Camelia Ardelean, poezia între
totul și nimic
Volumul de versuri Inimi de porțelan, semnat de Camelia Ardelean, ne prezintă o fațetă dantelată a poeziei sale, una construită cu migală și abnegație. Volumul a fost publicat la Editura StudIS din Iași, în anul 2022, având o copertă originală, cu elemente romantice.
De la început, prin motto-ul
ales, poeta se alătură viziunii lui Juan Ramón Jiménez, poezia poate fi totul,
poate fi nimicul dinamic, acela care a pus istoria în mișcare prin frumusețea
încorporată în versurile scrise, cuvintele primind putere din partea nevăzută a
lumii. Autoarea ia în serios demersul de
a scrie poezie, este responsabilă, refuză arata urâtului practicată de unele
cercuri artistice. Se bazează pe armătura solidă a unui clasicism modelat de
romantism, cu accente moderne. Uneori, formele riguroase pun presiune pe actul
scrierii, poemele generând versuri inedite, chiar dacă stilul este unul
standardizat.
Iată argumentele poetei: „Căci poezia
există în sine însăşi, e nimic şi tot, începutul şi urmarea, acţiune, verb şi
creaţie, şi ca atare, poezie, frumuseţe şi tot restul.” (Juan Ramón
Jiménez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1956 – eseul
“Poezie şi literatură”, volumul Eseişti spanioli, Editura Univers,
Bucureşti, 1982).
Emilian Marcu, reține în prefață: „Formula de a scrie versuri compuse din
propoziții simple, fără predicat, este, aș putea spune, o noutate care, de
asemenea, o avantajează: Venin la tâmple. Lună destrămată./ Alean fecund.
Trăiri „extraprudente”./ Popas în doi. Frânturi adiacente. (În circul morţii – viaţă acrobată).
Pentru ea, ambrozia speranței este pe sfârșite și de aceea spune: Adesea mă
refugiez în mine, dar nu pentru o izolare de lume, ci mai degrabă spre a simți
acea savoare japoneză, numită umami (umami: gustul savorii sau <<gust
plăcut savuros>>, este unul dintre gusturile de bază – din japoneză)”. –
(Emilian Marcu, Camelia Ardelean -
Un
menestrel la curtea Poeziei mari, p. 7).
Volumul are mai multe paliere, etape în textele
publicate, autoarea a regizat cu atenție aceste aspecte: Fosforescențe (sonete și rondeluri); Inflorescențe (elide);
Introspecții (vers clasic); Zâmbete la poarta parnasului (pamflete) etc. La
acestea se adaugă câteva note despre Camelia Ardelean. Se poate reține paleta
de expresie lirică largă, ea pendulează între exercițiu necesar și observație
atentă, specific creației feminine. Se regăsește indiferent de forme și
versurile au tușe personale, semn că lumea poeziei se poate lumina cu fiecare
poet de bună credință. Reținem câteva versuri: „Cuţite-n trunchiuri. Frunze despicate./ Mănunchi de ploi. Un plânset de
florinte./Flămând zenit. O lacrimă cuminte,/ Pe pleoapa înserării din cetate”
(Cuțite-n trunchiuri, p. 11). Frumusețea are pericolul ei, cuțitele sunt în
trunchiuri, natura a pregătit și modul de a acționa sub puterea timpului, și el
trecător.
Inventarul temelor, ideilor prezente în carte
sunt multiple, disipate în multe direcții, cu accente venind în stiluri
diferite: drumuri periculoase, un drum spre sine, aripa casantă, radiografia
sufletului. Mai reținem: spada timpului este neiertătoare, balaurul himerelor
sau un Everest secret, interior, un sânge curge din frunze, toamna e mereu
prezentă cu risipa ei de culori și aur. Sunt prinse în versuri obiecte, natura
cu forțele ei și formele diverse, frigul sau nuferii. Trimiterile pot fi felurite,
legăturile cu poezia canonică de la noi se simte, lecturile au modelat textele
cu forța pașilor siguri pe care poeta îi urmează, de la Blaga la Eminescu, la
Macedonski sau Topârceanu. Se simte în siguranță pe drumuri cunoscute,
acceptate la nivel didactic.
Camelia Ardelean apelează la marile teme ale
mitologiei clasice, cutând sigiliul verificat al culturii globale, zeii sunt
prezenți prin dinamismul lor în istorie, acoperind o mulțime de domenii: viața,
moartea, tinerețea, timpul, pământul din care suntem plămădiți etc. Iată câteva: *Hygeia: zeiţa
sănătăţii în mitologia greacă şi romană./*Idunna: zeiţa tinereţii veşnice,
ce deţinea merele de aur ale tinereţii (în mitologia nordică)./*Helheim:
tărâmul morţilor, guvernat de zeiţa Hel (în mitologia nordică)./ *Geea: zeiţă
în mitologia greacă, personificare a pământului ca element primordial./*Hemera:
zeiţa greacă a zilei (în mitologia elenă).
Remarcăm legătura care se face între etapele
poeziei, puntea realizată de istorie, mitologie, drame personale, destin. Uneori
autoarea dorește prea mult să pună în evidență importanța poeziei și amprenta
pe care o poate lăsa în viața oamenilor.
Până la urmă, destinul personal trebuie asumat,
poezia este doar platforma de pe care putem zbura sau cădea, în funcție de
gravitația vremurilor: „Râvnesc puterea tristei Penelope,/ De a râvni ce
soarta-i hărăzise;/ Adesea cu iubirile-n sincope,/ Mi-am încropit în minte un
Ulise./ Prin visul fad îmi zburdă antilope, Doar când ucid tenebre,
pare-mi-se...” (Această vară cu-ndoieli hidoase, p. 19). Este o
privire subiectivă, ea și-o asumă, acceptă datul ca pe un mit personal.
Umbrele trecerii timpului, viața în sine, oferă
etape nebănuite, unele greu de depășit, în fiecare se desfășoară o Atlantidă.
Mitul vechi devine actual prin asumare și meditație: „Te-agăţi de-o Euterpe
muribundă,/ Resuscitezi furtuni în oaze mute,/ Dar rănile din versul tău
abundă./ Cu cât te deplasezi spre senectute,/ În tine-o Atlantidă se scufundă;/
Dospesc în cuget şanţuri şi cucute” (În tine o Atlantidă se scufundă.
Var.II, p. 21).
Presiunea destinului împinge omul spre natură,
acolo există un câmp de maci, sângele este prezent prin simbol, viață și
sacrificiu, la fel cum un câmp de floarea soarelui: „Eliptic, mă descătuşez din
mine,/ Alerg prin vinovatul câmp de maci –/ Acolo unde, liber, te îmbraci/ Pe
plaja minţii-n lujeri şi stamine” (Eliptic, mă descătușez de mine, p. 33).
O plajă a minții, una în care lumile se echilibrează, realitatea și visul
se leagă prin versuri și speranțe.
Patria este aproape, chiar lângă ochii noștri,
cu pădurile trainice, cu animalele care punctează vremurile, sub un spirit al
rugăciunilor continue: „De fiecare arbor un înger se anină,/ Atuncea
când securea înşfacă dârzul trup,/ Şi-o rugă se înalţă din piept de fagi,
divină,/ Se-nchină lopătarii şi ciutele, în grup./ În orişicare munte
zvâcneşte-o Bucovină;/ Din irisuri, Carpaţii în lacrimă erup” (Sub pleoapa
zilei toamna, p. 35). Un tablou clasic, preluat din literatură, pictură,
muzică, documentar cinematografic, trecut prin mintea poetei.
Există o limită a ființei, viața impune
responsabilitate, de multe ori răsplata vine greu, ființa obosește pe calea
vieții. Este o amprentă existențială pe care poeta și-o asumă, clipele sunt de
plumb: „Am obosit să tot alerg prin viaţă,/ Din colţ în colţ, lumină să
cerşesc,/ Ori să aştept un comitet ceresc,/ Să îmi transforme fierea în
dulceaţă” (Am obosit să tot alerg prin viață, p.44).
Timpurile sunt grăbite, totul se topește în
pasta vremurilor, scundele au altă greutate în părțile din cosmosul văzut. Este
o reflecție asupra existenței sub umbrela anilor care curg, cenușă și fâșii ale
universului în memorie, risipiri ale sensului: „Cenuşa zilei zboară, risipită/
Pe cuşma zării, pe fâşii agreste;/ Când murgul nopţii-ascunde sub copită/
Frânturi desprinse parcă din poveste,/ O zi din cosmos pare o clipită/ Şi clipa
o eternitate este...” (Sub pleoapa toamnei murmur gorunii, p. 56).
În lumea proximă există istorii văzute și
nevăzute, ceva s-a imprimat în carnea omului. Treptat ființa s-a corupt sub
presiunea timpului. Alergii la frumusețea pierdută a lumii, călătorii eșuate: „În
glia noastră dorm istorii ascunse-n lut de mii de ani;/ Trecutul este-o odisee
vândută-n piaţă de profani./ Cain şi Abel sunt captivii din ADN-ul moştenit;/
Credinţa stă în echilibru pe lame roşii de cuţit/. În noi mocnesc bolnave euri,
(re)populate cu ermiţi*;/ Constat că nu culoarea măştii ne face-n suflet
diferiţi./ Ne injectăm ades în venă o doză de histrionism;/ Suntem alergici la
perfuzii cu <<perimatul>> romantism” (Istorii, p. 79).
Versuri profunde ivite din malaxorul istoriei alcătuite de oameni fragili, de
porțelan.
Există speranță în lume: visul, perfecțiunea ca
stare, posibilități diverse pentru a ieși în portalul timpului spre o
eternitate visată. Optimismul vine din teama de a nu rata șansa. Este un semn
pentru cei din jur: „Visat-am pân’ la fibră şi până la atom,/ Cu tolba înţesată
de temeri colosale,/ Visăm eternitatea şi dreptul de-a fi Om;/ Antena
plăsmuirii abundă de canale..”. (Visăm…, p. 100).
Volumul relevă generozitatea autoarei, stiluri
diferite apar cu fiecare poem. Ea refuză arta căzută sub mode, privind spre
cele clasice, spre un romantism posibil, cu semne ale unui modernism
structural. Acceptă formele diverse ca un joc, un exercițiu de a merge cu
tălpile goale pe cărbuni aprinși. Poate ar trebui ca poeta să-și cenzureze
textele în teme unitare, expresive, conform cu mijloacele sale. Abilitatea de a
ieși din ideatica poemelor prin metafore, simboluri sau fraze șlefuite, dovedește
exercițiul asupra stărilor în care s-a lăsat captivă. Are un simț aparte pentru
sonet, tușele lirice o ajută să depășească rigoarea literară. Apelul făcut la
cultura universală, la teme solide o ajută să-și clădească materia fiecărui
poem. Viața pare fragilă pentru poeta aplecată asupra lutului din care-și
construiește poemele. Trimiterile la
aceste teme sunt benefice pentru cititorul pasionat de poezie. Chiar și
pamfletele aduc posibilitatea de-ași exprime punctele de vedere asupra poeziei.
Chiar dacă ființa pare fragilă, poezia rezistă
prin pasiune, răbdare, dedicare, acceptarea regulilor, atenție. Sunt calități
specifice liricii feminine. Volumul nu abundă în experimente literare noi, din
contră, există un confort stilistic pe care și-l asumă cu generozitate.
Camelia Ardelean rămâne un bun mesager pentru
genul de poezie consacrat în studiile acceptate didactic.
Constantin Stancu
Text publicat în rev. „Sintagme literare”, nr. 3/2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu