Ființa poetului este obiectul inspirației sale, timpul o străbate, vechi iubiri cutreieră mintea acestuia, ceva se scurge în abisul existenței, o vede prin semnele care apar și se sting. Un port, o gară, un tren, un tărâm, o insulă, corăbii care pleacă, anotimpuri în derivă. Peste toate năvălesc elementele construite de-a lungul timpului venind dintr-o cultură asumată, elegantă, din cuvinte care păstrează argintul clipelor. Tăceri, umbre, lumini, zăpezi, un drum, o cărare. Elemente care compun contextul în care ființa se rotește după sunetele din culori vechi, cunoscute, asumate. E și poetul o culoare care pâlpâie discret lângă o clepsidră cu nisipul auriu. Nichita Stănescu spunea că este doar o pată de sânge care vorbește…
O resemnare atroce se desenează în textele publicate, un destin implacabil
zăvorât în taine. Poetul este atent în pădurea de semne, încearcă să vadă
dincolo de orizontul cuvintelor care se destramă. Un sentiment omenesc. Ar fi
putut veni un optimism presupus în textele publicate, dar energiile s-au stins,
deși lumini mai pâlpâie, deși mai există o Golgotă în memoria de unică
folosință.
Note C Stancu ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu