Radu Ulmeanu - OREFEU, când poetul se armonizează cu arhetipul... Mit, cosmos suav, iarba amară, copaci îmbătrânind...

 

                                     Un cosmos suav cu Radu Ulmeanu

 

 Poezia are tainele ei, timpul îi poate potența valențele, timpul poate pune o greutate nevăzută pe umerii versurilor. Radu Ulmeanu propune cititorului un volum de poeme scrise în anii șaptezeci, acum aproape o viață. Era modul în care poetul evada în propria sa istorie. Are un culoar de timp pentru a realiza perspectiva, cu bune, cu erori. Erau vremuri în care poezia era privită în societatea de atunci doar ca parte a ideologiei oficiale, ca parte a propagandei. Poetul nu s-a trădat pe sine, a rămas lângă izvor, a acceptat destinul ca un dat, s-a lăsat copleșit de magma poeziei. Nu a putut, nu a dorit, nu s-a lăsat clătinat. De privit în adâncimea fiecărui poem din acea vreme modul cum poetul și-a acceptat destinul. Poemele sunt culese din timpurile amare, apar în volumul Orfeu*, apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în anul 2024. Este structurat pe mai multe zone: Porțile nopții (1971-1972); Cosmos suav (1973); Orfeu (1975). Anii au poezia lor, aurul a fost îngropat într-un timp suav, al tinereții, cu dinamica lor, cu muzica specifică. Poetul a evadat prin mit, prin legendă.

Orfeu este arhetipul artistului, muzica lui clătinată de dragoste, dor, speranță, animă cosmosul, lucrurile se fac luminoase, melodioase, ziua încape într-un strop de frumusețe. Poetul își asumă mesajul direct sau subliminal al mitului, intră în pielea artistului, acceptă forțele dragostei sub pecetea tinereții, istoria cu meandrele ei, poziția cerului în cuvinte, realitatea pregătită să vibreze sub aripa poeziei. O muzică discretă, dragă, dramatică străbate poemele. Titlurile devoalează capacitatea artistului de a găsi intrare în realitate, în viață, el întră într-un cosmos suav, pregătit să accepte literatura ca stare naturală a omului, cu necesitățile sale spirituale și fizice. Cosmosul apare omului ca un loc al haosului, dar aici avem unul suav, modelat de poezie, fragil în fața forței muzicii. Poetul se preschimbă-n Orfeu, muzica, poezia sa pot aduce la viață lucrurile perisabile, cele trecătoare. Imaginea femeii iubite, obiect al migrației într-o altă stare, de unitate structurală a ființei, răzbate din multe poeme. Prezența șarpelui ca motiv liric în multe poeme, face legătura cu mitul vechi ale dragostei, dar și cu slăbiciunile umane.

Presiunea timpului, a dragostei, a căutărilor febrile, a zicerii atrag temele cărții: predestinarea, vina, lumi în mișcare, înger activ, noaptea ca magie a existenței, visul de aur, finalul care marchează timpul trăit. Noaptea se conturează ca timp al creației, inspirația o face luminoasă și penetrabilă.

În poemul Orfeu (pp.100-101), avem portretul artistului care face natura să vibreze, acceptă universul pe care-l modelează după sunete fundamentale, mitice. Natura este-n mișcare, zăpezile sunt limpezi, ele aduc noaptea. Luna își scutură solzii pe umerii lui. Mireasa apare dintre umbre, el o privește cu ochi făcuți pentru „zei și fluturi”. Ar putea asculta de zei, să înainteze, dar este atras de mirajul ființei, o cădere sub aspru destin în pecetea dragostei. Apare mitul, interdicția pe care omul nu o poate respecta, la fel ca-n Geneza/ Facerea (Biblia), fiecare religie își are interdicțiile ei, zeii sunt atrași de pământ, pășind pe țărână, lasă urmele vântului. Dragostea, arta, natura în vibrație, noaptea cu vălul ei, devin motive ale religiei dragostei. Orfeu intră în memoria oamenilor ca victimă a limitelor sale, atras de dragostea pentru Euridice.

Starea poetului, atins de istorii vechi, de istorii personale este prinsă: „Îngăduie-mi totuși să urlu/ cu gura în cenușă/ cu fierbinții mei creieri/ în frumoasa noapte cu lună, senină/ fruntea mea acoperă fulgerul și blestemul” (Fremătă lângă mine, p. 12).

Realitatea zilelor, în tinerețea bărbatului matur, este abruptă, departe de magnetismul dragostei: „Plumbul alcătuirii tale pe pereții uzinelor,/ fabrici de duhuri, seminariști la plimbare/ cu muzica peste capetele lor/ amețind./ Fiasco al tulburării mentale,/ mentalitate de sprijin pentru trei președinți de republică/ ce ies din biserici, picturi murale/ fulminante/ sânge aprins al Stanei” (…,p. 14).

Dragostea revine ca un răsărit, femeia este o prezență fulgerată, venită de sus: „Nu va fi greu să ne stingem în iarba amară/ două ardori, una ca alta mai sfântă,/ plutind ca un hohot spre Steaua Polară,/ simțind cum tăcerea ne sfarmă și zvântă” (Răsărit, p. 29). Trupul femeii este o realitate atroce, necesară, din el și cu el vin razele ființei: „Trupul tău, femeie, vioară de aur,/ a răgușit cântând./ Mâinile tale, coarde ale rumorii,/ mă înconjoară blând./ Lângă tine îmbătrânesc copacii,/ și-aruncă spre tine o coajă amară./ Frunzele ți se năruie-n păr/ ca o ploaie de vară./ Rară ești pe pământ și rară în cer/ singură, acoperită de rouă./ Trupul meu fulgerând/ te taie în două” (Trupul tău, p. 31). O realitate palpabilă, concretă. Poemul apare și pe ultima copertă ca definiție a vremurilor.

Există o matrice a iubirii, din ea bărbatul nu poate ieși, o capcană de carne, o legătură divină: „Dă-mi carnea ta s-o sufăr în ochiul meu vibrând/ dă-mi ochiul tău de gresie tăcută,/ întoarce-te spre mine și strigă-mă din cer,/ tu, luminată și pierdută” (Matrice, p. 55).

Îngerul este agentul divin, intervine-n cele lumești, dar dragostea îl amețește. El atinge oamenii, aerul se face greu, un „nămol de aur”: „S-a îmbătat un înger de prea multă dragoste/ și umblă pe pământ în clătinare,/ cu cârji de flori se încovoaie spre umbra lui/ pe care o vede singur” (Un înger, p. 48). Efectul prezenței lui: „O aripă a lui desface orizontul/ prin care intră-n noi oștile cerești”. Îngerul este beat de atâta realitate concretă, materială, dureroasă.

Prezența lui Dumnezeu aduce mister, siguranță, dor nedefinit, omenesc, o milă abisală: „Îngăduie-mi Doamne să mă apropii,/ să-ți ating obrajii uscați,/ carnea să mi se umple de Tine,/ fruntea să mi-o înalț” (Milă, p. 39). Este o relație spre care tânjește poetul, pentru o „ninsoare cu pământ și flori”, într-un aici strălucitor.

Istoria are magnetismul ei, poetul este atras spre o lume amestecată, una în care trecutul și prezentul au casă, zbucium și „hărți sparte”, un pământ care urlă, spaime, moarte, chin, lumini… O lume agitată, speriată de „arhaice chinuri”… „Ne-ntindem frățește sub arămile lumii/ și caii ne-nhumă zburând precum hunii/ spre Roma uitată, spre Roma de veacuri/ pierdută sub stele, blesteme și lacuri” (Galop, p. 104). Peste zbucium, Demiurgul prezent cu pecetea lui: „O, cum mai devoră lumina amurgul,/ cum curge prin ele setos Demiurgul/ O, cum ne devoră cu brațe flămânde/ lumină și chin, deopotrivă de blânde”. Erorile vechi sunt sugerate prin cuvinte amare: iască, tămâie, râie, arămi, ceață, satanica miere, archebuze, diluviu…

Radu Ulmeanu iese din poezie, se izbește de o realitate de oțel, complicată și complexă, fiecare are drumul său, preocupările sale. Toate sub privirile filozofilor, tipare reluate de-a lungul timpului: „Iată-l pe Moise cu tabla de legi,/ cu calendarul de legi,/ Zarathustra sau Dumnezeu sau Alah/ predică în biserica plină, / până când ea devine peșteră goală/ iar vizavi altă peșteră e transformată-n biserică” (În genunchi filozofi, p.130). O poezie socială gravă, cu limita umană la minim, uși care se închid, carne muncitoare. Lanțul căderilor: „maț cu maț/ legat unul de altul dă funia de spânzurat” (p. 128). O viziune întunecată asupra perspectivei, una de pe strada populată cu oameni, atmosferă subliniată de cuvinte fără gravitație: minciună, interesele individului, cor de îngeri, nările principelui, degetele gâdei, iluzii, obrazul curat, dinții de aur, peșteră, lespezi adânci, beznă suavă…

Fericirea vine târziu, există un vis de aur, ea și el apropiați, cineva cântă frumos și descreierat: cu „sufletul greu rodind propria ta greutate”. Există o șansă: „Există intrări/ și există ieșiri. Și multe furnici. Îngerii ard/ ca niște fleacuri undeva peste cer./ E o noapte adâncă” (Visul de aur, 124). În acea noapte abisală: „Trosnetul greu al instinctelor”.

Demontând trecutul, istoria, prezentul după regulile sale, poetul reclădește o lume aparte. Își permite să evadeze din destin, e un joc, apoi destinul îl apasă, există femeia ca jumătatea care aduce sensul, uneori absurd, alteori luminos. Se folosește de toate mijloacele poeziei, de ritm și rimă, de la sonoritatea cuvintelor înșirate-n idee, la versul liber, viu. Uneori trist, pesimist, alteori suav. O carte smulsă din trecutul poetului, face parte din istoria sa, demonstrând capacitatea de a rezista prin poezie, prin adevărul liric, spus tăios. Mitul lui Oedip este rotund prin aceste poeme, chiar dacă realitatea vine într-o epocă abruptă, cu miturile ei modernizate, repede călcate-n picioare de caii în galop peste hărțile sparte…

Poetul rămâne în așteptare, noi lumi vin, cele vechi pleacă: „Este ceva sau nu este nu/ face să fie, prea ar fi mult./ Curge peste toate un râu./ Stau nemișcat și ascult. (Sfârșit, p.134). Undeva Oedip își cântă melodia, el speră că Euridice se va reîntoarce suavă și imponderabilă pentru o lume de începuturi pure...

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în Rev. „Acolada”, nr. 8/2024

 

*Radu Ulmeanu, Orfeu, poeme, 140 pagini, Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2024. Coperta I – Gheorghe Tăttarascu – Orfeu și Euridice; coperta IV: Foto din arhiva autorului.