Constantin Marafet și ținutul prozei... Moartea nu ajunge niciodată la inimă...

Între Rai și Iad, o călătorie pentru vindecarea ființei…

 

 

Romanul reprezintă pentru Constantin Marafet posibilitatea de a-și exprima lumea sa în lumina unor fapte care marchează ființa. Povestea lui Vladimir, pendulând între iubirea suverană, iubirea carnală și lipsa iubirii este o narațiune despre convertirea omului la posibilitatea nemuririi, prin iubire. Romanul Moartea nu ajunge niciodată la inimă,* publicat la Editura Rafet în anul 2024, atrage prin pasiunea pusă de scriitor în fiecare pagină, arătând un loc unde omul se simte puternic, dar și un loc vulnerabil totodată, inima… Titlul sugerează dimensiunea spirituală a vieții, posibilitatea de a învinge moartea prin forța care vine din credințele noastre.

Vladimir, medic ginecolog de profesie, având o formație științifică, profesionist cunoscut în localitate, deși căsătorit, se întâlnește cu iubirea reală, irezistibilă, iubirea incredibilă cum ar scrie Silviu Guga, alt romancier. Iubirea are regulile ei, ele nu se supun rigorii imediate, evidente, există o rigoare a spiritului însetat de eternitate. Căsătorit cu Iana, având o fiică, viața îl pune într-o situație limită. Boala fortuită a tinerei fete, Sofia, îl scoate din mediul său familiar, din tipicul profesiei. O boală care impune intervenții medicale speciale, unice, greu de găsit în țară. Soluția vine pe neașteptat, există un medic în Austria și un spital capabil să rezolve cazul medical. Pleacă în aventura vieții sale pentru a-și salva fiica, pentru a-i oferi un viitor. Este semnul unei dragoste de sânge, deschidere spre un alt timp. Bazat pe promisiuni ale prietenilor, pornește la drum. După mai multe aventuri provocate de un fals prieten, ajunge la Viena, locul unde lumea se deschide personajului principal. Providența îi aduce în cale un vechi coleg de facultate, Cetină/ Cenușă, acesta, cunoscând cultura austriacă, lumea din acea zonă de lume, îl ajută și-l sfătuiește în legătură cu procedurile medicale, îi oferă călăuzire în noul univers social. Este îngerul păzitor. Până la urmă, operația Sofiei se realizează după alte proceduri medicale decât cele uzuale, practicate în țară. Treptat, Vladimir înțelege că Dumnezeu vrea o schimbare în viața sa.

La Viena, în timpul dintre procedurile medicale la care este expusă fiica, el colindă orașul și ia contact cu o lume aparte, cerșetorii, apoi rromii care au plecat din țară și se descurcă într-o cultură subterană, cu alte reguli, cu alte stări. Ei locuiesc sub un munte de gunoaie, dar reușesc să supraviețuiască sub puterea forțelor brute ale vieții. O cunoaște pe Sandra, o femeie deschisă iubirii, atracția dintre cei doi este specială, imposibilul devine posibil. Medicul ginecolog, căsătorit, ieșind din coconul său de mătase, cunoaște iubirea. Această iubire îl copleșește, deși nu are capacitatea fizică de a avea copii, efect al unei operații, el va continua să abordeze această iubire fără regulile sociale convenționale. După reușita operației, Vladimir o pierde pe Sandra în lumea din Viena, cu cerșetori, șmecheri, șmenari, bătăuși de profesie. Întors acasă, în țară, reușește să se reabiliteze, o parte din el a rămas în acea lume absconsă, ciudată. Iubirea carnală se metamorfozează în iubirea absolută. El dorește să se călugărească, simte că are ceva de dăruit oamenilor, dincolo de profesia din zona socială, ar putea face un lucru imposibil pentru un mundan, să construiască o biserică/mănăstire. Și de data aceasta, providența îi scoate în cale pe părintele Macarie, acesta înțelege dimensiunea spirituală a existenței. Biserica devine realitate într-un loc mirific, aproape de natură, făcând corp comun cu întreaga creație vizibilă, curată, departe de societatea acceptată ca normă obișnuită.

Finalul povestirii este abrupt, Sandra îl regăsește în biserica cea nouă, ei se bucură de întâlnirea aceasta ieșită din timp, dar evenimentul îl copleșește pe erou. Ea are și un copil, este fiul lui, unul greu de prevăzut în realitate datorită imposibilității fizice a bărbatului de a procrea. Căderea în abis a lui Vladimir, ieșirea din lume, adică, este brutală. Sandra are grijă de el, iubirea ei se materializează într-o pasiune tăcută, departe de lume, lângă un bărbat promis de soartă. Mintea i-a fost zguduită de aceste evenimente, însă cei doi se desăvârșesc în iubire, iar el recunoaște că doar în brațele lui Hristos a putut găsi salvarea. Iată concluzia narațiunii: „Sandra m-a îngrijit ca pe un copil mai mult de zece ani. Nu aș fi îndrăznit niciodată să-i cer acest lucru. A rămas cu mine pe Muntele oropsit. Fiul nostru plecase de mult în lume. E doctor ginecolog ca și mine și are mare succes. Mi-e dor de el ca și de Sandra, care este în permanență cu mine. Dumnezeu a îngăduit, până la urmă, să ne desăvârșim dragostea. Trupul este atât de împuținat, încât dorul a împrejmuit muntele. M-au uitat toți. Asta-i marea mea satisfacție” (p.365).

Romanul are mai multe semne ale convertirii, conform regulilor teologice acceptate. La început, conform tradițiilor creștine din zonă, un duhovnic îi prezice legământul său în viață, trebuie să-și termine lucrarea. Boala fiicei este o încercare specială, Vladimir, fiind medic, este pus în situația să găsească o ieșire din această situație, este lovit chiar în locul unde se considera puternic, dar experiențele îi arată punctele vulnerabile. Apar în existența lui Vladimir mai mulți îngeri păzitori, colegul Cenușă, preotul Macarie. Copilul ce se naște este unul al promisiunii, bărbatul nu putea procrea, dar dragostea învinge limitele cărnii. După ce fiica sa Sofia iese din procedurile medicale legate de tumoarea sa, el vorbește în limba germană cu doctorul care a operat-o, fără să conștientizeze capacitatea de comunica atât de coerent (glosalia/ vorbirea în alte limbi). La Viena citește Biblia, se adâncește în mesajul divin, asta îl schimbă treptat, ceea ce fac posibile evenimentele care declanșează iubirea reală și iubirea spirituală, bazată pe credință.

Pe de altă parte, autorul ne poartă dintr-o parte în alta a lumii, din partea reală, dureroasă, în partea spirituală, liberatorie. Tablourile se derulează în planuri diferite. Lumea cerșetorilor din Viena prefigurează iadul, lumea de jos, o lume pierdută cu regulile ei dure, care generează moartea, spaime, neiubire. Dacă Cenușe, fostul coleg îl ajută, celălalt prieten, Traian, cel care îl însoțește la Viena, șofer de ocazie pe drumurile Europei, este un înger căzut, unul care îl pune la încercare. Biserica edificată de Vladimir și Macarie reprezintă lumea de sus, ieșirea spre Cer.

Romanul începe cu întâlnirea personajului principal cu Serafim, călugărul, duhovnicul care trasează liniile de forță ale acțiunii prin cuvinte simple dar reale, ele marchează viitorul drum prin viața medicului. Întâlnirea cu acesta pendulează între real și imaginar, între spaimă și cercetare spirituală. „Am ridicat privirea peste umărul preotului și m-am văzut pe ulița copilăriei mele. M-am închinat și parcă prin vis îi auzeam pe bătrânul preot: <<În numele Domnului te închin>>. Simțeam cum în urma degetelor pe trupul meu se deschidea o rană, era ceva ca arătura, ca brazda de plug. Mi se despica trupul în două. Ciudat era că nu mai curgea sânge. Probabil scăpasem de el. Nu mai avea ce curge. Simțeam doar o durere imensă, o durere înfundată, cumplită” (p. 31).

Un hău spiritual se deschide în universul lui Vladimir, el cade pentru a se ridica prin iubire. Iubirea de oameni, iubirea de Dumnezeu. Drumul său se deschidea, cu meandre, cu lumea de jos și lumea de sus, cu suferința care i-a modelat ființa pentru desăvârșire. Autorul își poartă eroul prin lumea păgână și prin lumea spirituală, bazată pe lumina divină. Această pendulare face parte din procesul de modelare spirituală, așa cum spun marii profeți, aurul este prelucrat prin foc pentru a elibera zgura, proces al salvării/ mântuirii/eliberării/ izbăvirii…

Se respectă tradițiile, miturile și legendele creștine specifice acestei zone, inclusiv ieșirea din această lume, pentru a fugi de căderile generațiilor materialiste până la disoluție.

Sărutul dintre ea și el, apropierea dintre două lumi aparent separate, în incinta bisericii noi determină lumea să fugă de profanarea locului sfințit prin acest gest. Pentru cine citește Biblia, vine o întrebare: Ce caută Cântarea cântărilor, în mijlocul Scripturii, un poem de dragoste între ea și el, deschizând paradigma dintre dragostea lui Iisus Hristos pentru Biserica Sa? Lumea înțelege taina, tainele, iubirile suprapuse, întrepătrunse, legate de carne și suflet în același timp?

Narațiunea curge cu fraze clare, unele poetice, are descrieri de natură, explicații științifice și spirituale. Autorul alternează tablourile existențiale, șochează sau se lasă dus de val. A pus multă pasiune în această poveste din lumea de azi, străbătută de miturile și legendele lumii de ieri, de credințele vechi și speranțele noi; cu perspectiva realizării într-un viitor previzibil pentru o altă generație… Cititorul poate alege, dar iubirea prin suferință este unitatea de măsură a oricărei povestiri.

 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Plumb”, nr. 12/2024

 

*Constantin Marafet, Moartea nu ajunge niciodată la inimă, roman, 365 de pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2024. Note de prezentare Ana Dobre.