Constantin Stancu
Poetul pe masa de operaţie
(Pe masa de operaţie, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2011, roman. Premiul „Octavian Moşescu” al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Râmnicu Sărat, 2011. Director editură Constantin Marafet)
(fragment)
Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi.
Mereu îşi fac planuri că vor veni marii bogaţi ai lumii să le publice versurile, adesea săraci rămân cu visele, îi stresează problemele de familie, viaţa copiilor, trădarea fraţilor sau a prietenilor, li se pare că nici unul nu merită să le cunoască opera… Stau la balcon şi privesc lumea, citesc cărţi pe care le iubesc şi le urăsc în acelaşi timp, iar seara târziu, când oboseala le roade oasele în fiinţă, scriu despre limitele umane, despre ţări pe care nu le-au văzut dar care par reale, mai reale decât cele vizitate de preşedinţi, de regi, de mesageri...
Furia lor contra lumii este disimulată în dragoste, simt că ceva trebuie să fie pur şi mai presus de toate, dar nu mai pot, fiinţa îi trădează, sunt bolnavi de boli reale şi imaginare, totdeauna îi doare ceva când se schimbă vremurile, se tratează mereu, cu mâncăruri naturale, dar plâng că ceva i-a rupt de lume definitiv deşi iubesc lumea în continuare.
Îşi iubesc femeile cu disperare, dar ştiu că ele abia îi suportă, nu le pasă de poemele lor, dar le iubesc pentru că nu pot trăi altfel. Se leagă de câte un lucru, apoi de tot mai multe lucruri, vreau să aibă tablouri rare, săbii care au învins, cu sângele doar în lumina metalului, cu samovare vechi în care fierbe veacul, privesc îndelung la tabloul care le-a salvat viaţa, pentru că peretele nu e gol şi aşteaptă ninsorile care nu vin, plâng când văd primele frunze crude lăcrimând pe ramuri, iar copacii înnebunind în aerul proaspăt, spălat de lumini.
Totdeauna ar vrea să aibă lângă ferestre un râu care să curgă spre ceva mult mai important şi o salcie care atinge lumile de jos, să asculte muzici rare, care nu au fost scrise încă, dar care se cântă la marile castele ale evului mediu târziu şi întârziat pe tablouri de societate.
Răspund unor scrisori care nu le-au parvenit niciodată, li se pare că sunt fiinţe în cer care îi ocrotesc, nu rostesc cuvântul înger, abia rar, dar ştiu că e ceva, nu au curajul să scrie despre un spirit al adevărului, sunt trişti când nu se leagă lucrurile în cetate şi deruta îşi lasă umbrele în zilele de pe urmă, au câte o obsesie de care nu scapă numai când scriu cuvinte logic legate în fraze ce nu s-au mai spus. Adevărul e o persoană care bate la uşă, îţi intră în casă şi vezi doar pete de sânge, simboluri care par a duce undeva, dar care nu mai duc pentru că lumea a obosit.
Părăsiţi de femei într-un târziu iubesc femeile lăsate de alţii care nici nu ştiu ce lasă, le fac fericite cu o disperare care nu poate fi explicată, le scriu poeme pe umeri fragili, sau le sărută umbra, e ceva care nu duce nicăieri, femeile sunt iubite, dar nu au fii aşa cum ar dori lumea, iar când aceştia vin, din femei care s-au lăsat atinse de durere, copiii sunt viguroşi, dar nu seamănă cu un poem, ci cu îngerii care nu au fost chemaţi.
La tristeţe scriu cu umor despre viaţa lor pierdută prin locuri pe care nu le-au dorit, sunt de toate: cântăreţi de bal, ospătari la marile sărbători ale naţiei, muncitori în port sau la câmp, cu mâni delicate precum versul lucrează şi îşi câştigă greu pâinea, dar nu se lasă, sunt apoi directori de ziare care nu durează mai mult de câteva luni, toţi îi fură, tipografii, vânzătorii, cititorii, vecinii, neamurile, falşii poeţi, primarii, portarii…
Fac planuri despre edituri care nu au bani şi mereu dau vina unii pe alţii că ar fi trădători, nu se pot uni, după cum versurile în poem, se urăsc, se iubesc, tac şi li se pare că unii au uniformă de gală, sau de război.
Îşi trimit cărţile publicat într-un târziu unii altora, speră să vină mesajul acela final: eşti un geniu, sunt modeşti nu recunosc asta, dar speră că va veni decretul care să-i declare bulevard sau zi naţională.
Unii au trăit doar pentru că trebuia să-şi scrie cartea care zăcea în ei ca un organ necesar, ce dă echilibru vieţii. Apoi au murit brusc, fără să-i regrete nimeni cu adevărat, dar recunoscuţi ca personalităţi în provincia lor de cuvinte.
Alţii s-au lăsat de scris şi s-au apucat de afaceri, sinceritatea lor s-a topit, puritatea lor a fost aruncată peste bord, ştiu să înşele pe cei care au banii, le vorbesc frumos, ştiu să facă publicitate la ceva care nu există, se îmbogăţesc, dar mor tot singuri, nimeni nu-i ştie ce ar fi putut fi.
- Aşteaptă glasul divin, ceva ca un fulger, sau ca o furtună dar chiar dacă toate vin, în final glasul e altfel de cum cred ei, e mereu altfel, mi-a spus un preot, un fel de susur blând şi subţire care a trecut pe lângă peştera în care s-au închis şi au vrut să moară fără să-şi mărturisească toate poemele…
- Sunt arestaţi, fac puşcărie, dar cineva îi eliberează şi le cere să vorbească în cetate cu voce tare planuri care nu sunt ale lor, dar care plutesc între oameni ca o apăsare în vreme de furtună, mi-a spus evanghelistul…
- Sunt naivi, scriu cuvinte vechi, cu alt înţeles decât cel normal, scriu în limbi pe care nu le cunosc, dar comunică lumii tristeţea, zilele din urmă, mi-a spus editorul… Aduc bani buni după moarte, urmaşii vor drepturi de autor pentru poeme care nu au fost scrise de ei, cel mort nu mai aude şi contul lui e un cont de ţărână…
- Ei nu există pentru că iubesc şi când iubesc se transformă, devin transparenţi, mi-a spus o femeie care păstra o amintire vie despre iubitul ei poet, prinţ de provincie şi de ploi târzii...
- Nu pot bate un cui, sunt neîndemânatici, mi-a spus o femeie care a trăit cu un poet, dar recunoaşte că Dumnezeu i-a dat ceva ce alte femei nu au avut, un fel de apă a spălat-o, a făcut-o curată şi a început să iubească versul divin şi plimbările pe jos, prin lumea de aici, visând la lumea de sus, din nori sau peste nori, sau peste veac… Nu–şi găseşte cuvintele femeia, după cum un fost poet nu-şi găsea liniştea pentru că nu putea bate un cui, un simplu cui în lemnul zilei…
- L-am văzut pe un drum pe care nu trecea nimeni, mi-a spus un demnitar, era un drum pustiu, dar, ce coincidenţă, chiar în acea zi a trecut chiar Ministrul Finanţelor pe acolo, i-a citit ceva poetul, nu i-a cerut nimic, doar i-a citit şi ministrul a plecat mulţumit, chiar fericit ceea ce nu este în regulă, cine nu ar cere ceva unui ministru, chiar de finanţe, i-ar cere bineînţeles, asta ar fi chiar obsedant, era momentul pentru a obţine bani pentru scrierile sale, insista demnitarul…
* Poetul din textul de mai sus ar putea fi şi altcineva: pictorul, medicul, profesorul, tâmplarul, preotul, misionarul, oricine iubeşte viaţa... (n.a.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu