Camelia Ardelean - Poezia, totul sau nimic...

 

Camelia Ardelean, poezia între totul și nimic

 

Volumul de versuri Inimi de porțelan, semnat de Camelia Ardelean, ne prezintă o fațetă dantelată a poeziei sale, una construită cu migală și abnegație. Volumul a fost publicat la Editura StudIS din Iași, în anul 2022, având o copertă originală, cu elemente romantice.

De la început, prin motto-ul ales, poeta se alătură viziunii lui Juan Ramón Jiménez, poezia poate fi totul, poate fi nimicul dinamic, acela care a pus istoria în mișcare prin frumusețea încorporată în versurile scrise, cuvintele primind putere din partea nevăzută a lumii.  Autoarea ia în serios demersul de a scrie poezie, este responsabilă, refuză arata urâtului practicată de unele cercuri artistice. Se bazează pe armătura solidă a unui clasicism modelat de romantism, cu accente moderne. Uneori, formele riguroase pun presiune pe actul scrierii, poemele generând versuri inedite, chiar dacă stilul este unul standardizat.

Iată argumentele poetei: „Căci poezia există în sine însăşi, e nimic şi tot, începutul şi urmarea, acţiune, verb şi creaţie, şi ca atare, poezie, frumuseţe şi tot restul.” (Juan Ramón Jiménez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1956 – eseul “Poezie şi literatură”, volumul Eseişti spanioli, Editura Univers, Bucureşti, 1982).

Emilian Marcu, reține în prefață: „Formula de a scrie versuri compuse din propoziții simple, fără predicat, este, aș putea spune, o noutate care, de asemenea, o avantajează: Venin la tâmple. Lună destrămată./ Alean fecund. Trăiri „extraprudente”./ Popas în doi. Frânturi adiacente. (În circul morţii – viaţă acrobată). Pentru ea, ambrozia speranței este pe sfârșite și de aceea spune: Adesea mă refugiez în mine, dar nu pentru o izolare de lume, ci mai degrabă spre a simți acea savoare japoneză, numită umami (umami: gustul savorii sau <<gust plăcut savuros>>, este unul dintre gusturile de bază – din japoneză)”. – (Emilian Marcu, Camelia Ardelean - Un menestrel la curtea Poeziei mari, p. 7).

Volumul are mai multe paliere, etape în textele publicate, autoarea a regizat cu atenție aceste aspecte: Fosforescențe (sonete și rondeluri); Inflorescențe (elide); Introspecții (vers clasic); Zâmbete la poarta parnasului (pamflete) etc. La acestea se adaugă câteva note despre Camelia Ardelean. Se poate reține paleta de expresie lirică largă, ea pendulează între exercițiu necesar și observație atentă, specific creației feminine. Se regăsește indiferent de forme și versurile au tușe personale, semn că lumea poeziei se poate lumina cu fiecare poet de bună credință. Reținem câteva versuri: „Cuţite-n trunchiuri. Frunze despicate./ Mănunchi de ploi. Un plânset de florinte./Flămând zenit. O lacrimă cuminte,/ Pe pleoapa înserării din cetate” (Cuțite-n trunchiuri, p. 11). Frumusețea are pericolul ei, cuțitele sunt în trunchiuri, natura a pregătit și modul de a acționa sub puterea timpului, și el trecător.

Inventarul temelor, ideilor prezente în carte sunt multiple, disipate în multe direcții, cu accente venind în stiluri diferite: drumuri periculoase, un drum spre sine, aripa casantă, radiografia sufletului. Mai reținem: spada timpului este neiertătoare, balaurul himerelor sau un Everest secret, interior, un sânge curge din frunze, toamna e mereu prezentă cu risipa ei de culori și aur. Sunt prinse în versuri obiecte, natura cu forțele ei și formele diverse, frigul sau nuferii. Trimiterile pot fi felurite, legăturile cu poezia canonică de la noi se simte, lecturile au modelat textele cu forța pașilor siguri pe care poeta îi urmează, de la Blaga la Eminescu, la Macedonski sau Topârceanu. Se simte în siguranță pe drumuri cunoscute, acceptate la nivel didactic.

Camelia Ardelean apelează la marile teme ale mitologiei clasice, cutând sigiliul verificat al culturii globale, zeii sunt prezenți prin dinamismul lor în istorie, acoperind o mulțime de domenii: viața, moartea, tinerețea, timpul, pământul din care suntem plămădiți etc.  Iată câteva: *Hygeia: zeiţa sănătăţii în mitologia greacă şi romană./*Idunna: zeiţa tinereţii veşnice, ce deţinea merele de aur ale tinereţii (în mitologia nordică)./*Helheim: tărâmul morţilor, guvernat de zeiţa Hel (în mitologia nordică)./ *Geea: zeiţă în mitologia greacă, personificare a pământului ca element primordial./*Hemera: zeiţa greacă a zilei (în mitologia elenă).

Remarcăm legătura care se face între etapele poeziei, puntea realizată de istorie, mitologie, drame personale, destin. Uneori autoarea dorește prea mult să pună în evidență importanța poeziei și amprenta pe care o poate lăsa în viața oamenilor.

Până la urmă, destinul personal trebuie asumat, poezia este doar platforma de pe care putem zbura sau cădea, în funcție de gravitația vremurilor: „Râvnesc puterea tristei Penelope,/ De a râvni ce soarta-i hărăzise;/ Adesea cu iubirile-n sincope,/ Mi-am încropit în minte un Ulise./ Prin visul fad îmi zburdă antilope, Doar când ucid tenebre, pare-mi-se...” (Această vară cu-ndoieli hidoase, p. 19). Este o privire subiectivă, ea și-o asumă, acceptă datul ca pe un mit personal.

Umbrele trecerii timpului, viața în sine, oferă etape nebănuite, unele greu de depășit, în fiecare se desfășoară o Atlantidă. Mitul vechi devine actual prin asumare și meditație: „Te-agăţi de-o Euterpe muribundă,/ Resuscitezi furtuni în oaze mute,/ Dar rănile din versul tău abundă./ Cu cât te deplasezi spre senectute,/ În tine-o Atlantidă se scufundă;/ Dospesc în cuget şanţuri şi cucute” (În tine o Atlantidă se scufundă. Var.II, p. 21).

Presiunea destinului împinge omul spre natură, acolo există un câmp de maci, sângele este prezent prin simbol, viață și sacrificiu, la fel cum un câmp de floarea soarelui: „Eliptic, mă descătuşez din mine,/ Alerg prin vinovatul câmp de maci –/ Acolo unde, liber, te îmbraci/ Pe plaja minţii-n lujeri şi stamine” (Eliptic, mă descătușez de mine, p. 33). O plajă a minții, una în care lumile se echilibrează, realitatea și visul se leagă prin versuri și speranțe.  

Patria este aproape, chiar lângă ochii noștri, cu pădurile trainice, cu animalele care punctează vremurile, sub un spirit al rugăciunilor continue: „De fiecare arbor un înger se anină,/ Atuncea când securea înşfacă dârzul trup,/ Şi-o rugă se înalţă din piept de fagi, divină,/ Se-nchină lopătarii şi ciutele, în grup./ În orişicare munte zvâcneşte-o Bucovină;/ Din irisuri, Carpaţii în lacrimă erup” (Sub pleoapa zilei toamna, p. 35). Un tablou clasic, preluat din literatură, pictură, muzică, documentar cinematografic, trecut prin mintea poetei.

Există o limită a ființei, viața impune responsabilitate, de multe ori răsplata vine greu, ființa obosește pe calea vieții. Este o amprentă existențială pe care poeta și-o asumă, clipele sunt de plumb: „Am obosit să tot alerg prin viaţă,/ Din colţ în colţ, lumină să cerşesc,/ Ori să aştept un comitet ceresc,/ Să îmi transforme fierea în dulceaţă” (Am obosit să tot alerg prin viață, p.44).

Timpurile sunt grăbite, totul se topește în pasta vremurilor, scundele au altă greutate în părțile din cosmosul văzut. Este o reflecție asupra existenței sub umbrela anilor care curg, cenușă și fâșii ale universului în memorie, risipiri ale sensului: „Cenuşa zilei zboară, risipită/ Pe cuşma zării, pe fâşii agreste;/ Când murgul nopţii-ascunde sub copită/ Frânturi desprinse parcă din poveste,/ O zi din cosmos pare o clipită/ Şi clipa o eternitate este...” (Sub pleoapa toamnei murmur gorunii, p. 56).

În lumea proximă există istorii văzute și nevăzute, ceva s-a imprimat în carnea omului. Treptat ființa s-a corupt sub presiunea timpului. Alergii la frumusețea pierdută a lumii, călătorii eșuate: „În glia noastră dorm istorii ascunse-n lut de mii de ani;/ Trecutul este-o odisee vândută-n piaţă de profani./ Cain şi Abel sunt captivii din ADN-ul moştenit;/ Credinţa stă în echilibru pe lame roşii de cuţit/. În noi mocnesc bolnave euri, (re)populate cu ermiţi*;/ Constat că nu culoarea măştii ne face-n suflet diferiţi./ Ne injectăm ades în venă o doză de histrionism;/ Suntem alergici la perfuzii cu <<perimatul>> romantism” (Istorii, p. 79). Versuri profunde ivite din malaxorul istoriei alcătuite de oameni fragili, de porțelan.

Există speranță în lume: visul, perfecțiunea ca stare, posibilități diverse pentru a ieși în portalul timpului spre o eternitate visată. Optimismul vine din teama de a nu rata șansa. Este un semn pentru cei din jur: „Visat-am pân’ la fibră şi până la atom,/ Cu tolba înţesată de temeri colosale,/ Visăm eternitatea şi dreptul de-a fi Om;/ Antena plăsmuirii abundă de canale..”. (Visăm…, p. 100).

Volumul relevă generozitatea autoarei, stiluri diferite apar cu fiecare poem. Ea refuză arta căzută sub mode, privind spre cele clasice, spre un romantism posibil, cu semne ale unui modernism structural. Acceptă formele diverse ca un joc, un exercițiu de a merge cu tălpile goale pe cărbuni aprinși. Poate ar trebui ca poeta să-și cenzureze textele în teme unitare, expresive, conform cu mijloacele sale. Abilitatea de a ieși din ideatica poemelor prin metafore, simboluri sau fraze șlefuite, dovedește exercițiul asupra stărilor în care s-a lăsat captivă. Are un simț aparte pentru sonet, tușele lirice o ajută să depășească rigoarea literară. Apelul făcut la cultura universală, la teme solide o ajută să-și clădească materia fiecărui poem. Viața pare fragilă pentru poeta aplecată asupra lutului din care-și construiește poemele.  Trimiterile la aceste teme sunt benefice pentru cititorul pasionat de poezie. Chiar și pamfletele aduc posibilitatea de-ași exprime punctele de vedere asupra poeziei.

Chiar dacă ființa pare fragilă, poezia rezistă prin pasiune, răbdare, dedicare, acceptarea regulilor, atenție. Sunt calități specifice liricii feminine. Volumul nu abundă în experimente literare noi, din contră, există un confort stilistic pe care și-l asumă cu generozitate.

Camelia Ardelean rămâne un bun mesager pentru genul de poezie consacrat în studiile acceptate didactic.

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în rev. „Sintagme literare”, nr. 3/2024