Mărturia unui ostatec
Există momente în viață când poetul simte că trebuie să-și facă bilanțul, să vadă în perspectiva timpului. Harnic și dedicat, Ioan Barb a adunat în volumul Ostatec în cer mai multe poeme din cărțile publicate anterior, o antologie de etapă, necesară și pertinentă. Volumul a apărut la Iași, Editura Tipo Moldova în anul 2012 și ne prezintă cele mai importante poeme selectate chiar de autor, în colecția OPERA OMNIA, poezie contemporană. Deși a trecut ceva timp, poezia își păstrează vigoarea și amprenta originală. Probabil că poetul a avut un moment de reflecție asupra drumului său în viață legat de farmecul literaturii. Sunt mai multe paliere în care își mărturisește revelația personală: Tăcerea ca o flacără (1998); Picătura de infinit (2010); Sub via ființei plâng strugurii (2010); Babilon (2011); Sabatul interior (2011) (Găurile din suflet, Amurg ambiental, Cauțiunea). Cartea mai reține câteva note despre autor și referințe critice legate de activitatea sa, așa cum l-au văzut confrații și criticii literari.
Volumul începe cu poemul Întoarcerea
poetului, poem semnificativ și deschizător de perspective. Este un fel de înviere,
unii din anii săi au ars în alte zone, părea că Ioan Barb ar fi putut abandona
poezia, frământat și de aventura vieții sale. De asemenea a publicat și în
volume colective, solidar cu poeții din țara poeților fără hotare. Reamintim
câteva: Harfele harului (2007); Antologiile revistei „Singur” (2010); Argotica (2011) etc. A fost prezent și
în revistele literare: „Viața românească”; „Apostrof”; „Semne”; „Ardealul
literar și artistic”; „Vatra veche”; „Cenaclul de la Păltiniș” etc.
Despre opera sa au scris, printre alții: Cornel Ungureanu, Horea Gârbea,
Ioan Moldovan, Silviu Guga, Menunț Maximilian, Eugen Evu etc., oameni
cunoscători ai literaturii de azi, interesați de fenomenul literar de la noi.
Cea mai importantă prezență a fost/ este în revista „Algoritm literar”,
revistă aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, administrată chiar
de poet, alături de Silviu Guga, care apare la Călan, locul unde se simte cel
mai acasă, locuind în corturile poemului, călăuzit de o lumină aparte, pe care
o vede doar el și despre care dă semne că există în provincia literară.
Ulterior a mai scris și alte volume de poezie: Cetățile de scăpare (2020); Descântec
pentru amăgit uitarea (2021); Emigrând
din altă singurătate (2023) etc. Este autorul unor cărți de proză scurtă,
menționăm doar Îngerii lui Bologan (2022).
Cu alte cuvinte, un scriitor harnic, cu aplecare spre jurnalism, editor de
reviste, prezent în lumea literară, ca orice membru al Uniunii Scriitorilor din
România care își respectă statutul. Un destin intens, cu urcușuri și greutăți.
Titlurile cărților sale reflectă viziune sa asupra vieții, multe din temele
cărților sale sunt oglindirea unor paradigme religioase creștine, teme solide,
confirmate de viață, istorie, teologie, filozofie. Ele exprimă și experiențele
sale de avocat, momente în care s-a întâlnit cu destinul care a modelat atâtea
vieți, plus experiențele de jurnalist, uneori riscante și neprevăzute. S-au
îmbinat paradigmele credinței cu realitatea imediată care l-a atins prin
greutatea suferințelor. A existat o
cetate de scăpare pentru poet: poezia sa, chiar dacă a fugit, uneori, de
experiențele literare de-a lungul timpului, dar s-a reîntors, ca fiul
risipitor, acasă…
Ioan Moldovan scria: „Ioan Barb ne apare ca un poet cu fire poetică. El stă
cuminte, oarecum timid-temător, în scrierea poeziei sale, întreținând un
monolog cu propria-i sensibilitate, dar sperând că celălalt e pe-aproape,
ascultă, consimte” (Referințe critice,
p. 393).
Antologia începe cu un eveniment mereu nou, așa cum am arătat: Întoarcerea poetului… Este o prezență
necesară în trecerea timpului, prin „tristețea vitrinelor”, dincolo de femeile
tinere acoperite cu afișe policrome, este el, poetul, blocând marea și mica
publicitate, are martori copacii, ei rezistă prin rădăcinile lor și prin faptul
că revin la viață în fiecare primăvară… Poetul rezistă printre înghițitorii de
săbii, o prezență acută…
Bilanțul de etapă proclamă identitatea lui, posibilitatea de a scăpa prin
poezie de elementele facile și convenționale de fiecare zi. Există o picătură
de infinit în aventura zilnică, o carte a vieții chiar dacă se rătăcește,
uneori, într-o lume fără timpul prezent. Pașii sunt sărutați de ierburi, o
apocalipsă poate începe și-n orașul interzis…
În oceanul singurătății există un rechin, iar sufletul trece prin om ca un
prieten. Se așteaptă mesaje din buncărul pentru ratați, dar și șansa dintre
lumile paralele, amintirile sunt în cușca leului. Există o dimineață a lumii,
unică, apoi memoria soldatului, din lădița comandantului zbura toamna, iar în
inima poetului sunt zidiți doi tâlhari… Temele sunt rodul prezenței divine,
sunt multe semne biblice, meritul autorului este de a actualiza temele la contextul de azi, orizontul evenimentelor
este pertinent, trăirile acute. Se simte presiunea responsabilității pentru
fiecare vers, fiecare cuvânt. În spatele versurilor scrise sunt întâmplări
reale, jurnalul zilnic spiritual este convertit în poeme. Ultimul poem din
antologie, învierea din tunet,
descrie această relație unică dintre om și Creator: „unde este Dumnezeu te
întrebi/ dar nu înțelegi ce putere/ începe în tunet primăvara/ spală cerul cu
sudoarea aripilor/ fiecare om/ intră în ziua sa și adoarme/ ca un făt în
placentă” (p. 385). Sunt pomeniți eroi ai evenimentelor biblice, tipologia
umană se remarcă prin această relație, prin destinul unic, prin sensul pe
care-l primește omul sub puterea divină… Sunt și sărbători speciale care
marchează prezența divină, locuri în care s-au petrecut miracole, bine prezente
în istorie, în credință, în speranțele celor care așteaptă răbdători saltul…
În volumul Picătura de infinit, se
simte tensiunea trăirilor, foamea după metafora care să-l biruie, bucuria de a
putea revitaliza în cuvinte un univers pe care îl credea pierdut cumva, dacă nu
rătăcit în memoria oraşului.
Poemele sale sparg monotonia timpului, fărâma de infinit dată nouă
oamenilor este motivul unei legături tainice a poetului cu sinele său din Marele Sine pe care îl percepe ca
aproape, foarte aproape şi capătă chipul poemului scris, a celui trăit şi
exprimat imperfect în cuvinte. Picătura de infinit îl leagă de finit, formele
capătă sens, contur, viaţa brută devine cântec, imn, tragedie sau locul unde se
poate exprima credinţa, locul unde lucrurile se fac luminoase.
Există o întoarcere din timpul opac, din timpul îngheţat, acolo printre
stele, cu trandafirul japonez aproape.
Oraşul poate fi o prezenţă, un loc din care se deschid perspectivele, este
cetatea în care, fizic, locuieşte poetul pentru o existenţă aparte: „nebunia a
început în primăvara aceasta/ în afara oraşului aşa cum timpul curge/ prin tine
din alt izvor/ mai întâi au arat câmpurile din jur/ pregătindu-le pentru
germinaţie/ cum pregăteşti o fecioară pentru ziua nunţii/” (anotimpul galben a deschis aseară ferestrele
oraşului, p. 37).
Poemele surprind ceva din imaginea lumii prezente, ceva ce se va destrăma
cândva, presiune finitului asupra fiinţei îndeamnă poetul să se îndrepte cu
privirea spre infinit, viaţa lasă doar umbre. Până la urmă, poetul îşi pictează
inima cu lacrimile sale, ceva se loveşte de geamul de sticlă. Ieşirea din finit
se forţează prin iubire, o iubire târzie, un strop s-a pierdut din acea iubire
perfectă, a rămas imnul şoptit, o poveste de primăvară, o biografie scrisă cu
aripi pe cer…
„primăvara aceasta/ iubito/ va scrie cu păsări în noi/ o poveste începută/ într-un
colţ de infinit”.
O temă mișcătoare este aceea a unei lumi fără timpul prezent, există cumva
trecutul, prin bezna din fiinţă se strigă după ajutor, viitorul este și el un
trecut despre care poetul nu a scris nimic, prezentul este iluzia noastră de
fiecare zi, virtualul necesar în care ne-am pierdut flămânzi după certitudine.
Poezia rătăcit într-o lume fără timpul
prezent o dovedeşte, este o concluzie, sunt câteva exemple…
În textele sale, Ioan Barb abordează poezia simplu, versurile încep şi se
termină cu litere mici, până şi Dumnezeu este grafiat cu litere mici, amprenta
limitării au marcat poezia modernă şi această stare şi-o asumă autorul, se
autolimitează într-un univers formal modern, dar temele sale sunt clasice
pentru că în joc sunt teme eterne precum iubirea sau nevoia de Dumnezeu. Acest
lucru probează că autorul este şi un revoltat în lumea aceasta, e revolta
dulce-amară a celui care este tentat să cunoască universul prin poezia care se
scrie singură. Înclinarea spre jocul luminos al existenței şi spre bucurie, fac
lucrurile posibile pentru că a început
apocalipsa în oraşul interzis, după cum mărturisește într-un poem (p.100).
Volumul de versuri Sub via fiinţei
plâng strugurii este unul expiator, poetul pendulează între durere şi
salvare, plânsul e semnul bucuriei, via semnul apartenenţei la un popor nevăzut
încă, dar care aşteaptă dincolo de betoanele cetăţii. Strugurii, ideile care
străbat veacul şi fiinţa poetului, o maturizare brutală ce impune salvarea.
Ochiul efemer, insectele, noaptea, dimineaţa, dragostea, amintirile,
fereastra deschisă a fiinţei, iubirea dusă de păsări, eroul necesar, istoria
unei crime, oraşul interzis singurătăţii, tenişi chinezeşti, regretul erorii, a
greşelii, oraşele acvatice, iată elementele care stau în zidul poemului şi-l
susţin: „aştept sub via fiinţei/ aud cum îmi zdrobesc/ în teascuri strugurii// boabele
albe ochii/ ce plâng în vase de cleştar/ lacrimă cu lacrimă/ aduni acest vin/ tămăduind
vederea”(Sub via fiinţei plâng strugurii,
p. 146).
În pasta poemelor stau metafore de fosfor: „a picurat/ atât de multă lumină/
încât/ s-au aburit ferestrele”; „lasă timpul să-şi legene/ carul plin cu
otavă”; „îmi era teamă să mă trezesc/ să nu cad în ochii tăi”; „noaptea adoarme
şi ea odată cu tine” etc.
În volum pulsează seva psalmului, sunt unele poeme care au ceva din
rugăciunea celui atins de viziuni, de greutăţi, de trădarea aproapelui, de
neputinţa proprie, de regretele inerente vieţii. „în dimineaţa aceasta când mă
rog/ gândurile mele ca nişte pietre cubice grele/ pavează un drum/ pe care
umblă desculţe şi stinghere/ te caută/” (iisus.
balsam pentru iertare, p. 176).
Versurile sale oglindesc ideea finală: „doamne/ în noaptea aceasta/ am
simţit cum ai privit/ doar o clipă în mine”.
Totalitatea valorilor din fascicolul Sabatul
interior aduce un nou suflu, scriitorul pendulează de la valorile creştine
implicite şi, pe alocuri, explicite, la amintire, de la oraşul imediat care agresează fiinţa la
obiceiurile satului românesc, acolo unde veşnicia mai atinge pomii din grădină
şi bărbaţii tineri, până la nădejdea într-o lume mai armonioasă şi mai bine
zidită…
Se simte, evident, şi o undă de regret pentru o lume mai bună, mai altfel,
o lume în care sufletul să-şi găsească liniştea şi puterea de a trece de
barierele artificiale pe care le întâmpină în epoca aceasta, în oraşul acesta,
în trupul acesta, în gândul slab al omului apăsat de vremuri…
Peisajul său interior care se poate zări pe imaginea centrală a sabatului
ritualic, este interesant, provocator, iar uneori ironic… Dimineaţa lumii, gaura de suflet, ferestrele umbrei, iluzia ca preludiu
al morţii, miracolele inevitabile, existenţa ca vis al unui mort, cioburile
femeii, satul adormit printre mesteceni, muşcătura stelei, muntele umbrei,
cauţiunea necesară, glasul care luminează grădina, ţara făgăduită, învierea din
tunet, o inimă în care au fost zidiţi doi tâlhari…
Versul curge normal, fără semne de punctuaţie, titlurile poemelor au litere
mici, totul pare rupt dintr-un poem mai mare, sunt fragmente care au o
sonoritate concretă dintr-un poem mai înalt, poemul melodios din cer, ori din
gând, ori din oboseală inerentă fiinţei umane… Chiar titlurile poeziilor sunt
alese cu grijă, par mici haiku-uri, semne pe coaja scrierilor, semnifică o
stare, o idee, o lume: din lădiţa
comandantului zbura toamna; te risipeai ca argintul viu; muşcat de timp în
satul adormit printre mesteceni; teascul de dincolo de ţara făgăduită; scoteam
dragostea cu o pompă submersibilă; mă voi afunda în inima ta ca-ntr-o mlaştină;
ca o pasăre sub ferestrele umbrei etc.
Prezenţa divină se face simţită organic pentru poet: „străinul îmi poartă
semnele peste tot/ cuiele ruginite în carne au gustul meu”(poem scris cu un tăciune pe o gaură din suflet, p. 297).
Tinereţea se iveşte din starea inerentă a soldatului, cel care e pregătit pentru bătălii, da, tinereţea e un
cântec, o baladă veche, o idee care muşcă din memoria poetului, ceva care s-a
dus, s-a topit, era dorul după libertatea absolută, starea specială în care
toate sunt posibile precum în poemul aşa
a fost viaţa ta. Strigătul special de luptă şi eliberare: Liby: „pe terenul de instrucţie/ se
înfruntau dragostea cu noaptea/ un dor nebun după libertate/ atunci ai pus
numele armei Liby/ adică liberare strigai de trei ori pe zi hai Liby/ şi căutai
pe întuneric în fiecare stea de la fereastră o fată// … visai la o poveste de
dragoste cum n-a mai fost/ scriai poeme cu motorul pornit/ pe chitanţele de
benzină de la PECO/ şi deodată te-ai refugiat în tranşeele/ săpate în ridurile
unui bătrân” (p. 317). Este epopeea unei generații care a făcut armata în forma
obligatorie, fără drept de contestație. Ceva între închisoare, datorie impusă
și speranțe abia schițate.
În nota literară dedicată
volumului la data apariției, Ioan Moldovan scria: „Ioan Barb vede în lume şi
vede lumea drept ceea ce lumea e învoită de el însuşi a arăta: că e disponibilă
a fi salvată, că e gata să aline cu frumuseţi acreditate de tradiţie, că
nădejdea făcătorului ei, poetul, pot face ecou armonios.”
În cartea sa, intitulată simplu, babilon,
Ioan Barb îşi păstrează echilibru interior pentru a ne scrie câte ceva din
Babilonul său interior. Desigur că exilul la poet este unul în fiinţa sa, în
cetatea sa, în lumea în care trăieşte zilnic. Poezia este epistola, una
singură, scrisă cu mânie, pasiune şi revoltă, dar care îl leagă de lumea
nevăzută a cetăţii sfinte din care a fost smuls. E singura punte nevăzută peste
lumi. Ioan Barb se întoarce la poemele sale cu bucurie, cu bucuria de a se
regăsi şi cu bucuria de a primi certitudini venite dintr-un alt timp, mitic și
forjat de atâtea singurătăți. Cuvintele îi permit să aibă certitudini, în rest,
poetul rezistă...
Volumul este încărcat de un mesaj greu, cu accent negativ, e un ţipăt
ciudat, aruncat în lume prin şoapte, lumina libertăţii este dincolo de
orizontul poemelor, dar este… „Nu”-ul lui Barb este o afirmaţie indirectă.
Temele, ideile, gândurile devin baroce, lumea se complică, aerul este
încărcat de simboluri: clona necesară, lipsa tandreţei, luna neagră a tăcerii,
oceanul singurătăţii, somnul greu al omului trudit de patimi, misterul din
trenul de noapte, semne pe carapace, noaptea mângâietoare, lumile paralele care
creează destinul, pierderea identităţii, fără Dumnezeu, fără origine, groapa
comună, amintiri din cuşca leului, ultima vamă, dispariţia valorilor umane,
cerul deschis, Ierusalimul, locul de
unde a fost frânt eroul, armura de criză…
Putem descoperi în poeme teme de actualitate, simboluri creştine, idealuri
intelectuale, suferinţa ca partener în cetate, refugiul în vers şi gând…
Într-un fel, poetul certifică maturitatea sa prin luciditate, în altul, se
eschivează de călătoria spirituală necesară, dar tânjeşte după ea, este flămând
după lumină şi după stabilitate, iubirea pare undeva în cămările nopţii… Dar
omul nu disperă, din contră, poemul îl eliberează şi permite să vadă luminile Cetăţii lui Dumnezeu…
„soarele negru clipeşte în noi/ cărări în deşert ne proiectează/ pe feţele
arse drumul robiei/ din Babilon şi Damasc/ ară prin gânduri cuvintele
părinţilor/ intraţi în odihnă sub pietre străine” (Ierusalim, Ierusalim p.224).
Volumul începe cu un poem ciudat pentru un poet care tânjeşte după viaţă: clona. Ideea concluzivă este: clonele nu au viitor sau trecut. E
revelaţia la zi, ţipătul după viaţa adevărată…, dar cine să o poată oferi
clonelor? Tema anticipează o alta, a inteligenței artificiale impuse de
dictatura tehnologiei necesare…
Totuşi, indirect și subtil, Ioan Barb îşi mărturiseşte viziunea, e una de
creştin care acceptă teroarea exilului ca pe un motiv de evadare spre cetatea
din vis, chiar dacă drumul trece prin deşert…
„priveau steaua printre stânci
într-un cuibar cu ouă de aur
vedea răsărind
soarele nopţii în câmpie
întunericul s-a tras înapoi
cu apele Iordanului
prin fereastra deschisă
printre două lumi
cobora din Cuvânt
Dumnezeu” (Betleem, p. 263).
Așadar, călătoria între Ierusalim şi Babilon, dus-întors, este una
spirituală şi interesantă, poetul o reface prin poezia sa, ca un dar pentru
cititor, pe care îl şi provoacă la autocunoaştere şi la cunoaşterea istoriei
umanităţii, căci fără credinţă lumea este mai săracă.
Titlul antologiei, Ostatec în cer,
este unul care probează poziția poetului în lume, responsabilitățile sale,
temerile, limitele, spaimele, revelațiile personale. Grafia mai veche a
cuvântului ostatec, sugerează sensul
unui manuscris recuperat de sub brazda timpurilor arse. Sensul este unul
profund, locul unde este ținut ostatic poetul, este cerul. În general,
ostaticul, parte a unei generații, este ținut captiv de forțe mai presus de
puterile sale, aceste având dreptul să-l folosească împotriva voinței sale
pentru a preveni acte ostile sau chiar pentru a-l elimina, ca formă de luptă
neconvențională, dincolo de regulile diplomatice, de bun simț sau religioase.
Poetul este captiv în Cer, asta îi
convine și lasă poezia să transmită mesajele celui captiv cu generozitate. O
antologie care a stabilit liniile de forță ale creației sale, locul unde se
simte acasă, printre personaje reale, legendare, inventate. Toate au un tipar
bine conturat, în matca acestor teme, se înscrie opera lui Ioan Barb. Formele
poemelor, urmând o linie la modă, cu titluri începând cu literă mică sau
versuri care urmează un ritual modern, dau o notă de familiaritate și
apropiere, dar temele rămân eterne prin personaje, ritualuri, mituri,
sărbători, canoane, norme revelate, toate asimilate dintr-o istorie apăsată de
nevoia salvării omului de propria limitare.
Ladislau Daradici reținea, referindu-se la volumul Sabatul interior: „Poemele devin ipostaze ale eului peste care au
trecut buldozerele zilei, amintind de pânzele lui Picasso, înmagazinând în
propriul suflet toate cioburile, rămășițele risipite ale lumii, încercând din
răsputeri să refacă iluzia acelui paradis pierdut despre care am auzit cu
toții, însă de văzut nu l-a văzut nimeni, niciodată” (p.422).
Constantin Stancu
*Text publicat în revista „Algoritm literar”, nr. 1-2/2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu