Babilon & Co.

 

Despre Babilon…

 

 Mulți creștini afirmă că trăim vremurile din perioada când Babilonul era la putere și poporul lui Israel suferea din cauza politeismului. Analogia cu Babilonul este corectă până la un punct, trăim într-o lume care autodistruge. Dar în Babilon am fost și pe vremea comunismului. La fel în Imperiu Austro-Ungar sau Imperiul Turcesc. La fel este și-n USA, în Rusia, în China. Între societatea organizată după mintea umană (Capul din cartea Daniel) și societatea organizată după Evanghelie va fi mereu o contradicție. Se va perpetua mereu, până la vremea sorocită,  A Doua Venire. Nimic nou.

Din istoria creștinismului vedem și o altă față a providenței divine. Un împărat roman, Constantin, acceptă doctrina creștină, citește textele din NT, are consilieri mari teologi creștini. Când Dumnezeu decide că imperiul va fi trecut la creștinism, împăratul a constatat că-n lumea creștină (sec. al III-lea, sec. al IV-lea) existau numeroase frământări, unele care puteau duce la căderea creștinismului.

-        Mai multe doctrine - pentru unii lideri creștini Iisus nu a fost Dumnezeu adevărat, a fost doar un mare profet.

-        În comunitățile creștine au apărut mai mulți lideri creștini care se luptau între ei cu idei diferite. A trebuit să-i adune și să le impună concilii în care să se stabilizeze valorile importante, să tranșeze divergențele, unele grave.

-        Unii lideri creștini, fugind de responsabilitățile pentru comunitățile lor, preferau să devină „martiri”, deși nu mai era cazul.

-        Împăratul le-a trimis numeroase epistole pentru a calma lucrurile între fracțiunile creștine, bine scrise, documentate.

-        Existau numeroase fracțiuni (secte?) în lumea creștină, fiecare cu viziunea ei. Erau comunități ale săracilor, exclusiv. Militarii, avocații, artiștii, vrăjitorii, alte profesii erau excluse. Erau și alte fracțiuni, unele promovau o tradiție, altele altă tradiție. Creștinii nu luptau în armată, dar, după ce creștinismul a devenit doctrină oficială, au acceptat să devină militari pentru a-și apăra valorile. Vremurile au schimbat paradigma.

-        Templele păgâne au fost deposedate de bogățiile lor și au ajuns la bisericile creștine. Unii lideri creștini au profitat.

-        Împăratul a dat ordin pentru locașuri de cult dedicate creștinilor (biserici, termen eronat, raportat la NT, dar care a devenit uzual, inclusiv în lumea creștină). Bisericile au devenit tot mai bogate.

-        A încercat să reconfigureze Roma după necesitările creștinilor, nu a putut merge mai departe, s-ar fi iscat un război civil. Așa că a edificat o nouă capitală, Constantinopol, cu o nouă viziune. A apărut arhitectura creștină.

-        S-a consolidat credința creștină = CREZUL. Acesta definește credința noastră. În bisericile protestante nu se prea proclamă Crezul. Dar cum definim CREDINȚA? Altfel decât în istoria creștinismului?

-        A dat ordin să se facă 50 de Biblii pentru uzul slujitorilor creștini.  Bibliile erau masive, s-au transportat cu carele de poveri, erau imense. Acum merg într-un rucsac, în spatele unui creștin. Mai poate fi contestat CANONUL NT? Unii o fac, alții nu. Îl acceptăm… În telefon sau în calculatoare, pe rețelele social sunt numeroase variante traduse ale Bibliei. La alegere…

-        Unii creștini țineau sărbătorile după calendarul ebraic, alții le țineau după calendarul roman. A trebuit să adune episcopii pentru a decide modul în care creștinii măsoară timpurile, altfel se produceau numeroase confuzii în lumea de atunci. Ca și acum, de altfel. Data nașterii lui Iisus se serbează în 25 decembrie, alții o serbează în 6 ianuarie. Învierea la o dată după calculele catolicilor, lumea ortodoxă are alt mod de calcul a datei Peștelui (creștin, evident).  

-        Etc.

Datele sunt relevante în cartea C. M. Odahl, Constantin și Imperiul Creștin, Ed. Bic All, 2006. Bine documentată, academic. DUMENEZEU ARE ÎN CONTROL ISTORIA, să nu ne temem.

Iisus le-a spus ucenicilor să fugă în munți când va fi atacat Ierusalimul. Nu le-a cerut să apare Templul și Orașul, tradițiile, legea etc.  Așa au scăpat creștinii. Evreii, forțați de noile evenimente, au pus la punct Canonul VT, Dumnezeu i-a obligat să se întoarcă la Cuvânt. Astfel, VT a fost preluat și de creștini și s-a format canonul Bibliei (la care se pot adăuga și apocrifele).

În VT Dumnezeu a îngăduit ca în marile imperii să aibă două persoane prim-ministru  (dregători): Iosif și Daniel. Iată că lumea e în mișcare, sub Mâna lui Bună, cum zicea Neemia. Efectul? Canonul Bibliei, stabilizarea doctrinei, disciplinarea liderilor religioși, disciplinarea creștinilor, biruința.

*Poporul lui Dumnezeu, prin alegere, evreii, a fost salvat de împăratul Cir după Cuvântul lui Dumnezeu dat prin proorocul Ieremia.

*Poporul lui Dumnezeu, prin înfiere, creștinii a fost salvat de împăratul Constantin după cuvântul lui Dumnezeu dat prin Iisus.

Problemele rămân aceleași ca la început, în Geneza aflăm că omul trebuie să muncească și să păzească Raiul. La fel, Neemia, unul dintre cei mai mari administratori ai harului lui Dumnezeu, a stabilit, pe vremea lui, ca evreii să lucreze cu o mână și să țină arama cu altă mână, să fie pregătiți să apere lucrările la Templul din Ierusalim, care se refăcea după episodul exilului. Aceleași sfaturi le dă Apostolul Pavel în cartea  „Efeseni”.

Dar să trecem la partea practică a fenomenului religios:

-        Este corect ca un patron creștin și angajații săi să apeleze la fonduri europene (din Babilon) pentru a-și dezvolta afacerile și a crea locuri de muncă pentru oameni (neamuri, persoane interesate etc.)? Fondurile sunt repartizate administrativ de funcționari care ar putea fi în gruparea LGBTQ, nu?

-        Este corect ca pensionarii și asistații sociali să beneficieze de cardul (a nu se citit de la dreapta la stânga!, în stil ebraic) social acordat jumătate din fonduri europene, repartizate administrativ de funcționarii de la Comisia Europeană?  

Mai sunt și alte întrebări practice. Le lăsăm pentru generația mai tânără să le pună, să le rezolve, să simtă gustul istoriei.

Din punctul meu de vedere, comunitățile creștine vor trebuie să fie unite, să apeleze la specialiști care să apere valorile. Dar nu muncă voluntară, salarii sociale etc. Orice afectare a omului poate fi atacată la instanțele europene, la CEDO, la instanțele locale, în proceduri diverse. Este o luptă dură, necesită multă dedicare.

CREȘTINISMUL A BIRUIT ȘI PENTRU CĂ A AVUT OAMENI DEDICAȚI ȘI CARE S-AU ADAPTAT LA NOUL CONTEXT ISTORIC.

 

Mărturie pe proprie răspundere și risc propriu.

 

C stancu ©

* Foto - Carte veche: Imitatio Christi

Antimateria pe raftul de sus... Câteva note despre poemele scribului...

 

UN POET PRIN EXCELENŢĂ AL VALORII

 

În ultimii ani, tot mai mulţi poeţi se încumetă să-și alcătuiască antologii relevante pentru întreaga lor creaţie lirică. Dintre scriitorii hunedoreni i-aş aminti pe Mariana Pândaru, Raul Constantinescu, Ioan Barb, Miron Ţic sau Ion Urda. Aceste antologii sunt binevenite pentru cei interesați de fenomenul poetic, un autor oferindu-ne astfel, după o întreagă carieră, propria selecţie reprezentativă. Un aspect comun al acestor lucrări ține de numărul poemelor incluse, care rareori depăşeşte o sută. În plus, deşi reunesc titluri publicate la intervale considerabile, ele surprind prin echilibru și coerenţă, fiind puternic închegate ideatic și stilistic, creând impresia unor volume inedite.

Şi iată că, după trei decenii de activitate pe tărâmul literelor, a venit rândul poetului, romancierului şi criticului Constantin Stancu să ne propună propria sa antologie de autor. Intitulat Fructul din fruct (2015), lucrarea preia titlul grupajului de debut din volumul colectiv Argonauţii, realizat şi publicat în 1988 de Eugen Dorcescu (Editura Facla, Timişoara). Pe lângă ciclul de debut, antologia reuneşte poeme adăugite şi revizuite din cărţile publicate între 1988 şi 2015: Păsările plâng cu aripi (1988), Pomul cu scribi (2006), Greutatea gândului nerostit (2012), respectiv, Eteminanki (2014). În plus, este inclus poemul introductiv Argumentele antimateriei, precum şi alte zece lucrări nepublicate în volume (într-un ciclu final intitulat Alte poeme). Şi ca antologia, purtând un subtitlu demn de Socrate (Adio, ne vedem pe străzile de aur) să fie completă, aceasta cuprinde, în anexă, note literare, cronici şi referinţe despre lirica autorului, precum şi câteva (sumare) date biobibliografice.

Despre lirica lui Constantin Stancu s-a scris mult în ultimele două decenii, subliniindu-se de fiecare dată robusteţea, miza gravă şi responsabilitatea liricii sale, precum şi perspectiva aparte, prin excelență spirituală (estetică, filozofică şi umană) a abordării fenomenelor lumii, atât cele prezente, cât şi cele istorice, esenţiale pentru devenirea noastră. Există o anumită detaşare cu care scribul de la Haţeg abordează aceste aspecte, cu accent nu atât pe individual ori cotidian (s-a vorbit despre o anumită obiectivare în poemele sale), ci mai degrabă pe trăsăturile general-umane care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei noastre de-a lungul mileniilor, definindu-ne şi astăzi.

Parcă indiferent faţă de curentele şi experimentele ce au urmat modernismului, având ca notă comună stranietatea, anxietatea, demistificarea, descompunerea, ironia sau perversiunea (ca să amintesc doar câteva din trăsăturile definitorii ale literaturii postmoderne), poetul refuză tendinţele demolatoare şi livreşti, construindu-şi discursul pe un fundament incontestabil al valorii. Erudit şi cu o înţelegere aparte a lucrurilor, domnia sa este adeptul poemului statuar, cerebral, prin excelenţă estetic. Nefiind elegiac ori nostalgic şi ridicându-se întotdeauna deasupra experienţelor existenţiale proprii, poemul său s-a conturat încă de la debut într-un gest de maturitate reflexiv, caracterizat prin seninătate şi împăcare, trecând pe nebănuite de la căutarea identităţii personale şi colective, la faza conştientizării şi permanentizării sentimentului declinului şi al morţii.

Astfel, Constantin Stancu nu a fost niciodată un poet al intimităţii, al marilor nelinişti sau al exuberanţelor personale, ci mai degrabă un poet filozof şi istoric, transformându-se, odată cu Greutatea gândului nerostit şi Eteminanki în ceea ce se poate considera un poet/ scrib teolog (în sens pur intelectual). Privind dinspre grupajul său de debut şi până la recentele volume amintite - şi mai cu seamă pretenţioasa (şi complexa) lucrare Eteminanki -, evoluţia poetului se înscrie între elementul specific (şi pur) naţional (vezi poeme ca Toamnă latină, Ţara Haţegului, Şoapta lui Manole, Cer de iarbă la Ponorici etc.) şi cel universal (Facerea, Piramida ca trup, Depozitul de fluturi din Babilon, Memoria luminii, Flacăra verde şi câmpia Şinear sau Singurătatea codului generic).

Dintotdeauna, Constantin Stancu a fost acelaşi poet cugetător. Cu o aleasă cumpănire a lucrurilor, destinul, credința, creația și timpul sunt temele sale de căpătâi. Poemele sunt solid fundamentate ideatic, metafora fiind profund ancorată în spaţiul cultural şi, implicit, spiritual. De remarcat este şi faptul că, deși între volume au trecut decenii, la nivelul expresiei diferențele sunt minime, poetul rămânând acelaşi versificator aşezat şi econom, înclinat spre o metafizică aparte a ideilor şi fenomenelor, cu o anumită predilecţie către parabolă. Abordarea se face exclusiv dintr-o perspectivă diacritică, dincolo de simboluri şi imagini, poemele grăindu-ne întotdeauna despre Timp, fie că este vorba despre efemeritatea prezentului ori dimensiunea incomensurabilă a veşniciei.

În poemul-prolog intitulat Antimateria pe raftul de sus, poetul încearcă o posibilă istorie a călătoriei cuvintelor peste veacuri. Prin timp, slovele ajung la noi prin sacrificiul celor ”mai iubiți” (scribii). Odată combinate, ele formează cărți (prin gravitația lor imposibilă), ca acestea, născute în ”aburul răsuflării” noastre, să nu mai depindă la un moment dat de noi, avându-şi propria lor poveste, propriul lor destin. Şi dacă în vălmăşagul veacurilor unele cărţi dispar, în locul lor rămâne, de-a pururi, antimateria. În pofida timpului crud, netrăit, menirea omului este să-și asume viața, căutând frumusețea în lume, în oameni, inefabilul. Zborul păsărilor este plânsul lor, al nostru este însăși viața pe care avem datoria s-o trăim, așteptând ca, desprinzându-se de trup, ființa noastră să-și desăvârșească devenirea.

Un nivel consistent al poemelor este cel biblic, respectiv, mitologic. Pornit în căutarea divinităţii, ca în poemul Labirint vertical (”Sunt prea efemer pentru a mai avea timp/ pentru ce-a fost și, Doamne, ce lumină în/ labirint!// Nu caut ieșirea, te caut pe Tine și labirintul urcă-n cer”), poetul însuşi sfârşeşte prin a deveni un poem scris, de această dată, de Dumnezeu: „Scrie-mă, Doamne, repede, pe ceva, scrie-mă,/ nu refuza poemul care sunt în vârful degetelor Tale” (Scriere). Privind miturile autohtone, Ana lui Manole rămâne un simbol al femeilor sacrificate de-a lungul istoriei, dar zidurile înalte vor cădea ele însele pradă acțiunii corozive a timpului, în urma lor rămânând câte o frescă veche în iarbă, pe care se odihnește un fluture (Zid cu fereastră). Pornit în căutarea acestor mărturii ale civilizaţiilor de odinioară, poetul descoperă, în Alfabet imponderabil, ”ciobul acoperit de lacrimi” pe care era imprimat şi cea dintâi literă dintr-un „alfabet străin”.

Dar alte și alte urme vor fi revelate de scribul-arheolog fascinat de această perpetuă revelație de identificare şi regăsire a sinelui în amprentele spirituale ale veacurilor trecute, fie aceasta imagine a unui cal pe o monedă veche (Cal pe o monedă veche), fie o lampă rămasă din alte timpuri la a cărei lumină se întrezăresc soldații din cele două războaie mondiale (Lampa veche). Alteori, un apus de soare pune în mișcare vechile gramofoane (Desene pe asfalt) sau, la o margine de drum, „o cruce veche de lemn” sfârşeşte prin a se transforma într-una de carne: „La margine de drum este crucea veche de lemn,/ sfântul o atinge cu palmele albastre,/ el ştie că ploaia va destrăma lemnul,/ că arşiţa va răni lemnul/ şi cu cât trec mai mulţi oameni pe drumul acela/ cu atâta crucea de lemn se face de carne” (Crucea de carne).

Astfel, deşi trăitor în prezent, pentru poet totul tinde spre trecut, un trecut devenit eternitate, omniprezent în lucrurile din jur, în însăşi alcătuirea noastră. Spre acest trecut este îndreptată atenţia sa, chiar conştient că, de cele mai multe ori, dintr-un mileniu sau un veac uneori mai rămân doar câteva ”resturi” risipite prin piețele orașului: ”Bate secolul al XX-lea și cinci minute în/ turnul primăriei și/ noi suntem în Piața Sfatului/ unde porumbeii ciugulesc resturile secolului/ risipit/ printre ziare murdare și coji de pepeni galbeni” (La cinci minute după).

În truda sa de redescoperire/ recuperare a istoriei, poetul îşi imaginează o Maşină de făcut timp: „Pui o monedă în bancomatul de restituit timp,/ alegi timpul pe care îl vrei,/ din trecut sau viitor,/ timpul trăit de alţii sau murit de alţii”. Însă cea mai fidelă păstrătoare a memoriei rămâne lumina, căci „nimic nu se pierde în valul ei,/ nimic nu se câştigă în laptele ei./ E lumina care îşi aduce aminte de/ începuturile lumii şi de obsesiile tale oranj sau mov,/ de insomniile galbene în care se odihnesc gutuii.” Şi asta, pentru că „lumina înfloreşte în braţele lui Dumnezeu/ ca un buchet de floarea-soarelui imens” (Memoria luminii).

Platon spunea că timpul este imaginea mobilă a eternităţii imobile. Comprimându-se, el ar face posibilă întâlnirea poetului cu sinele (într-un poem amintind de o celebră narațiune a lui Borges): „M-am întâlnit cu mine cel tânăr, chiar în dreptul ferestrei,/ priveam şi nu mă sătura imaginea proaspătă,/ afară se făcuse toamnă, un arbore îmi făcea/ semne prin ninsoarea timidă.” Poetul nu se va opri însă aici, într-un final, întâmpinându-l „pe cel matur” care a fost, participând şi la propria sa înmormântare (Imposibila întoarcere). Astfel, lirismul, într-un dozaj strict, devine un apanaj al ineditului ideii, impactul poemelor fiind prin excelență cerebral/ spiritual. Stancu nu vizează omenescul perisabil din noi, ci are ca punct de reper dimensiunea umană dintotdeauna, totul fiind raportat la acelaşi Timp, la parcursul nostru predestinat și multimilenar.

Închei cu acest Sfârşit de veac în ninsoare, poem relevant pentru lirica înaltă şi consistentă (departe de a fi însă optimistă) a lui Constantin Stancu: „Albul zăpezii ar putea însemna o simplă naştere,/ te întorci cu faţa spre timp, de parcă ar ninge cu timp,/ vine o vreme de sfârşit de an,/ de sfârşit de veac sau chiar de zi, un sfârşit al sfârşitului…/ După felul de a fi al oamenilor timpul se măsoară cu veacul,/ după starea Celui Preaînalt vremurile se măsoară/ cu vieţile noastre, sau cu un singur cuvânt…// Învăluit în lumină ca floarea în mireasma ei,/ pe un drum care începe şi se termină într-un alt secol,/ vine spre tine prietenul cel apropiat, fratele tău,/ cu picioare de foc peste zăpada neatinsă…”.

 

 

 

Daradici, Ladislau, 

Rezervor. Despre frumusețea imaginației poetice (critică literară), București: Editura eLiteratura, 2017, p.p. 163-170.

 

Memoria literară cu Ioan Pintea și Menunț Maximinian - Andrei Moldovan, Cântec spre seară...

 

                                       Un cântec la margine

 

Ioan Pintea și Menunț Maximinian au luat inițiativa publicării unui volum de versuri de Andrei Moldovan cu titlul Cântec spre seară, volum memorial la 75 de ani de la nașterea poetului (2 februarie 1949 – 29 octombrie 2020). Cartea a apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, în anul 2024, și are o prefață de Meniuț Maximinian. Este un proiect editorial apărut sub egida CONSILIULUI JUDEȚEAN BISTRIȚA-NĂSĂUD (Președinte: Emil Radu Moldovan) prin BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ „GEORGE COȘBUC” BISTRIȚA-NĂSĂUD (Director: Ioan Pintea) și SOCIETATEA SCRIITORILOR DIN BISTRIȚA-NĂSĂUD (Președinte: Menuț Maximinian), în Seria: Publicații, programe și proiecte ale Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița‐Năsăud.

O inițiativă care merită remarcată în aceste vremuri în care memoria culturală este sub asaltul unui tsunami de informație literară, de publicații diverse și de proiecte complexe, atât personale cât și publice. 

Andrei Moldovan a fost un critic preocupat de fenomenul literar din zona someșană, cu multe fapte artistice, culturale și literare. În prefață Menunț Maximinian ne prezintă câteva coordonate ale vieții autorului, preluând multe din etapele care au marcat viața acestuia și a celor care l-au cunoscut. Deși a plecat spre alte orizonturi, Andrei Moldovan a lăsat în manuscrise, în format electronic, o parte din opera sa nepublicată. O moștenire bogată și semnificativă. Deși a scris poezii din perioada studenției, activitatea sa a fost vizibilă, mai ales, în domeniul criticii. Poezia a lăsat o undă de lumină și ea a fost preluată de cei doi confrați.

Istoria poeziilor este una interesantă, autorul a publicat primele poezii sub pseudonimul bunicii, Tudorica Bindea. Din prefață aflăm definiția poeziei dată de autor: „Andrei Moldovan spunea despre poezie că <<este aidoma unei ferestre prin care contemplăm ce este dincolo de ea. Geamul poate să fie neted sau cu denivelări, poate fi limpede sau marcat de diferite culori, poate fi chiar ciobit. Oricum, dincolo de el, se dezvăluie imaginile unui univers, fie ele fragmentate, limpezi, colorate în diferite nuanțe, mai senine sau mai sumbre, distorsionate, mai mici sau mai alungite, ca intr-un basm, dar care ar putea să fie asemeni celor pe care le purtăm în propria-ne ființă, cu care ne-am putea identifica (mai ales spiritual) sau nu>>” (p. 7).

Volumul Cântec spre seară este construit din două părți – Exodul poeților și Elegii în Grădina albă a Sfintei Maria, titlurile dau măsura poeziilor, linia lirică, poezia ca stare spirituală dinamică, cu traseul în schimbare și cu destinație și locul unde se pot produce miracole, atinse de credință, frumos, bine.

Primul ciclu se referă la destinul poeților, cei nevoiți să plece în exod, să caute o patrie, să suporte pustiul, să găsească apele bune. Este un exod cu fiecare epocă, unul pentru romantic sau modern, unul pentru cel care vede dincolo de orizontul imediat, lipit de pustiu. O temă de abordat pentru fiecare poet. Și de asumat. Paralela cu mitul vechi al ieșirii din casa robiei este evidentă, libertatea se câștigă prin abordare de spații, timp, sete de necunoscut. Tema apei revine în mod constant în poezia lui Andrei Moldovan, este una dinamică, a lumii în progres dar cu foame de certitudini.

Există o stradă a poeților, una specială, poeții pot da nume de străzi, ele sunt străzile vremurilor, în timp de iubire: „pe strada J.-J. Rousseau/ când respiri aerul se taie în porții/ cu cuțitul de tăiat pâine/ care se face albastru/ de atâtea uitate/ și rătăcite iubiri” (p. 15). De observat asprimea sensului, aerul este tăiat cu un cuțit de tăiat pâine, pâinea poeziei.

În poezia de față există o prezență, o umbră însoțitoare, un univers paralel în care se mișcă celălalt: „atunci i se răspunde/ că o astfel de ființă/niciodată acolo n-a fost/ că Susana-i doar abur/că totul e abur/ când numele se spulberă/ cu fiecare clătinare/ de vânt” (Susana, p. 20).

Între viață și moarte existența se desfășoară după un ritm propriu, o mișcare cu scop pentru om, unul subtil dar suportabil pe piele proprie: „nu/ moartea nu-i/ cea mai neagră pasăre/ a cerului –/ nu/ viața nu-i/ cea mai albă pasăre/ sub bolta ochilor –/ ciudată iarnă bântuie în lume” (cântec din frunză, p. 28).

Sufletul omului dă speranță, aduce o nouă realitate, una simetrică, lipită de om. Sufletul nu e singur, sufletul geamăn suferă și el călătoria, veșnicia este un drum pe care te poți rătăci, sufletul este singurul reper: „cu fiecare zi ești mai aproape/ de moarte/ o, suflete al meu geamăn/ care aș putea fi chiar eu/ dar nu sunt/ cu toate că licărirea luminii/ îmi pare la fel de părelnică/ când caut mâna grea a veșnicului/ de care să mă sprijin/ și alunecare e totul/ alunecare și numai/ alunecare/ o, geamănul meu suflet” (suflet geamăn, p. 31). Este o lamentație, un gând despre fragilitatea sufletului, amprentă divină.

Secretul timpului este apa cea bună, cei dinainte au căutat-o și ei, drumul este același, cuvintele se duc, se sting, doar existență și speranță: „în adâncile verzile nopți/ unde cuvinte mor în iarba bolnavă/ daimonul meu de mine/ se leapădă/ numai visele tatălui meu/ scăpate demult de opreliști/ sunt vii/ șerpuind pe ulițele/ spintecate de lună/ ispititoare/ ca pentru însetat/ apa cea bună” (apa cea bună, p. 35). O imagine puternică, moartea cuvintelor în iarba de acasă, uitarea necesară dintr-o epocă în alta, dintr-o patrie în alta.

Poemul Cântec spre seară (p. 36) ne relevă o clipă infinită, el generează cântecul ce străbate lumea, peisajul formează contextul pentru un spațiu propriu încrustat în marea curgere. Cântecul este semnul după care se orientează cel ce-l aude… Clipa cea fără de margini ne locuiește din veșnicie…

Există o margine a lumii, a timpului, a vieții, o margine peste care nu se trece, se poate plonja cu privirea, cu vederea interioară: „margine de oraș/ fasole pe rude și varză/ sălcii în plete de fum răstignite –/ mai încolo e bine să nu mergi/ of, margine –/ suflet atârnat pe sârmă/ și vânt” (margine, p. 61). Limitele umane sunt vizibile în locuri obișnuite, în frenezia timpului.

Poezia se scrie limpede, semnele de punctuație sunt vagi, repere pentru odihnă a privirii, poetul a adoptat acest stil modern, fără cenzura clasică, cenzurând, însă, stările, ideile, temele. Mesajul este evident, din acest punct de vedere volumul are consistență, este o dimensiune existențială surprinsă la modul personal, bazată pe cultură, semne religioase, apropierea de natură, de acel „casă” cunoscut fiecăruia. Este o poveste de viață și de moarte, este povestea tristă a sergentului în lagărul străinătății.

Poemul povestea de viață și moarte a sergentului Ion V. Muntean în lagărul din pădurea Mocialnia (p. 38) este unul construit atent, cu durere, cu speranță. Lagăr, boli, oameni împinși spre limite animalice, viața merge mai departe prin recuperarea cizmelor de la cel mort, cel care a scăpat are un drum de făcut. Un drum și pentru cel dus, un poem al destinului aspru al unei generații prinse în mandibulele războaielor declanșate de alții. Speranța vine ca o forță: toate se vor naște din nou, de va vrea Bunul Dumnezeu… Istoria pe piele proprie, dureroasă, ca un zid de fum…

Melancolia cuprinde parte a doua din volum, o tristețe ce vine din experiențe prin care trecem, dar e o grădină albă, a sfințeniei unde lucrurile se așează. Visul, psalmul, icoana, colindul, fructele vieții, imnul, neantul, este o cădere evidentă, linia lirică este nuanțată de melancolie, de un timp fără de timp, de credință implicită. Neantul pare aproape, declanșat de îndoială, de păcat, de ispite nevăzute și văzute. Peste vremuri, alte vremuri: „prin grădina albă a Sfintei Maria/ lunecă-ndoiala ispitind pustia/ cum că peste vreme vremuri alungând/ fir de izmă creață răsări din gând/ ca un șarpe pururi din neant iscat/ crește izma-n preajma blândului păcat/ luna oarbă-și surpă iar călătoria/ în grădina albă a Sfintei Maria” (neant, p. 74).  Grădina, spațiu al purității, firul de izmă dă culoare realității, spațiului de protecție și speranță. Albul e semnul învierii, a primăverii care stăpânește în grădină… Un gând despre regăsirea Raiului. Poetul și-l permite sub aspre vremi de păcate.

Un volum în care poetul și-a pus sufletul, gândurile sale în fața veșniciei, s-a regăsit pe ulița unui sat etern, a sperat, a căutat sensul dincolo de margini, a găsit apa vie… Recuperarea textelor este meritul celor care au luat decizia să publice cartea, dar esența poeziei aparține unui critic ce a plecat în exod spre țara poeților, călătorie fără limite…

 

Constantin Stancu,

*Text apărut în rev. „Răsunetul cultural”, nr. 6/2025

Dumitru Hurubă, Uite-așa și... tot așa! Eseuri, cronici literare, interviuri... Editura Vatra veche, 2025. Un scriitor lucid, atent la orizontul cultural al lumii...

 

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 6/2025. Semnal, literatura sub arcadele timpului, raftul de cărți