Nicolae Băciuț, RADICAL DIN DOI... Poezie, Editura Vatra veche, 2022... Moto: „Există o forță, extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este iubirea” (Albert Einstein)

 

 

Poemul de noapte – tăcerea din zi

 

Nicolae Băciuț este un poet preocupat de problemele esențiale ale vieții, călătoria sa în caleașca poemului i-a permis să treacă prin multe ținuturi și anotimpuri. Unul din acestea este patria iubirii, dar nu acea iubire de conveniență, banală, mundană. A trecut prin patria iubirii fără de preț, care înnobilează ființa, venită de Sus, ca o ploaie binecuvântată în primăvara vieții. Generoasă, abisală, departe-aproape. Tainică, evidentă, prezentă… În volumul de versuri Radical din doi, apărut la editura Vatra veche în anul 2022, el a ales un motto profund, lansat de Albert Einstein, dintr-o scrisoare către fiica sa, Lieserl. Cuvintele exprimă esența temei abordate de poet, dovadă că între știință și artă limitele sunt apropiate, arta este o știință a sufletului, știința este o artă pentru suflet. Toate converg spre infinit.

Tema principală a poemelor este dragostea lui Dumnezeu pentru Creație, din ea facem și noi parte cu toate armatele de îndrăgostiți și copleșiți de aceasta. Cum motto-ul exprimă clar dimensiunea spirituală a volumului, reținem: „Există o forță, extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a  găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este iubirea”.

La început, Nicolae Băciuț are un argument pentru textele publicate: Radical din poezie. El explică geneza acestei cărți, una declanșată de puntea creată între scriitor și tinerii iubitori de poezie, cei care și-au permis libertatea de a „critica” opera unui poet, totul având avantajul ochiului proaspăt, îndrăgostit de cuvinte.

Pentru autor experiența este una singulară, benefică pentru toate părțile implicate.

Principalele idei și sensuri ale iubirii, ca forță în univers, sunt cele care ne lasă să înțelegem ce important este timpul. Este un har inexplicabil, la fel și succesiunea anotimpurilor, fiecare are o cheie, la fel cum sunt anotimpurile vieții. Locul unde ne-am născut și de unde izvorăște fluviu sau apa vieții. Iubirea dintre ea și el sunt implicite, alăturarea dintre două ființe complementare duce la taine nebănuite. Sărbătorile prin care trecem punctează eternitatea noastră de fiecare zi, legătura cu divinul. Omul învață să iubească de la Creator, se dizolvă-n cele create, în natură, în firul de iarbă, în zăpada care năvălește peste lume ca o purificare de erori. Omul face parte din Creație, este compatibil cu aceasta până la ultima frunză…

Clipa are greutatea ei, poți întreba la ce sunt bune toate acestea, bine rânduite, la ce-i bun malul fără mare?  „La ce bun e Fiul,/ dacă nu e și Tatăl,/ la ce bun mai sunt eu,/ la ce bun mai sunt toate,/ dacă-n toate nu e,/ o clipă măcar, Dumnezeu?” (Clipa, p. 20). Accesul la timp este mereu reluat, sunt și alte poeme în care dreptul omului este reglat de secunda din ora albastră: „Hai să rupem în două/ cadranul, să rupem și ora albastră/ din ape,/ să nu mai rămână nici unda/ în care-ar putea să se-ntoarcă/ viața ta, viața mea,/ viața noastră,/ secunda!” (Secunda, p. 26).

Poemele au un dinamism al lor, sunt împinse de forța care le asigură înaintarea prin timp, mereu apare acest motiv al anilor care curg, există o margine de zi, o pasăre fără cer, o noapte în felinare, uși deschise, ferestre deschise, nordul din sud, un colind în fiecare anotimp, o ușă la cer… Ființa este atinsă de mirajul anotimpurilor necesare, posibilitatea învierii se deschide mereu, se poate ieși din trup, o spovedanie, o despărțire, un lemn al crucii. Se simt influențele veștii bune, omul moare, învie, descoperă o ușă în cer sau un cer de pământ, un anotimp de zăpadă, un „acasă”…Omul arde, zăpezile ard, cuvintele sunt fierbinți, magmă venind din abisurile universului.

Relația cu Dumnezeu este necesară, ea aduce timp, cuvinte care să curgă prin vene, miracolul naturii curate: „Dă-mi zi, cât mai rămâne din noapte,/ dă-mi minute, scăpate din oră,/ secunde ce nu mi-au fost frate,/ secunde ce nu mi-au fost soră,/ Pe mine, Doamne, mie să mă dai,/ să fiu o țâțână la poarta spre rai” (Țâțână la poartă, p. 97).

Iarna este un anotimp ce aduce purificare, limpezire, rodul ei este albul, este spiritual, fructe de zăpadă și noi abisuri: „Zăpada de-o ating/ sunt și eu iarnă,/ pe funii de zăpadă urc la tine -/ dacă-aș fi fulg/ sau măcar nor,/ eu orbului i-aș fi retine” (Încep să ning, p. 47). Poetul declară că a venit cu iarna, va pleca tot cu iarna, va lua frigul cu sine într-un gest de generozitate, anotimpul își va arăta tainele: „Eu am venit în țipăt,/ dar la plecare o să tac,/ cuvintele le las să zboare/ ca într-un leagăn de hamac” (Despărțire, p. 51). Exemplele pot continua.

Tainele se ascund în cărți, toate formează Biblioteca, e marea bibliotecă a lumii în care sunt prinse toate speranțele, credințele, iubirile, iertările, tăcerile: „Cărțile. Un stol de păsări care învață să zboare./ În fiecare zi își caută un cuib./ Doar unele, însetate de înalt,/ Se-ndreaptă către soare/ și caută o ușă,/ netemătoare,/ Până devin cenușă” (Bibliotecă, p. 103).

Colindul este muzica ființei, armonia dintre cuvânt și sunet melodios, popas în suflet, naștere posibilă: „Colindele albe se aud,/ de parcă-i lumea la-nceput,/ zăpada e de acum lumină, / și gerul e de acum sărut.” (Născut în colind, p. 73).  

În poemul Radical din doi, se păstrează miracolul dintre ființele care se iubesc, radical din doi fiind operațiunea de ființare prin dragoste, lipirea și dezlipirea lor aduce mesajul despre Creație. Ce ar putea rămâne din ochiul care nu plânge, din noaptea împărțită din tine și vis, când răsăritu-i asfințit? Sunt întrebări care dau viață și asigură răspunsuri: „când totul, la puterea doi,/ nu-i măcar radical din noi?” (p. 22). Este o matematică a dragostei, vieții și morții.  

Pentru poet călătoria spirituală are o destinație, cuvântul, cuvintele. Diseminarea în Creație îl poate ajuta să înțeleagă, esența rămâne cuvântul, cel care a fost la început - începuturi pentru fiecare. „N-ai să fii niciodată fereastră,/ nici aer străveziu n-ai să fii -/ de-ai fi măcar vânt/ pe care înveți să scrii./ De-ai fi, măcar de-ai fi/ cuvântul în care se poate muri” (N-ai să ajungi niciodată, p.61).

Anotimpurile din calendar devin anotimpurile vieții, timpul se materializează în trup cu toate elementele. Vine și toamna, după călătoria prin celelalte anotimpuri, vine ca o coagulare deplină a existenței în ființă. „Și vine toamna, iar și iar,/ și focul se retrage-n jar,/ și viața se retrage-n viață,/ mimând schimbările la față,/ (…) și vine toamna iar și iar,/ imparul redevine par -/ o toamnă tu, o toamnă eu,/ când anotimp e Dumnezeu” (Ultima toamnă, p. 67).

Umil, omul își asumă responsabilitățile, Nicolae Băciuț acceptă poziția de paznic la cărți, el atrage, prin ele, o lume, păstrează o lume, se înalță pe existența normală ce i-a fost dată. Găsește bucuria unei relații și a unei evadări din singurătate, din sinele hain, egoist. „M-am trezit paznic la cărți/ De parcă aș păzi o lume,/ De parcă aș fi paznic la hărți,/ Paznic la propriul meu nume!/ M-am trezit paznic acolo și-aici/ Mușuroi la furnici!” (Paznic, 112). Este sensul în viață, scopul de sus, un destin asumat prin iubirea necesară, forța care i-a mișcat ființa. „M-am trezit că mă păzesc de mine,/ Să nu vină cineva din nou să mă nască,/ Să nu mă pună de veghe la foc,/ Să nu mă întoarcă în iască” (p.112).

În postfața cărții, prof. Geta Truică concluzionează: Dăruind, vei dobândi. O poetică a jertfei creatoare. Poemul este lumina unui fulger, tunetul ajunge la poet ca un mesaj. Ea notează: „Radical din doi e volumul îndemn la trăirea plenară a vieții, a clipelor ei ofrandă divinității mai des și mai mult decât o face răsufletul inspirației întru nașterea poeziei. Căci fiecare poem pare a fi preaplin din iubirea dăruită de Creator-Cuvântul, atunci când inima poetului se deschide spre cer în tonuri delicate, mesaje ale sufletului stânjenit, îndurerat, stingher, căutându-și întrebător locul, patria intimă, adâncimea căderii, mângâierea…” (p. 115).

Poetul preferă adesea versul cu rimă și ritm, nu renunță nici la ritmul ideilor, le împletește în cuvinte obișnuite chemate să exprime esențe. Există o muzicalitate interioară, se păstrează rețeta veche a poeziei, metaforele, temele, analogiile, mirările, aduc o notă specifică. Nu se intră cu tancul în mintea cititorului, nu se caută rețete șoc, noutatea limbajului, toate practicate în ultima perioadă în literatura de azi. Există o tandrețe și o delicatețe a poetului, unele expresii sunt folosite în limbajul spiritual, dar se păstrează armonia. El afirmă: „Din cuvântul meu/ te mai poți încă hrăni,/ în poemul de noapte,/ în tăcerea de zi” (Cuvânt de primăvară, p.114).

Un volum de poezie, când poezia rămâne la locul ei, sunt extrase esențele, poetul se lasă mânat de forța universală, neidentificată, dar efectele ei pot fi transferate în cuvinte, muzică, semne, formule ale științei, mirări ale ființei…Un volum legănat în brațele iubirii, ritual de zi, ritual de noapte…

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie 2023

 

*Nicolae Băciuț, Radical din doi, poeme, 120 pagini, Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2022. Argument de început: Nicolae Băciuț; postfața prof. Geta Truică; coperta aparține autorului.

Text apărut în „Vatra veche”, nr. 11/2023