Sonete de Gabriela Botici... Pe strada gândurilor și mai departe

 

 

EMINESCU pe strada poeziei

 

 Poezia rămâne ca un punct de echilibru pentru suflet în lumea de astăzi. Gabriela Botici, prin volumul Pe strada gândurilor, apărut la Editura Fast Editing din București în anul 2024, ne propune câteva sonete care au greutate pentru viața sa. Poezia pulsează în versurile sale, dar există și o matematică a gândurilor prin care își construiește poezia. Totul devine complex, elaborat, lăsând gândurile să intre în matca unor formule proprii. Influența poeziei clasice, plecând de la Eminescu, trecând prin opera atâtor poeți care au prins mirajul muzicalității în forme bine structurate, este evidentă.

Formată ca profesionist în domeniul managementului și gestiunii economice, are experiența rigorii. Ca echilibrul între realitate și suflet, sonetele aduc fiorul existențial al experiențelor spirituale. Este o abordare curajoasă, în lumea de astăzi marcată de beția individualității și a prezentismului acut, întoarcerea cu fața la arta clasică este un semn că lucrurile nu pot fi împinse până la ultima consecință a relativismului subiectiv. Sub presiunea normelor literare, versurile se coagulează în mesaje pertinente pentru cititor.

Titlul ne îndeamnă la o călătorie pe strada gândurilor, este una riscantă și melodioasă. Rețeta literară aduce plusul, iar poeziile sunt împinse „într-un neant cu praf de stele”, spre un tărâm visat, construit spiritual, deschis spre o eternitate elaborată.

Poeta ne transmite mesajul: „Ești glas etern, reîntregindu-mi versul,/ Setea de zbor acum mi-ai potolit/ Și zâmbetul acela dezgolit/ Adesea recompune Universul” (Sonet VI – Ești, p. 10).

Preluând modul de scriere în limba latină, cititorul este invitat la o călătorie elegantă, canonică, bazată pe construcția care poate recompune lumea într-un sonet. Este modul în care se distanțează de experiențele din lumea literară, grăbită și bazată pe expresii la limită.

Temele sunt cele ale omului care își caută reazem într-o lume complicată: iubirea, timpurile care macină destinele, întrebări despre locul în univers, anotimpuri reale și anotimpuri personale, căutări, dorințe grave, viață și moarte, tăceri care spun mai mult decât cuvintele, simbolul zborului, florile ca semn al trecerii și semn al dorului, anotimpul vieții, primul sărut, somnul cu vise mai reale decât realitatea… Un cuvânt care apare cu insistență este dorul, semn că ființa omului este marcată de mirajul unui dincolo, unul mai abisal.

Plecând de la Eminescu, Gabriela Botici preia tema universală și națională din opera acestuia, în fiecare român există ceva din poezia acestuia, suntem responsabili de greutatea versurilor ce ni s-au dat. Unele sonete au chiar ritmul impus de poezia clasică lansată de marele poet, există o rezonanță asumată asupra acestei teme clasice în cultura română. Asumarea este directă: „Flori de tei cad rânduri, rânduri, Eminescu e-n români!/ Printre valurile vremii el prin versuri ne învață,/ Ramuri bat din nou în geamuri să ne limpezească-n ceață./ Când izvoarele suspină versul lui cu dor îngâni” (Sonet LXVI – Eminescu, p. 70).

Întrebările fundamentale vin din călătoria pe strada gândurilor, poeta se simte „proprietară” de stradă: „Viață împletită din mistere/ Clipa mea stingheră pe Pământ – Și întreb: ce fel de jurământ/ Am făcut când nu aveam repere?/ Cu iubirea fac un legământ,/ Dorul cade iar în grațiere,/ Nu mai am răspunsuri în tăcere,/ Voi zbura când am să fiu cuvânt?” (Sonet XI – Voi zbura?), p. 15.

Ca femeie deschisă iubiri își pune întrebarea: „Ce ar fi lumea fără flori?” (Sonet XVII, p. 21). Este întrebare comună, dar deschisă pentru orice femeie, avem generozitatea ființei în fața realității de zi cu zi.

Existența se desfășoară în planuri complexe, destinația pare înscrisă în noi, o deslușim dificil, viața este un pasaj peste două lumi: „Și sfârșitul nu-i plecare, este-n noi pe mai departe/ Îl purtăm, dar nu știm unde, îl avem în fiecare,/ Îl simțim, dar nu ne strigă și nu știe să separe/ Dragostea de frica noastră ce se-ascunde și desparte” (Sonet XIX, Trece viața, p. 23).

Mirajul iubirii atinge ființa, iubirea are nevoie de spațiu, de timp, de aripi, de tăcerea roditoare, mister:

Iubește-mă și spune că-mi ștergi lacrimi amare,

Că vom sorbi din stele ce plâng aripi înfrânte,

Că mă-nvelești cu tine, în caldele cuvinte,

Iar luna ne va prinde iubindu-ne în mare.

 

În palmele tăcerii, plăcerea vrea să-ți cânte

O nesfârșită vrere ce râde, dă culoare

Căldurii pentru rime, îți scrie versul care

Adoră și te cheamă cu vraja să descânte. (Sonet XXVI, Iubește-mă, p. 30).

Problema culturii, a limbii române ca factor de unire a oamenilor sub același nor și același soare este o temă pe care poeta o adoptă cu seriozitate, poezia nu este un joc de artificii, face parte din marea carte a lumii, este factorul care dinamizează istoria noastră. Luând exemplu pe Eminescu, un sonet pune în lumină detenta limbii române, ea coagulând marile drame și marile bucurii ale omului. Iată mesajul:

„Ce-ar scrie Eminescu în versurile sale

De ar trăi acuma în clipele barbare?

Ce nu „make sense” la limba ce este în schimbare

Ce pun câte-un „item” prin multe manuale?

 

Ce-ar spune de-un „key-speaker” când cere abrogare

Ca aste anglicisme să fie cauzale.

Ce poate-ar da un „voucher” la clauze morale

Să facă iarăși „rating” la rime-n transformare.

 

Poetul limbii noastre, sigur, moarte ar cere

Că nu păstrăm prin limbă a noastră unitate

Căci spiritul și limba n-o vom mai scrie-n ere.

 

Iar toți ce au trădat-o, scăldați în falsitate,

Vor fi-nrobiți pe viață în chinuri și himere,

Plângându-și suferința în palmele pătate” (SONET XLIX, Ce-ar scrie Eminescu, p. 53)

Și alte teme sunt abordate în cheia unor forțe spirituale care pun în mișcare frumusețea vieții, anotimpurile au locul lor în calendarul ființei, vara este prezentă cu miracolele ei: umple poienele de flori și vis, lumina face greierii să cânte pe dealuri, omul renaște și vibrează cu natura.

Dincolo de anotimp, timp, clipă, există un timp abisal, unul ale cunoașterii prin inițiere, în singurătate și contemplare: „Acum, încă o sferă plutește și îmi pare/ Că vidul ei se sparge de țărmurile sale,/ Credința e sculptată în timpuri abisale -/ Mă-nghite și mă toarnă în clipe solitare” (Sonet LXXII, Timpuri abisale, p. 76).

Adeptă a formelor clasice, construindu-și cu abnegație poezia, volumul este expresia unor trăiri sincere, a unor gânduri care poată cititorul pe tărâmuri spirituale, atrăgându-i atenția că sfârșitul artei nu-i aici, totdeauna se vor găsi forme care să îmbrace viața și speranțele noastre. Poeta ia în serios menirea sa și caută să transmită mesaje pertinente despre partea spirituală a lumii, una pe care o pierdem în graba noastră spre un viitor carnivor.

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în Rev. „Algoritm literar”, nr. 3/2024