Limba română = IEȘIREA PRIN CER...

 

                                  Limba română – Dumnezeu și literatura

 

Pentru orice limbă, din orice colț de lume, textele sacre au contat. Citirea, studierea, cercetarea acestora a dus la formarea limbii, a culturii, a ajuns la popor, simplu, direct, prin smerenie, prin dorința de „a prinde pe Dumnezeu de un picior”, vorba omului de la țară, din vatră…Unii au învățat să scrie și să citească în limba română deschizând Scriptura și străduindu-se să deslușească tainele care i-au frământat ani de zile.

Uneori considerăm Biblia ca pe un dat, proprietatea noastră de drept, dar nu-i chiar așa. În spatele atâtor pagini se află munca unui traducător. O muncă dificilă, greoaie, cu risc și salt în alte lumi. Noul Testament a fost scris în limba greacă veche, koine, așa că oricine putea avea acces la adevărul divin, ceea ce conta. Accesul la acest adevăr modelează/ a modelat istoria. Sunt numeroase traduceri în limba română, ele ne prezintă, de fapt, istoria omului în relație cu Dumnezeu. Astfel limba și-a făcut datoria, a adus cerul mai aproape de noi. Marin Sorescu a publicat o carte cu titlul: Ieșirea prin cer…

O întâmplare simplă, ca semn în istorie… Un cercetător de la Oxford a avut aplecarea să transpună pildele lui Iisus în limba aramaică, o limbă universală la acea vreme în partea aceea ce lume. Surpriza a fost mare: Pildele erau de altfel poezii, aveau rimă, se rețineau ușor. Probabil că pildele au fost rostite atunci în această limbă, deși Noul Testament ne-a parvenit în limba greacă veche, populară. Poezia avea/ are/ va avea un fior divin… 

Numeroși scriitori au avut capacitatea de traduce în forme literare acceptabile generației din care făceau parte aceste texte, aparent vechi, dar necesare. Sigur, a existat un canon teologic special pentru fiecare denominațiune, biserică, comunitate creștină. Dincolo de acest canon, scriitorii au căutat să dea o culoare aparte adevărului divin. Nu a fost ușor, nu va fi ușor…

Un exemplu vine de la Eugen Dorcescu -

Volumul Biblice*, semnat de Eugen Dorcescu, reia sub o formă consolidată stihuirile din Scriptură în mai multe părți, armonios alcătuite de poet. Structura este finisată până la ultima literă în ceea ce privește mesajul către cititor: Prolog; Psalmii; Ecclesiastul; Pildele; Rugăciunea Regelui Manase; Epilog. Totodată, poetul leagă demersul său de câteva Poeme originale, o parte care se integrează în viziunea de ansamblu asupra acestui gen de poezie, sau cum afirmă autorul, stihuire: punere în operă a unor texte sacre într-un limbaj actualizat, bazat pe înțelegerea profundă a Bibliei. A creat o punte între psalmii cunoscuți, agreați de multă lume, și psalmii de azi, o punte între două eternități

Legătura dintre poet și Biblie este una fundamentală, viața i-a fost structurată și susținută de aceasta. Pătrunderea în profunzime a gândurilor lui Dumnezeu, legat de Creația Sa și de omul - partea acesteia, transmise unor persoane inspirate prin revelație, reprezintă o etapă spirituală înaltă, atinsă greu de orice făptură limitată, captivă într-un trup efemer.

Volumul a apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, în anul 2021, și reprezintă un țipăt mut adresat de scriitor lumii, moștenirea sa cea mai de preț, lăsată celor care au înțeles căile omului pe Pământ. Este nevoie și de o anumită inițiere în fenomenul complex al lumii Bibliei, unică, aparte, separată de lume și, totuși, făcând parte din lume. Poetul, atins de Cuvânt, ne prezintă Mărturia stihuitorului, o zonă importantă pentru istoria literară și pentru ceea ce reprezintă relația scriitorului cu Dumnezeu, puntea fiind limba română. Ambele părți sunt obiective, dovedind modestia (sau smerenia) de care orice artist ar trebui să dea dovadă.

Eugen Dorcescu ne arată că a fost doar scribul, cel care a preluat mesajul adevăratului Autor, și l-a transmis spre oameni. O responsabilitate mare, dar și eliberatoare, cu efecte asupra minții umane și asupra sufletului creaturii. Răsplata pentru scrib este imensă, cititorul va înțelege că are în fața ochilor un mesaj de sus, împletit cu aspirațiile individului de humă, în raport cu Spiritul. Motivațiile stihuitorului sunt din zona divină, ele nu se coagulează dintr-o teorie literară sau artistică artificială, Eugen Dorcescu făcând referire la regulile de bază ale Scripturii: „Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este nimic, se înșeală pe sine însuși” (Galateni 6,3). Mai sunt și alte trimiteri care definesc poziția scribului în raport cu cele scrise și publicate. Aceste precizări au fost necesare din perspectiva teoriei literaturii. În general, o parte din scriitori se poziționează pe o linie de vedetism, scriitorul fiind considerat de multe ori o personalitate cu veleități originale… Țărâna nu poate cuprinde nemurirea, aici fiind cheia stihuirilor.

Aceste stihuiri s-au mai întreprins în literatura română, începând cu Mitropolitul Dosoftei, în anul 1673, și continuând cu alți scriitori. Starea originală a textului sacru se păstrează, artistul lăsându-se modelat de forța spirituală a mesajului inițial/ original. Substanța textului a impus o formă aparte, potrivită cu mesajul divin. Scribul s-a supus forțelor limbii române actuale.

O parte importantă a Biblicelor, o reprezintă Poeme originale, dense, captivante.  

Ele reprezintă o prelungire a stihuirii, care devine operă literară de primă mărime, poetul tratând marile probleme ale unui prezent continuu, în el cuprinzându-se destinul omului prestat de neputințele și limitele sale, capabil să facă saltul spre eternitate doar stimulat de impulsul divin subtil. Aici descoperim poetul, vorbind cu toate posibilitățile oferite chiar din pântecele mamei.

Prologul deschide seria revelaților personale:

 

N-a fost cu neputință. N-a fost greu.

Aseară am vorbit cu Dumnezeu.

La fel de clar; de simplu, de senin,

Cum ai tăifăsui cu un vecin…

E drept că El tăcea. Sau, mai curând,

Iradia în fiecare gând,

În fiecare şoaptă şi impuls,

În fiecare zbatere de puls.

Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,

Discursul spre tăcere s-a mutat,

Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,

Tăcerea era drumul către El.

Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.

Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis (p. 25).

 

Pe de altă parte, scriitorul Adrian Botez a fost preocupat de recuperarea textelor vechi, de munca lui Dosoftei, una importantă în perioada respectivă.

Într-o vreme în care Biserica este în criză, după cum afirmă chiar liderii ei,  un ev în care criza a marcat sisteme sociale, politice sau culturale, Adrian Botez ne prezintă în cartea sa Dosoftei – vestitorul lui Eminescu, carte apărută la Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014 (Director Constantin Marafet), o parte a miracolului românesc, cumva uitat, cumva discret.

Două nume: Dosoftei şi Eminescu. Un singur instrument: limba română.

Dosoftei un nume în epocă, a luat în serios sarcina care îi revenea şi a tradus Psalmii (Davidieni) din Sfânta Scriptură în limba română. Traducerea unui text biblic este o îndeletnicire foarte grea, o piatră de încercare pentru orice traducător, pentru orice popor, limba ebraică veche are multe meandre, este uneori dificil de abordat, nu sunt puse în lumină toate secretele ei, are o logică lingvistică rară, neuzuală pentru un european. Ceva este totdeauna altfel (sucit) la evrei, o limbă care pregăteşte capcane pentru un literat autentic.

Traducând psalmii, Dosoftei (1624-1693) a reformat din interior limba română, a propus teme noi, a pus bazele unui edificiu poetic şi a descoperit geniul românesc. Dosoftei anunţă astfel pe Eminescu. El a fost primul mare poet român, el a fost şi un teolog deosebit, a adus noutăţi, a propus direcţii şi a avut curajul să dea o variantă românească a psalmilor. În psalmii lui Dosoftei se simte Hristos cel Înviat, Cel care ne-a lăsat Evanghelia, există un spirit creştin în această traducere. Privind în contextul european care a respectat regulile logicii ebraice, un context marcat de raţionalismul lui Aristotel, promovat de linia catolică sau reformată, uneori, demersului poetului român este original, propune soluţii noi. El se detaşează de Jan Kochanowscki (Polonia) sau de Clément Marot (Franţa), un duh special pune în mişcare materia fină a psalmilor. De asemenea, Adrian Botez declanşează un demers special: Dosoftei a fost un geniu din perspectiva timpului în care a trăit, el a pregătit calea pentru Eminescu, un capăt de drum în literatura română (Aminul).

Adrian Botez are o mare pasiune pentru cuvintele vechi, cuvinte izvor. Se pune faţă în faţă lumea lui Dumnezeu şi limba română vie, o recreare a psalmilor din Vechiul Testament!

Pentru cititor Adrian Botez are câteva concluzii ferme, Dosoftei este actual! Folosind un principiu teologic solid, pentru autorul cărţii Dosoftei este Ioan Botezătorul, el anunţă venirea lui Eminescu, el pregăteşte limba, viziunea, starea, principiile.

Iată mesajul unui psalm:

„1-Câte de bine e şi de frumos, să locuiască fraţii în unire!

2-Aceasta-i ca o mireasmă frumoasă pe cap, ca mirul ce s-a turnat pe barba lui Aaron, ce s-a coborât pe marginea vestmintelor lui.

3-Aceasta-i ca roua Ermonului, ca roua ce se coboară pe munţii Sionului. Că, unde-i unire, Domnul trimite: viaţă şi binecuvântări nesfârşite” (Psalmul 132, citat de Adrian Botez). 

Mai menţionăm că la baza analizei lui Adrian Botez au stat:

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Editura 100 + 1, GRAMAR, Bucureşti, 1998.

Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Spetuagintei, Institutul Român şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1940 (Biblia Canonică).

De reţinut şi bibliografia care a stat la baza cărţii, peste 178 de trimiteri şi documente: o carte în carte, dominate de Biblie! Toate având la bază limba română, indiferent de grafia literelor.

Mult mai relaxat, Nicolae Băciuț abordează și el aceste adevăruri complexe, poezia sa având numeroase rădăcini în Biblie, iar limba română are un rol aparte în a comunica tainele:

Prin volumul de versuri LA TACLALE CU DUMNEZEU (Târgu Mureş: Editura Vatra Veche, 2016), poezia sa a căpătat o dimensiune profundă, acceptarea sinelui într-o lume căzută.

De la început el stabileşte cadrul: întoarcerea la cuvintele încărcate de lumină, la zicerile Scripturii. Are drept motto cuvinte din Apostolul Petru, din Ioan Alexandru. Direcţia este stabilită exact, cu rigoare: Poezia creştină oferă multe dimensiuni de comunicare, Evanghelia are o deschidere universală evidentă. Creştinismul este efectul unei unirii înţelepciunii vechi ebraice, a filozofiei greceşti autentice şi profunde, a rigorii romane, fixate în modul de gândire a unui mare imperiu preocupat de stabilitate. Învierea lui Iisus, spune Ioan Alexandru, poetul naţional citat, face toate lucrurile posibile, schimbă paradigma în istorie cu toate componente ei. Vestea bună deschide lumea spre eternitate, spre infinit, dincolo de doctrine. Adevărul este o persoană specială!

În argumentele sale de la începutul cărţii de poeme, Nicolae Băciuţ arată clar ce înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu: Cuvintele omul faţă de Cuvânt, sunt simple afirmaţii, naraţiuni, mituri, legende. Cuvântul divin are energie necreată şi este etern, irepetabil, cu putere de schimbare. Omul vede cuvinte simple, zicerile lui Dumnezeu prin oamenii său declanşează ineranţa, adică exactitatea la modul absolut. El te vrea aşa cum eşti…

Evident, Dumnezeu este o prezenţă copleşitoare: „Pe-aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la/ vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/ ici-colo câte-o cădere./ Pe-aici ai trecut şi tu/ şi n-ai lăsat nicio dimineaţă –/ ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Faţă./ Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă/ uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu” (Şi eu).

Pentru poet limba română este un miracol, exprimă tainele, bucuria, viaţa. Un imn adus limbii române:  

 

Nu am crezut că o să ai o zi,

când ale tale-s toate,

cuvânt care ne eşti în nume

şi pentru tine toate ne sunt date.

Tu eşti pământ, cum eşti şi cer,

tu eşti izvor, cum eşti şi mare,

tu, limba-n care m-am născut

ca rugăciune şi-nchinare.

E ziua ta în fiecare zi,

te naşti în noi, cu fiecare,

noi nu vom fi, dar tu vei fi

mereu o binecuvântare.

Nu am crezut să ai o zi,

dar, fie,

căci ziua ta e cât un an

şi anul tău e cât o veşnicie. (Întâmpinare, de Ziua Limbii Române).

 

Exemplele ar putea continua, opera lui Nicolae Băciuț este complexă, am citat doar câteva aspecte, legătura dintre adevăr și limba română.

Pe de altă parte, limba română are o istorie a ei, cărțile vechi au punctat evenimente, au modelat minți. Grafia literelor are și ea o istorie impusă de uraganele istoriei.

Țara Hațegului a fost un loc unde s-au manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia după Ioan, copiști și meseriași s-au implicat pentru ca aceste texte sacre să ajungă la oameni. Nu a fost ușor, tehnica editării cărților în Evul Mediu era grea, scumpă, presupunea oameni calificați, educați, greu de găsit. La Râul de Mori, Lațcu Cânde a pus în operă o Evanghelie pentru Mănăstirea Neamț (1448). Contribuția financiară a celui de mai sus a fost importantă, cartea avea ferăcături de argint elegant lucrate și semnificative. În mănăstiri au trăit călugări, copiști, legători, gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au știut valoarea unei cărți în timp și-n domeniul spiritual.

În zona Hunedoarei, inclusiv în Țara Hațegului, au existat mănăstiri care au pus în valoare aceste aspecte: Prislop, Răchitova, Râul de Mori – Suseni, Sibișel, Vaidei, în secolele XIV-XV. La Prislop au venit tineri pentru a învăța carte, a deprinde o meserie specifică: zugrăveli, pictura icoanelor, desene, copierea cărților, ilustrarea lor, o activitate migăloasă și care impunea dedicare, disciplină, credință, rânduieli specifice. Călugărul Nicodim de la Mănăstirea Prislopului a scris, între anii 1400-1405, Tetraevanghelul slavon, carte edificată pe pergament şi înfrumuseţată cu frontispicii, având o valoare aparte, exemplu pentru tineri și lumea bisericească.

O carte avea un preț însemnat, raportat la starea economică a vremii. Însemna valoarea unui Mercedes bun din ziua de astăzi. Tirajele erau reduse, meseriași tipografi puțini, distanța de la locul realizării ei era mare, negociatori pricepuți puțini, costuri mari de procurare. Sunt multe analize, ele arată cât de greu se procura o carte. În anul 1699 în casa preotului Avram din Hațeg, de față cu alți martori, fețe bisericești din Hunedoara, Tuștea, Fărcădin și Silvaș, s-a tranzacționat o Evanghelie menită să învețe poporul. Despre achiziția de cărți destinate slujirii în biserici, sunt multe date legate de Țara Hațegului, în localități ca Sălașul de Sus, Bucium. Cărțile erau realizate, însă, la Alba Iulia, Blaj, Bucureşti, Iași, Mănăstirea Dealu, Târgovişte. Monedele în care se făceau plățile erau: florinul, pitacul, grosul, zlotul, crăițaru, groșița, mărieșul etc. Toate reflectau pozițiile imperiilor, voința conducătorilor aflați pe tronuri, evenimentele grave, crize, războaie, mutări de populație, migrații… Limba a rămas numitorul comun al tuturor celor schimbătoare.

Pe filele cărților s-au găsit însemnări legate de evenimente și de viața socială a comunității, situații aparte, fenomene meteorologice aparte, care au afectat locurile și oamenii. Aceste însemnări constituie un fel de jurnal ad-hoc în care au fost marcate zilele cu importanță personală, colectivă, stări ale comunității.  

Majoritatea notelor proveneau de la preoți, ei fiind și primii cititori ai cărților. Ele vizau fenomenele meteorologice, calamității, probleme medicale. Astfel preotul Vichente din Densuș consemnează un cutremur în anul 1802, de Vinerea Mare. Tot la Densuș s-a consemnat că-n anul 1813 a fost o foamete mare în Ardeal, anul fiind ploios. În 27 aprilie 1814 a nins abundent. Toate reflectă preocuparea oamenilor din acea vreme de a transmite mesajul despre suferințele lor, inclusiv despre boli care nu aveau tratament la acea vreme, plus că medicii erau foarte puțini și scumpi. Pe o Biblie (Blaj, 1795) s-a consemnat că la Densuș că a fost ciumă în  anul 1733, holeră în anul 1832, iar în anul 1836 a fost al doilea val de holeră, Ardealul având de suferit. 

Sunt note minime, în limbajul epocii, fără multe detalii, făcute de oameni modești, care cunoșteau scrisul și cititul, dar marcați de cele întâmplate, dorind să lase urmașilor semne despre evenimentele la care au luat parte și care i-a marcat. Ele au ajutat la consolidarea limbii române în perioade grele.

Din aceste texte minime luăm cunoștință de personalitățile vremii: vicarăș Chiril Țopa la biserica din Hațeg (Penticostar, tipărit la Blaj, 1808); preotul Nicolae de la Subcetate a primit în anul 1797, în biserica din Baru, de la Ioan Bob o Teologie moralicească tipărită la Blaj (1766), cu ocazia vizitei făcute de Împăratul Franz Iosef în Țara Hațegului.

De asemenea, este menționat și Simion Zugravul din Țara Hațegului, el zugrăvind biserici, pictând icoane la mai multe biserici: Hațeg, Nucșoara, Baru Mic, Densuș, Prislop etc.

Cartea poate fi considerată ca o sursă de învățătură, problemele teologice s-au împletit cu cele social-economice și cu istoria de ieri, exemplu pentru iubitorii de carte de azi, limba română având greutatea ei în modelarea istoriei...

Câteva exemple ale legăturii dintre oameni, Dumnezeu și istorie, așa cum s-au ivit prin limba română cea de toate zilele…

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în Rev. „Vatra veche”, nr. 7/2024