Migranți fără bagaje...
Peisaj la Londra
Ana Nor privea pe fereastra autobuzului care străbătea Londra, era seară și seara mișca lumea spre marile periferii, spre alte cartiere. O lumină lăptoasă scălda bulevardele, ireală. Totodată își vedea chipul în fereastră, un chip cumva străin, obosit, atins de aripa zilei. Era ceva straniu în peisajul acestui oraș, te atrăgea, te respingea, te chema. Privea clădirile înalte, cu balcoane și ferestre luminate, perfect ordonate în geometria serii. Trecuse o zi peste ființa ei, ceva s-a mai rupt din sufletul ei. Oboseala o stimula, ocupa un loc gol lăsat în inima ei de singurătate. Se gândea uneori la lumea din Vadu Ars, o lume pe care a părăsit-o de mult, din altă istorie. Memoria era atrasă de marile furtuni magnetice ale vremii. Se simțea în siguranță, avea un venit acceptabil. Femeia din ea striga după jumătatea pierdută pe drum, Ilie Talan s-a dus, toate s-au pierdut în ceața vremii.
I s-a părut că s-a deschis fereastra unui balcon undeva la etajul superior al blocului prin fața căruia trecea. O femeia s-a aplecat peste balustrada balconului, parcă striga ceva, cu trupul pe jumătate aplecat, aproape să cadă, striga. Avea o sticlă de șampanie în mâna dreaptă, o ridica și o cobora, făcea semene. Părea fericită și, poate, disperată. A fost doar o clipă, un chip blond undeva la etaj, o apariție fugară și fără sens. Pentru femeia aceea gesturile aveau un sens profund. Pentru restul lumii, o femeie care-și strigă disperarea, fericirea, spaima, bucuria, toate la un loc, o imagine nedefinită. Ana Nor încerca să înțeleagă. Totul trecea repede, creierul era asaltat de alte imagini: vitrine, femei tinere care săreau pe loc, oameni grăbiți care treceau strada fără să privească în stânga sau în dreapta. Lumina lăptoasă de neon îi frângea creierul, îl făcea o pastă din care nu se mai puteau distinge trecutul, prezentul, viitorul. Apoi făcu un efort să revină în realitate.
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu