SIMONA MIHUȚIU:
„Paradoxal, în epoca transumană
se moare… atât de inuman”…
Lumea virtuală ne ocupă tot mai mult timpul, parcă ar fi un spațiu vital, locul unde am putea locui. Like este semnul pentru relațiile care se coagulează pe Internet, rețelele sociale având codul de semne acceptat. Ca pe vremuri, parcă am trece de la alfabet la scrierea cuneiformă… Simona Mihuțiu, privește cu detașare și luciditate fenomenul, scrie câteva eseuri importante în cartea cu titlul Dincolo de like, susținută de Editura Vatra veche în anul 2024 și de domnul Nicolae Băciuț, directorul editurii, scriitor și publicist cunoscut. Sunt 158 de pagini, eseurile au un mesaj necesar în vremea de astăzi, ele sunt oglinzi ale lumii pentru lumea care refuză oglinda reală de lângă ea. Fiecare eseu are câteva maxime la început, fraze esențiale, menite să fixeze mesajul care urmează. Aceste fraze reprezintă esența textelor care se derulează, născându-se unele din alatele. Eseurile plonjează într-o lume a culturii, îndeamnă la reflecție, luciditate, sinceritate, viață sănătoasă normală, acțiune.
În prefață, Nicolae Băciuț afirmă: „Simona Mihuțiu nu monologhează, ea
invită la dezbatere, la dialog, cu cititorii, dar și cu sine însăși, pentru
a-și clarifica neînțelesuri, nedumeriri, îndoieli… Ea e bine informată, se
documentează cu scrupulozitate, înarmându-se cu argumente fără vulnerabilități,
de bun simț, constatând că <<Libertatea se transformă în
libertinaj>>, uitând că <<libertatea fiecăruia nu trebuie s-o
încalce pe a celuilalt>> și mai crede că <<autocenzura pe principii
morale nu mai funcționează>>”(Publicistica
între medicină și literatură, p. 6).
Editorul a trasat liniile de forță ale eseurilor, cartea fiind una
despre adevărul de fiecare zi, necesar.
Simona Mihuțiu afirmă: „Unitatea de măsură a ființei umane este libertatea.
Arta este o formă prin care tindem spre liberate” (p. 143). Afirmațiile sub
formă de maxime reflectă conținutul eseului, este starea prin care omul tinde
să intre, sub umbrela divină. Ultimul eseu este despre libertatea care ne fuge
de sub picioare, una atât de aproape și, totuși, care ne scapă uneori. Iisus
spunea: Veți cunoaște adevărul și
adevărul vă va face liberi… Citatul se cunoaște, este principul esențial
pentru un om aflat în timpul vieții sale…
Autoarea este medic specialist în oncologie medicală, muncind și locuind la
Oradea, fiind lector la Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea. Iubește
arta, literatura, a scris proză, teatru, poezie, eseu. A exersat libertatea ca
o necesitate… Cunoaște pe viu ce înseamnă viața, moartea, suferința, cărțile îi
oferă, ca și arta în general, evadarea din malaxorul vieții. O evadare activă,
cu implicații pentru iubitorii de literatură și pentru sine.
Eseurile au teme necesare, reale, actuale. Omul nu se poate realiza ca
ființă umană fără a ține seama de contextul în care trăiește. Cuvântul este
„materia primă” a vieții, ea pledează pentru libertatea cuvântului, pentru
simbioza dintre meseria practicată și artă. Scrisul fiind o armă puternică,
lasă urme adânci, marile războaie ale lumii s-au petrecut sub umbra cuvântului,
libertatea venind din lumina cuvântului. Poezia se apropie de religie,
condensând forma supremă de credință, speranță, dragoste. Într-o lume globală, scriitoarea
atrage atenția asupra generalizării fenomenelor, temelor, ideilor, manipularea
practicată în politică, jurnalism, viața de zi cu zi, reprezintă pericolul greu
de evitat, unul care poate arunca lumea în haos. Despre prostie, despre
principiul „politically correct”, despre poezie și mirarea de a fi, sunt
subiecte tratate cu bucuria de a ne oferi oglinda necesară schimbărilor în
bine. Istoria și prietenia dintre oameni stau la baza unor eseuri care îi
frământă pe români sau moldoveni, pe europenii care ar trebui să se întrebe „cât
de europeni mai sunt”… Știe să pună întrebări abisale, răspunsul ar trebui să
vină de la cititor.
Contextul este necesar, istoria trăită în direct sub un tsunami de
informație nețesălată, poate duce la boli grave, la alienare, la ratarea
țintei. Cu alte cuvinte, ni se oferă tratamentul, rețeta cu „pastila” vieții.
Prevenția fiind necesară, ea depinde de noi, de societate în care trăim, de
context, de soluțiile sociale, ca inginerie socială pertinentă. Chiar din
titlu, eseul are cheia: Prevenția și
importanța dozei optimale. Reținem: „În medicină prevenția, de cele mai
multe ori, ne-ar putea salva de boală. Dacă boala apare totuși, este foarte
important a fi calculată corect doza agentului terapeutic administrat. Dacă va
fi mai mică decât cea necesară, va scădea eficiența tratamentului, boala
dezvoltându-se subsecvent, neconstrânsă. Dacă însă, se depășește doza optimă,
tratamentul poate avea efecte secundare grave, adesea letale” (p. 134). Cu alte
cuvinte, societatea are nevoie de luciditate, disciplină bine înțeleasă,
specializare, credința că este pe drumul corect. Concluzia: „Paradoxal, în
epoca transumană se moare… atât de inuman” (p. 133).
Eseurile sunt documentate, argumentate, vii, fac trimiteri la gândirea unor
personalități din lumea științei, artei, sociologiei: Dante, Machiavelli,
Bălcescu, Dostoievski, Vasile Voiculescu, Hippocrate, Cehov, Eminescu, Nichita
Stănescu, Ion Aurel Pop, Vasile Alecsandri etc. Sunt trimiteri la articole de
presă, din presa profundă, atașată valorilor culturale, din cărți de
specialitate sau din tratate de istorie… Cititorul nu este singur, intră într-o lume a redescoperirii de sine, se va
mira, se va autocenzura, se va îndrepta spre lumea reală de lângă el.
Necesitatea unei astfel de reprezentări este evidentă, sănătatea nu vine
singură: „Obținerea acestei stări de echilibru condiționează starea de sănătate
și presupune o conlucrare fiziologică perfectă între trup și psihic – pe de o
parte – dar și reacție adecvată a organismului în totalitatea sa la stimuli
externi – pe de altă parte” (p. 30). Frumosul ca produs al artei ne dă
posibilitatea de fi sănătoși, normali, de a ne angaja în relații sociale
pozitive…
Cititorul, interesat de viața sa, va descoperi că există o Enciclopedie a stupidității, autorul,
Matthijs van Boxsel consideră că prostia contribuie la dezvoltarea civilizației
umane, fiind sursa evenimentelor care au căzut peste oameni în diferite epoci. Autoarea
constată că prostia și fericirea au legături profunde, cu posibilitatea ca omul
să se trezească la un moment dat, de a avea revelația personală și a ieși din
bula sa limitată (p. 98). În general, crescând nivelul tehnologiei aflate la
dispoziția noastră toată ziua, coeficientul de inteligență scade și individul, sigur
pe el, stă pe nisip…
Manipularea face parte din meniul zilnic de speranță, ea ne poate afecta
fără să băgăm de seamă pentru că „este o formă de travesti bine pusă în scenă
și greu recognoscibilă” (p. 105). De aceea este „o bombă cu ceas”… Omul, mereu
limitat, va fi nemulțumit, adevărul este acolo. Nemulțumirile sale pot fi
promovate „en gros” de prieteni, cei interesați, politicieni, formatori de
opinie, astfel un adevăr constituie motiv de cădere în ruină… (p. 107).
Realitatea are multe fețe, una este cea virtuală, este abandonarea ideii de Rai
și inventarea altuia fals. Simona Mihuțiu reține: „Este, poate, prima dată în
istoria existenței sale când specia umană nu mai are timpul de partea sa.
Capacitatea I.A. de a lua decizii nu mai pare o năstrușnicie science-fiction,
nici o alegorie literară, ci este perfect posibilă. Omul s-ar putea vedea în
situația în care nu va mai fi ființa supremă pe Pământ, devenind, conștient sau
nu, sclavul deciziilor tehnologice” (p. 115).
Exemplele pot continua, cititorul va putea afla secretul libertății sale
citind aceste eseuri complexe, bine dozate, cu sens și chemând la contemplație
și acțiune…
Autoarea trimite o epistolă către cititor: „Nu am pretenția de a fi
descoperit pietre filozofale sau adevăruri imuabile, nici rândurile scrise de
mine pot schimba lumea, dar trag nădejde că, așternându-le, inițiez un dialog
cu cititorii acestui volum și o analiză interioară sinceră” (Cuvânt înainte, p. 16).
Avem un limbaj simplu care exprimă lucruri și fenomene complexe, unele cu
rădăcini științifice evidente, mesajul vine și completează tabloul incomplet pe
care îl știam, astfel tabloul mai complet se descoperă cu fiecare eseu. Aflăm
că, citind, suntem încă liberi…
Cartea face parte și ea din contextul în care trăim, cultura este o
realitate vie, accesul la cunoaștere destul de permisibil, iar scriitoarea ne
precizează: „A nu privi contextul este ca și cum ai admira veșmântul fără să te
intereseze cine-l poartă” (p. 91).
Literatura română este bogată, avem scriitori de valoare, unii preferă
să-și scrie cărțile din alte cărți, o fac atent, cu tehnică și inginerie
literară, uită realitate imediată, presantă și mereu actualizată tot mai rapid.
Partea livrescă are meritele ai, atrage. Se pot construi modele ale postadevărului prin narațiuni bine
dozate, la fel ca în realitatea virtuală…
Există scriitori care iau ca bază realitatea vie, cu problemele fiecărei
epoci, văd paradigmele din zone diverse, lărgesc orizontul, omul prins în
mandibulele fiecărei zile, cu stresul și bucuriile inerente. A citi marea
cartea a realității vii este una din laturile fezabile ale literaturii, simți
viața pulsând în paginile cărții, cititorul află ceva important despre sine și
se schimbă… Sunt linii diferite, cei dintâi își vor construi opera, cu talent, fiind
admirați. Ceilalți își vor construi opera cu suferință, dar pe stâncă, putând influența
schimbarea minții cititorului.
Scriind despre Nichita Stănescu, de fapt despre poezie și limba română,
poetul, care din cuvinte a creat necuvintele, reține o idee care ne asaltează
prin forjarea revelației: „Cui i-a dat vreodată prin cap și cine și-a imaginat
vreodată că prin crearea unui ceas perfecționat se poate crea timp?” (p. 66).
Eseurile de față ne descoperă laboratorul artistului, temele care îl
asaltează și le dă viață. Acestea pot constitui baza unei literaturi care poate
vindeca, nu numai a atrage admirația de moment, de o generație…
Constantin Stancu ©
*Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 6/2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu