Constantinia - țara poetului și duhul focului
Viața unui poet este complicată, el trebuie să se lupte cu sine, cu lumea, cu spațiul nevăzut din jurul său, cu imaginarul generat chiar de sine. Este o luptă dură, ardentă. Dacă poetul se ia în serios și nu-i pasă de mode, curente, stiluri promovate la promoții, se refugiază în poezie cu noblețea celui care suferă.
Pentru Raul
Constantinescu volumul Athanor,
publicat în anul 2021 la Editura Limes, reprezintă un jurnal liric, punctat
prin poeme, așa cum le-a scris un om la o maturitate deplină, când simte pe
buze „amarul mierii”. Cuvintele dulci, altădată, i se par amare, au greutatea
plumbului, îi apasă memoria.
Din acest jurnal descoperim un poet dispus să
lupte până la capăt pentru porția de revelație personală. Este un drog asumat,
unul care îi acoperă ființa ca o pelerină. El își asumă damnarea, chiar refuzul
din lumea literară convențională, se aventurează pe căi abrupte. Cultura îi
permite să filtreze capcanele peste care dă, să evite abisul, să pășească peste
limitele sale. Slăbiciunea sa este generată de efortul de a-și depăși limitele.
Asta îl face vulnerabil și ca om și ca scriitor. Dincolo de dincolo - există
poezia… Taina este descifrată - și nu… Este un joc din care poetul arde asumat.
Titlul cărții
este semnificativ. Athanor este vasul
în care se captau esențele din materia oarbă, la un foc continuu, presant, după
regulile misticilor care mereu căutau lumea nevăzută, expunându-se. Acceptând
miturile, poetul își creează mituri personale, generate de marile aventuri ale
cunoașterii. Deși declară că ființa este absorbită de un Dumnezeu, Unicul,
arderile sale decantează miturile esențiale ale lumii. Acolo se află, in nuce, o lume rătăcită, dar atinsă de
miracolul de a fi om, de a fi rănit.
Trupul este vasul de ritual, athanor, unul de pământ viu, de pământ ivit din miracol: „Ulciorul
de corund porfiriu lut în fiori/ cu vinișoare de sânge,/ cu fină harfă de
nervi,/ulciorul în care,-n arderi latente, secret alchimic renaștem,/ ulciorul
de toate cel mai dur,/ mai fragil,/ adânc athanor vecheat dăinat – olul
neștiut”… (Straniul, fragilul urcior,
p. 137).
Recurgerea
la motive de ev mediu este o strategie poetică, Raul Constantinescu nu este
insul care regretă vechile stări, el vede individul singur, captiv în lupta sa
cu eternitatea. Se simt fire romantice într-o țesătură veche, cu motive
moderne, modelate de teoriile acceptate în ultimii ani. Trupul este fragil și
neputincios. Mintea îi oferă o gură de oxigen din eternitatea pregătită omului.
Temele sale
sunt alese din valorile solide ale culturii: călătoria în univers împreună cu
Pământul, singurătatea individului, salvarea prin iubire, cultură, onestitate,
natura cu punctele ei de sprijin – muntele și marea. Cu ochi spirituali,
câștigați prin exercițiul auto-inițiatic, el vede scara continuă, pasărea mov, un nou punct în mișcare, duhul focului,
râul de lumini, tandrele ninsori, zborul, necunoscutul care oferă noi aventuri
spirituale etc.
Sunt
abordate temele artei, ale poeziei, ca forme de evadare din captivitatea
trupului, atins de flăcările cunoașterii, acceptarea singurătății în prezența
lui Dumnezeu cel din mediații, din cuvinte…
De cele mai
multe ori, poetul recurge la cuvinte compuse, un stil deja acceptat în creația
sa, permanentizat, pentru a prezenta cititorului unirea celor potrivnice,
mirajul care le atrage: viațamoartea,
apăaerfocpământ, zinoapte, spațiotimpul, gnâdcuvântul etc.
Structura
volumului este complexă: I. Calea regală;
II. Duhul focului; III. Dauritul drum. Cele trei părți sunt simbolice, se
leagă între ele și dau sens vieții poetului. Avem și un testament liric al
poetului, imbricat în jurnalul spiritual.
Motto-ul preluat din temele biblice, actualizat sub umbrela
poetului dedicat și vulnerabil, decodează mesajul: „La început a fost iubirea
întrupată-n poem/ și poemul era Dumnezeu/ și Dumnezeu era poemul/ și trăiau și
se iubeau cu toții în poem/ se hrăneau toți din poem și erau cu toții Poem” (Evanghelia după Ioan). Aceste fraze sunt
la limita dintre divin și idolatrie, cum întreaga Creație este opera de artă a
lui Dumnezeu (poemul), poetul are circumstanțe atenuante, el speculând tema cu
delicatețe.
Cultura îi
oferă poetului ocazia de a arde intens etapele sale, armonizate cu etapele
cunoașterii universale. El dorește să ofere TOTUL, depune efortul de sintetiza
elementele limbajului pentru a exprima maximum posibil. Este și un egoist
generos, se vrea pe vârfurile muntelui, dar, acolo, descoperă singurătatea
atroce, acolo se izbește de limitele sale. Deși există puncte de orientare: steaua polară, suferința, moartea, noaptea
etc. Elementele culturii sunt marile mituri indestructibile, cele care dau
identitatea omului: Biblia, temele lansate de Nietzsche, Marele Unu, anotimpul
continuu, Lethe, Euridice, Pegas, Vălul Maya, Phoenix, Byzanțul, minotauri, Dao
etc. Aceste experiențe depășite,
învinse, îl țin pe poet în brațele poemului - și se salvează…
Descoperim
versuri care prind esențele: întreg
univers o pasăre în zbor; plonjon prin oceanul memoriei strămoșilor; mintea se
caută-n cercuri; sub pliscul păsării mov; simboluri scrise-n cele patru
vânturi; tot bântuie lumi din craniu în craniu; sub ninsori de lumină mireasa
lumii-nflorită; trec prin gândul laser ușor; misterul întreg se citește în
rază; drum de timp uciși; prin plisc de mierle negre trece-ntrebare; o
hieroglifă în amurg de sânge; ecou de cocori în ultimul amurg etc.
Cititorul
este inițiat într-o lume complexă, este solicitat să accepte cultura ca un dat,
ca un mod de a transmite experiențe astrale, de a căuta să fie activ, să vadă
și el, la fel ca poetul, la fel și martorul…
O temă
abruptă, atins de autor, este moartea,
inevitabilă, implacabilă, experiență maximă, cenușă din care se va citit duhul focului…
„Când voi
trece puntea, vă rog, nu plângeți,/ nu voi pleca departe, fi-voi cu voi/ prin
iarbă, păpădii, frunze de trifoi…/ Cu moartea valsăm zinoapte de mult…” (Când voi
pleca, prieteni, p. 102). El nu este singur, de dincolo de lume, vin
semnele celor plecați: „libere aripi de fluturi în zbor,/ de dincolo vin suave
semnele celor plecați… (Cei dincolo
plecați…, p. 103). Poetul s-a
împăcat cu starea: „Cu mine însumi în pace/ cu cerul și lumea; nimic nu mai
aștept/ de la nimeni;/ mă citesc continuu între față și revers/ singur -/
palimpsest interior,/ mereu altul/ sub fiecare alt strat, alt cuvânt,/ același
totuși…” (Între față și revers, p.
124).
Raul
Constantinescu s-a spovedit public prin cărțile sale: Aventurare în marele refuz
(2001), Neantia (2002), Neviața lumii (2003), Rostirea lui Zalmoxis (2005),
Heralzii tăcerii (2007), Periplu prin neant, antologie (2014), Vivisecții
(2015), Spre Aleph (2016) etc. Titlurile îl definesc și
demonstrează legătura dintre aceste cărți, presanta căutare a Marelui Refuz…
Cu
siguranță, poetul este unul incomod, cărțile sale atacă frontal lumea în care
trăiește, critică ritmul, spațiul și timpul în ruină, nu acceptă jocul zeilor
de fiecare zi. Pe unele locuri, apelează la teme cunoscute, livrești, seci,
aride, construite sub forța absențelor. El le asamblează sub viziunea sa, le
scoate din mundan sau le duce în zona gri a suferinței, ori activează agenda
proprie. Pentru ritualul zilei de azi, aceste teme uzate, ar părea desuete,
lucrurile aceste s-au mai spus, dar poetul are curajul de a arde pe piele
proprie adevărul crud al omului. Îl interesează mărturia ca sens în viață.
Drumul poetului ca și drumul creștinului, ca și călătoriile evreului rătăcitor,
ca și ale arabului plecat spre Mecca, precum drumul cavalerului spre marea Cruciadă…
Este drumul tuturor, chiar și al celor care vor alte căi… O decantare a
discursului liric, renunțarea la enumerări persistente, ar limpezi mult
poemele, le-ar face mai solide. Unele poeme preiau atmosfera imediată, din Țara
Hațegului, chiar și limbajul provine din folclorul local… Descoperim Castelul,
hățișul, desișul (Hațeg), muntele etc. Toate se metamorfozează într-o țară
unică, Constantinia: „Din neant în neantia/ mă petrec prin constantinia -/ a punctului fix țară/
mă-nfășoară/ desfășoară, / de la viață la alta,/ din zi în zi mai înaltă,/ cu
faste ore și rele,/ scrise-n vârfuri de andrele…” (p. 131).
Pentru poet
fiecare poem este important, lectura volumului ne descoperă o lume unică,
creată de autor cu pasiune și dragoste pentru cititor și cultură. Limbajul
relaxat vine să compenseze temele tensionat, dense.
Cititorul
este aproapele, cel care devine martorul: „Cine, sub vremi, singur,/ nu s-a
rugat, n-a plâns/ și pâinea cu lacrimi amare/ n-a udat/ cine n-a vegheat cu/
sufletul-n sine strâns/ și-ntre semeni suferinți/ n-a arătat,/ cine n-a căutat
în noapte adăpost/ și pe-o claie de fân/ sub cer n-a dormit…(?)” (ultima copertă).
Constantin
Stancu
*Costantinescu,
Raul, Athanor, (poeme), 141 pagini,
Florești: Editura Limes, 2021. Colecția Magister.
Editor: Mircea Petean. Coperta: Oana Stepan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu