub care se ascunde unul real, contrastul frapant dintre vechi/nou, mentalitățile opuse, parvenitismul, degradarea morală din postcomunism”

 

Constantin Stancu, Judecătorul și jurnalul ars

         

Scriitorul Constantin Stancu, poet și prozator deopotrivă, explorează în ficțiune o lume cunoscută, în contrastele sale frapante, invitându-și cititorii să  reflecteze la derapajele societății actuale, la machiavelismul afacerilor, la brutalizarea lumii sub autoritatea banului.

În noul său roman  Judecătorul și jurnalul ars (Editura universitară, 2021), al treilea dintr-o trilogie alături de Vadu Ars (2016), Migranți fără bagaje (2019), prozatorul revine asupra unui topos ficțional obsesiv, Vadu Ars, o zonă monoindustrială ce dispare după 1990, preschimbată în mediu de afaceri capitalist pentru afaceriști de tot soiul, parveniții din lumea nouă, decăzută moral sub tentația banului, privatizării, concurenței pieții libere.

Romancierul își păstrează viziunea realistă asupra lumii din romanele anterioare, încercând să-i surprindă  mecanismul economico-social într-un alt cronotop  istoric. La nivel narativ, regăsim același tip de narațiune extradiegetică, cu un narator exterior universului ficțional, și același personaje reprezentative pentru noua societate mercantilă, înfiripată la finele secolului XX. Unele trec din romanul Migranți fără bagaje în Judecătorul și jurnalul ars: Moise Buzatu, afaceristul, Ioan Jude, lichidatorul de firme, devenit consultant; Ana Nour, avocată, unul din migranții care rămân în străinătate. Sub masca lui Pompiliu Topor, fost tehnician agricol, îl regăsim pe Ioan Ardelean.

Judecătorul pensionar Teofil Ciocan devine personajul principal, alături de altele  noi, urmașii celor vechi, precum Edi, fiul lui Moise Buzatu. Nu poate lipsi din mediul afaceriștilor agentul economic, sub măști diferite: Lucian Tătaru, omul de încredere al patronului, și Ovidiu, trădătorul.

Acțiunea e focalizată pe viața judecătorului pensionar, retras în provincie, la Vadu Ars, și a lui Moise Tătaru, afaceristul prosper. Astfel sunt puse față-n față regimuri și mecanisme economico-sociale diferite. Judecătorul se intersectează cu fostul lichidator de firme, consultantul Ioan Jude și secretara acestuia, Dorina. Își umple singurătatea reflectând la propria viață, la trecut și prezent, notându-și reflecțiile într-un jurnal secret.

Scrisul devine terapie contra solitudinii, cu consecințe nebănuite inițial: personajul devine captiv al lumii ficționale create, uitând să trăiască în cotidian. Îl scot uneori din lumea sa imaginară prietenul său Pompiliu, pomicultorul și cioplitorul în lemn, și Dorina, văduva ce uitase și ea să trăiască pentru sine, prinsă în mecanismul de supraviețuire socială de după lichidarea monolitului metalurgic din Vadu Ars.

Viața lui Teofil Ciocan e prinsă în două moduri narative: povestea, secvențe de viață cotidiană cu prietenul său Pompiliu  (discuții la un pahar de tărie autentică și o masă bună) ori cu Dorina, prin care redescoperă farmecul vieții în doi; jurnalul secret, redat fragmentar,  în italice, demarcându-l astfel de firul narativ al romanului. Cele două forme sunt oglinzile complementare în care se reflectă personajul și lumea prin întâmplările cotidiene, acțiunea completându-se cu reflecțiile personajului asupra trecutului/ prezentului, diferitelor sisteme economice, socialist/ capitalist, și consecințelor realității virtuale la nivel individual și colectiv.

Doi adolescenți nevinovați, Edi și Estera, într-o relație autentică de iubire, sunt prinși în capcana necruțătoare a lumii în tranziție, devin victime, separați cinic de interesele afaceristului Moise Buzatu. Povestea lor de iubire e distrusă de lumea necruțătoare a afacerilor unde maturizarea e impusă de violență și suferință. E partea cea mai frumoasă a romanului: două firi sensibile, însingurate, dornice de independență, ies de sub tutela familiei, fiecare în alt fel, încercând să-și găsească calea în viață; intuiesc, la întâlnirea lor întâmplătoare, că ceva ar putea să-i lege, dar nu se caută inițial, lasă destinul să-și urmeze calea. Și când se reîntâlnesc și nu se mai despart, crezând în viitorul poveștii lor, intervine familia, tatăl lui Edi, robul afacerilor, pentru a-și readuce fiul în sfera lui de acțiune, separându-i josnic, pentru totdeauna, fără a bănui că astfel își va pierde fiul, împingându-l pe o cale nedorită, distrugând sufletul lui frumos.

Romancierul urmărește constant în romanele sale societatea românească în tranziția dinspre socialism spre capitalism, prefacerile din mediul natural și  economic într-un orășel fictiv din Ardeal, sub care se ascunde unul real, contrastul frapant dintre vechi/nou, mentalitățile  opuse, parvenitismul, degradarea morală din postcomunism.

Reflecțiile judecătorului din jurnalul său secret, un amalgam de gânduri cu origine diferită, experiența personală ori lecturile sale, duc la concluzia că oamenii sunt captivi ai unor sisteme economico-sociale într-o competiție acerbă de supraviețuire ori ai propriilor iluzii, precum universul ficțional, creat prin scris, ori conectarea la lumea virtuală a rețelelor de socializare, două forme de conservare a memoriei personale și colective. Ambele au repercusiuni asupra vieții intime, îndepărtează individul de realitate, favorizând  evadarea lui dintr-un mecanism social impus într-un univers paralel, creat de el însuși, unde e captiv al iluziei sale.

Reflectând la trecutul său, la cariera sa de judecător onest, Teofil Ciocan înțelege că judecata omului, reglată de legi imperfecte, e o iluzie a dreptății, diferită de judecata divină. Omul trăiește în iluzii: a cuplului,  familiei, carierei, iubirii, scrisului.

 

                                                       Sonia Elvireanu

29 ianuarie 2022

Text apărut în revista „Zenit 22”, nr. 5/2023, pp. 30 - 31