Silicve de lunaria, poezia cu diamante... Lőrinczi Francisc-Mihai și frumusețea posibilă... „Există și o perspectivă spirituală în acest peisaj, gutuile pun aurul în aerul dimineților, se simte mirosul merelor coapte pe sobă, sunt și lebede de cristal, undeva poți afla un cuib de rândunică certificând misterul naturii”

 

La Hanul Poeziei cu Lőrinczi Francisc-Mihai

 

Pentru Lőrinczi Francisc-Mihai poezia este o sărbătoare, un exod într-o țară promisă. Își construiește fiecare poem cu migală, delicatețe, rigoare, sensibilitate, lipind ideea de sentiment, de liniștea necesară pentru a putea vedea dincolo de lumea imediată.

Cu volumul de versuri SILICVE DE LUNARIA*, apărut la Editura Agnos din Sibiu în anul 2024, poetul ne prezintă prețul plătit pentru frumusețea posibilă a lumii, fructul fragil și transparent prin care se vede luna, lumina, Raiul pierdut. Poemul definește titlul volumului, o face cu sensibilitate și pe baza amintirii aducând trecutul în poziția viitorului, semințele reprezintă chiar acel viitor păstrat cu grijă. „Într-o cutie/ din lemn de nuc/ am ascuns semințe de lunaria annua/ ca să nu uităm să ne aducem aminte/ de cei care și-au ascuns sufletul în noi/ când pleci într-o țară îndepărtată/ e bine să duci cu tine/ în buzunarul/ cămășii/ sub cerul inimii/ silicve” (într-o cutie, p. 57).

Poetul are curajul de a aborda poezia într-o formă modernă, limpede, dar cu teme clasice, perene. Sunt lucruri bine coagulate în societate și nu te poți juca de-a versul, există viață, un loc aparte, unul care asigură bucuria de fiecare zi. Preferă o comunitate în care fiecare își are rostul, viața are o bază sigură în mirosul pâini coapte în cuptor, se aude sunetul barosului pe nicovală modelând dispozitivele destinului, o femeie coase la o mașină de cusut cele necesare familiei, un clopot de țară învăluie peisajul cu sunetul lui de argint, există o casă la țară, modestă dar primitoare, cu pivniță și gospodărie, alături de o grădină în care primăvara își face de cap. Acestea sunt elementele care atrag ființa, evadarea din agitația zilei se poate face cu modestie și lumină.

Există și o perspectivă spirituală în acest peisaj, gutuile pun aurul în aerul dimineților, se simte mirosul merelor coapte pe sobă, sunt și lebede de cristal, undeva poți afla un cuib de rândunică certificând misterul naturii. Ca o concluzie, diamantele sunt în inima omului, el poartă valorile cu sine, în sine, cu sine. O întoarcere la rigoare armonioasă a naturii ca-ntr-o placentă eternă.

O revoltă tăcută împotriva depărtării de anotimpurile copilăriei, într-un sat din Transilvania, marchează versurile poemelor, pe de altă parte, nimic nu poate fi distrus, matricea există în eternitatea personală a fiecăruia: „mâinele mă privește ca un cal costeliv/ și eu nu mai cred în puterile lui magice” (p. 6); „sisif s-a îmbolnăvit de alzheimer / și a uitat să urce piatra în vârful muntelui” (p. 8); „și chiar dacă timpul dă să ațipească/ într-un ultim sărut”  (p. 13); „cad diamante din pomul copilăriei” (p. 27); „merii înfloresc în ochii tăi” (p. 28); „sunt colecționarul de lucruri mărunte/ ți-ar lua o veșnicie/ ca să cuprinzi laolaltă” (p. 51); „într-o casă de la țară/ locuiesc suflete nemuritoare” (p.61); „în rest erau lupii AI/ care vânau ochii ultimilor poeți” (p. 73) etc. Exemplele pot continua, regretul după o lume posibil frumoasă răzbate din fiecare poem. Iubirea, timpul melodios, sărbătorile care aduc pace, ritualul existenței cu sens și rost în lume, anotimpuri bine clădite în cuvinte și-n ochii ultimilor țărani, lumea se leagănă în brațele lunii… Un fior romantic răzbate prin temele poeziei, el dă culoare și simetrie poemelor.

Textele oferă și concluzii scurte, pertinente, ele aduc stabilitate într-o lume în mișcare: evidențele cerului; e nevoie de un sanatoriu pentru nemurire; un bănuț transparent de lunaria; pâinea cea de toate zilele; putem vedea în depărtare o mie de îngeri de aur; tăcerea are palme mici de copil în care dorm îngerii; un tablou neterminat dorul de casă etc.

Raiul este posibil, întoarcerea la matcă e un semn bazat pe alte semne presărate prin credința fiecăruia: „și chiar când timpul dă să ațipească/ într-un ultim sărut/ ajungi în țara fazanilor curcubeu/ acolo unde găsești pâine și pește prăjit din abundență/ și poezie/ unde oamenii iubesc vinul și macii de câmp” (argățani scuturându-se, p. 13).

Lőrinczi Francisc-Mihai simte prezența poeziei ca o undă ce-l străbate, descifrează semnele, alătură cuvinte care se legă prin simbol: „după ce am văzut că / ai tăiat gutuia în două jumătăți/ aproape simetrice/ ți se pare că luna e mare la orizont/ dar e o iluzie/ ca sărutul tău răpus de uitare/ ce gutuie pârguită/ inima” (poezia, p. 39).

Motivul fântânii este unul al adâncimilor: „în fântână poți atinge/ stele cu mâna/ e nevoie de cădere pentru înălțare/ o mămăligă poate uni/ o familie/ singurătatea e/ ca soarele îmbătrânit/ din a cărui casă s-a retras/ lumina” (în fântână poți atinge, p. 47).

Într-o lume în care singurătatea devine tot mai copleșitoare și în care liberul arbitru nu mai există, poetul pledează pentru un sanatoriu pentru nemurire, lupii AI sunt la ușă, pândesc poezia din oameni. Tabloul este creionat cu luciditate și tristețe, un abandon se profilează peste lume: „să te așezi/ în singurătate ca într-un chiase longue/ pe malul unei rugăciuni să te abați într-o tăcere sublimă/ ceasul de perete de acasă măsura timpul inimilor/ erau mai multe bătăi dar pendulul era încremenit/ tăcea de prea multă dragoste” (să te așezi, p.73). Realitatea alternează cu partea spirituală, subtilă a lumii, versurile se încheagă într-o viziune amplă, partea văzută și partea nevăzută se îmbină, formează marele tot în care timpul este condensat până la eternitatea sperată. Din această perspectivă se pot observa semnele: oamenii deveneau orbi; cetățenii ameca nu se mai priveau în ochi; o turmă se aruncă în hău; sclavi fericiți; cerul de nămol; oameni mici, fără vise etc. Pe de altă parte, liniile de forță ale vieții se profilează ca oportunitate: malul unei rugăciuni; timpul inimilor; o pajiște alpină de bunătate în inima femeii iubite; amintirea ca o posibilitate viitoare, prin amintirolog; roșiile din grădină coapte în mâna ta etc. Între aceste planuri, cititorul poate alege, se poate așeza în timpul său…

O nostalgie după lumea posibilă, pierdută, străbate poezia lui Lőrinczi Francisc-Mihai, satul, locul nașterii și locul curat, neatins de zgura lumii, descrierea vine din amintire, dintr-o realitate care se mai păstrează (până când?), este o întoarcere în satul natal după ce a fugit într-o țară îndepărtată, sub mitul fiului risipitor. Lumea se recompune din căpița de fân, din buchetul de fragi, barza care și-a făcut cuib pe stâlpul de electricitate, la brutăria din vis răzbate mirosul de pâine coaptă în cuptor, teiul bătrân din care se culegeau florile pentru ceaiul de iarnă: „brațele mamei s-au retras în fotografiile albumului/ iar tatăl te așteaptă/ să cazi în genunchi în ochiul cerului de acasă/ fiul risipitor și nebun de dragoste/ să îți clătești ochii cu roua de pe iarba/ proaspăt cosită” (nostalgia, p. 74).

Poemele se încheagă sub o grafie modernă, semnele de punctuație sunt dizolvate într-un timp al poeziei posibile, versurile curg libere, sunt eliberate de presiunea unei rigori a formelor, conform cu libertatea poeților din ultimele zile. De remarcat titlurile care fac parte integrantă din poem, apoi concluzia finală marcată de o viziune a deschiderii spre un timp modelat de disciplina eternității dorite. Sunt, apoi, teme și idei preluate din semnele unei Evanghelii trăite, acea veste bună în orice epocă, semne actualizate, care leagă poezia de un cer de proximitate. Poetul nu ascunde semnele, le lasă să se așeze la locul lor, într-o logică lirică ce-i aparține și care se integrează în speranță.

Sunt multe teme și idei care dau formă fiecărui poem din volum, autorul este generos cu sine, cu lumea, cu cititorul de eternitate. Fantezia respiră, există o memorie a pietrei, gutuia ca un simbol al întregului format din aurul risipit, paradisul casei natale, diminețile ca început de lume, un cuib de stele, lunaria, păsări de topaz și îngeri, cuvinte de mătase în poem, toate se încheagă în izvorul liric, definind stilul său. Pentru unii, această poezie ar însemna întoarcerea la un curent apus, dar ea reprezintă curajul de a vedea dincolo de granițele impuse de teoria literară.

Lőrinczi Francisc-Mihai s-a născut sub zodia visului, iubește literatura deși este profesor de geografie, el vede zonele de interes, acceptă rigoarea științei pentru o poezie existențială. Publică intens note de lectură fiind conectat la literatura momentului, participă la evenimentele editoriale, iubește muntele și asta îi dă posibilitatea să vadă țara de sus, într-o geografie reală. Familist convins, se avântă în călătorii reale și imaginare, dând sens vieții.

Ion Marcoș scrie despre autor: „Neomodern în formă, convertește realul în spiritual cu o evidentă dexteritate. Poetul are o smerenie în intuițiile lui poetice, substanța inspirației sale fiind retro-activă, conducând spre arhaic, elementar. Elegiac în chintesență, fără a ceda însă ispitei sentimentale, lirismul său este orientat pe forța de concentrare a imaginii. Atestă un simț poetic superior, o specială inspirație ce-i îngăduie să preschimbe tot ce atinge în poezie” (Utima copertă).

Poetul, iată, își afirmă deplină libertate: „și să nu mai oprim până la/ hanul poeziei/ la o palincă de mere pădurețe/ până când vom scrie cu oasele noastre/ libertatea” (lăsați-mi, p. 83). Esențele tari necreate ale naturii susțin libertatea visată, dorită, posibilă…

 

 

Constantin Stancu

Octombrie, 2024

 

* Lőrinczi Francisc-Mihai, Silicve de lunaria, poeme, 111 pagini, cu o scurtă notă biografică, Editura Agnos, 2024. Coperta Lőrinczi Francesca-Anamaria, clasa a IX-a, Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” Sibiu.       

 **Text publicat în rev. „Vatra veche”, nr. 11/2024