Jertfa poetului: OFRANDĂ CUVÂNTULUI, antologia lui Raul Constantinescu... OPERA OMNIA - POEZIE CONTEMPORANĂ

 

Ofrandă cuvântului, antologia lui Raul Constantinescu

 

Raul Constantinescu (pseudonimul literar pentru Constantin Constantinescu, n. 6 august 1944) face bilanțul creației sale poetice în antologia, Ofrandă cuvântului, OPERA OMNIA – POEZIE CONTEMPRANĂ,  apărută la Editura Tipo Moldova, în anul 2026. O carte de 878 pagini, cuprinde poezia sa, referințe critice, repere bio-bibliografice, considerații despre starea poeziei actuale, un eseu prin care își exprimă viziunea despre poezie, un interviu care lămurește starea lucrurilor în viața poetului.

Este oglinda vieții sale, trăirea prin poezie, o viziune asupra lumii prin mijloace literare dense, riguroase, sub semnul disciplinei până la ardere. Este o întâlnire cu poezia, cu bune și rele, cu regrete și bilanțul necesar. O operă bogată, poate controversată, dar cu pasiune pentru frumos. Antologia începe cu Aventurare în marele refuz (2001). Pe verticală este refuzul venit din parte Creatorului de a se deschide în fața omului. Pe orizontală, refuzul venit din contextul în care a trăit, raportat la speranțele sale. O temă actuală, abruptă. Finalul, petale de haiku, poezia eliberată de zgură, de experimente: Bună ziua, Fuji-San! (2022).

Profesor de limba română, familiarizat cu domeniu din punct de vedere teoretic, și-a materializat trăirile în poezie. Antologia apare și ca un jurnal liric, marile evenimente spirituale fiind consemnate prin metafore, simboluri, ziceri cu spasm poetic. A publicat în revistele literare, a primit aprecieri de la oameni dedicați literaturii: Ștefan Augustin Doinaș, Cezar Ivănescu, Dumitru Hurubă, Ion Mircea etc. Este și o aventură spirituală, meandrele periodice se reliefează în volume complexe, cu teme vechi  actualizate și teme noi modelate de fluxul clasic al literaturii. S-a străduit să evite modele, experimentele superficiale, să evadeze din mundanul literar care bântuie generațiile flămânde să se afirme. A reușit să evite slăbiciunile vremii, trăind în Țara Hațegului, călătoria sa printre mituri și legende oferite i-a deschis orizontul.

Cu această antologie intrăm împreună cu poetul la cele eterne, cu mijloace la îndemână, oferite de literatură, cu lucruri moderne, cu fuga noastră prin această lume care miroase a neviaţă, dar poezia ca un refugiu în locuri retrase, alese, cu radiația necesară….

Descoperim o tensiune spirituală, o fugă după ceva stabil în viaţa lui Raul Constantinescu, poet de Haţeg, trăind între zidurile aspre ale poeziei, este o căutare prin volumele pierdute în potopul lumii, poetul este în căutarea „marelui refuz”, a „neantiei”, dar a şi păcii lăuntrice. „Doamne, câtă ştiinţă, putere voinţă/ bunătate har dăruire iubire/ totală renunţare la sine...(CELUI ETERN).

Fraza poeziei este densă, plină de lavă, de cuvinte care şerpuiesc prin mintea cititorului, este o foame de abis în poezia lui Constantinescu, aproape atins de oxizii vremii, care trădează singurătatea trăirii, a esenţelor: „Revin la o nouă viaţă/ şi-n muzici divine în zbor/ Eul deschis nemuritor/ smulg din a morţilor ceaţă !” (ORFEU ÎN INFERN).

Există şi o parte a antologiei, cu fraza aspră, ce dezvăluie lumea concretă în care trăim, o lume a nonvalorii ca efect al nevieţii, folosindu-se de cuvintele necuvinte ale străzii, Raul Constantinescu construieşte o lume în poeme, luând ca model arealul de fiecare zi, marcată de pokemonul cu dârmon. Uneori, poetul renunţă voit la idei, preferând o înşiruire de vorbe uzule, goale de orice fel de viaţă, remarcabile prin lipsa lor de forţă, dar exprimând cu putere golul din lumea de astăzi și de ieri – „himere cenuşii ning vise pustii“…

Autorul trăieşte şi îşi duce suferinţa spirituală înconjurat de cărţi, aproape de natură, eliberat, în aparenţă, de presiunea faptelor de zi cu zi, deşi fiecare, în felul său, trebuie să accepte destinul bazat pe suferință.

Scribul este marcat de agitația vremii, de frământările omului orb, de eşecurile sale, de căutările într-o lume haotică, în crize suprapuse, având în vârful piramidei pe marele absent, căruia să-i transfere responsabilitatea eșecurilor.

În mod evident, apărarea în faţa degradării zilnice, este, la Raul Constantinescu, cultura. Apare tot ceea ce are mai bun, actualizată, modelată printr-un limbaj specific, lipire a sensului de formele uzuale, metodă a poeziei moderne care, asemeni stilului din presă, apelează la cuvinte şoc. Ele sparg zidul memoriei cititorului, care să intrige, să provoace, să dea un impuls celui care citeşte, pentru a-şi trăi povestea proprie.

Alteori, cititorul va descoperi că în poezie sunt omise virgula, punctul, termeni aparent opuşi se atrag, formează noi termeni, definiţii, o avalanşă de semne, de sensuri, versul este deschis, dinamic, galerie de artă modernă în plină tragedie. Enumerările, imitând peisajul zilnic, picură precum straşina în mintea cititorului, poetul este insistent, bate la uşa celui care vrea să reziste, e prezent prin taina descoperită, aşa cum a învăţat-o de la marii maeştri ai spiritului prin lecturi dense.

Din această antologie/ testament descoperim un poet dispus să lupte până la capăt pentru porția de revelație personală. Este un spasm asumat, unul care îi acoperă ființa ca o cămașă, un risc sufletesc evident. El își asumă damnarea, chiar refuzul din lumea literară convențională, se aventurează pe căi abrupte. Cultura îi permite să filtreze capcanele peste care dă, să evite abisul, să pășească peste limitele sale. Slăbiciunea sa este generată de efortul de a-și depăși limitele. Asta îl face vulnerabil și ca om, și ca scriitor. Dincolo de dincolo - există poezia… Taina este descifrată - și nu… Este un joc din care poetul arde asumat.

Cu siguranță, Raul Constantinescu este unul incomod, cărțile sale atacă frontal lumea în care trăiește, critică ritmul, spațiul și timpul în ruină, nu acceptă jocul zeilor de fiecare zi. Pe unele locuri apelează la teme cunoscute, livrești, seci, aride, construite sub forța absențelor. El le asamblează sub viziunea sa, le scoate din mundan sau le duce în zona gri a suferinței, ori activează agenda proprie. Pentru ritualul zilei de azi, aceste teme uzate, ar părea desuete, lucrurile aceste s-au mai spus, dar poetul are curajul de a arde pe piele proprie adevărul crud al omului.

El parcurge și practică stiluri diverse, de la imn la baladă, de la poezie modernă la haiku, de la postmodernism la rubaiat, la elegii și folclor. Un efort pentru a transmite mesajul, starea, absența.

Pe de altă parte, recurgerea la motive de ev mediu, este o strategie poetică. Raul Constantinescu nu este insul care regretă vechile stări, el vede individul singur, captiv în lupta sa cu viața scurtă, limitată. Se simt fire romantice într-o țesătură veche, cu motive moderne, modelate de teoriile acceptate în ultimii ani. Trupul este fragil și neputincios. Mintea îi oferă o gură de oxigen din eternitatea pregătită omului.

În alte locuri, el definește regulile consacrate de scriere pentru haiku, șaptesprezece silabe dispuse în trei versuri cu măsura 5-7-5, reflectând stările: „unde”, „ce”, „cum”. Cititorul este familiarizat cu această lege a poeziei, acceptate și de poeții români, care au practicat acest gen. Viața se află la intersecția cu valul a tot ceea ce-i viu, face parte din contextul Creației, generând viață. Forma se sudează cu fluidul liric, conținutul are deja pielea lui de cuvinte. Poetul deschide o fantă în zidul dintre vizibil și subtil și pătrunde în intimitatea timpului crud, în eternitatea presupusă, ajungând la presupusa „lumină necreată”.

Temele sale sunt alese din valorile solide ale culturii: călătoria în univers împreună cu Pământul, singurătatea individului, salvarea prin iubire, cultură, onestitate, natura cu punctele ei de sprijin – muntele și marea. Cu ochi spirituali, câștigați prin exercițiul auto-inițiatic, el vede scara continuă, pasărea mov, un nou punct în mișcare, duhul focului, râul de lumini, tandrele ninsori, zborul, necunoscutul care oferă noi aventuri spirituale etc.

De cele mai multe ori, poetul recurge la cuvinte compuse, un stil deja acceptat în creația sa, permanentizat, pentru a prezenta cititorului unirea celor potrivnice, mirajul care le atrage: viațamoartea, apăaerfocpământ, zinoapte, spațiotimpul, gnâdcuvântul etc.

Cititorul este inițiat într-o lume complexă, este solicitat să accepte cultura ca un dat, ca un mod de a transmite experiențe astrale, de a căuta să fie activ, să vadă și el, la fel ca poetul, la fel ca martorul…

O temă abruptă, atins de autor, este moartea, inevitabilă, implacabilă, experiență maximă, cenușă din care se va citit duhul focului… Mărturia sa: „Când voi trece puntea, vă rog, nu plângeți,/ nu voi pleca departe, fi-voi cu voi/ prin iarbă, păpădii, frunze de trifoi…/ Cu moartea valsăm zinoapte de mult…” (Când voi pleca, prieteni). El nu este singur, de dincolo de lume, vin semnele celorlalți: „libere aripi de fluturi în zbor,/ de dincolo vin suave semnele celor plecați”… (Cei dincolo plecați). 

Poetul s-a împăcat cu starea: „Cu mine însumi în pace/ cu cerul și lumea; nimic nu mai aștept/ de la nimeni;/ mă citesc continuu între față și revers/ singur -/ palimpsest interior,/ mereu altul/ sub fiecare alt strat, alt cuvânt,/ același totuși…” (Între față și revers).

Zenovie Cârlugea scria în revista „Portal Măiastra”, nr. 3-4/2021 despre volumul Athanator: „Avem de a face cu o anume manieră de creație lirică, barochizată, cu un anume stil, cu o viziune mistică (fără, însă, a apăsa prea mult pedala religioasă, ci doar atât cât să-i susțină/ înnobileze demersul), deja consolidată cu acest al nouălea volum de versuri, ce recomandă un poet deopotrivă viguros și de stirpe ideatică, un romantic tânjitor de cer, stele, sori, deloc relaxat, viețuind într-un underground continuu…” (p. 810).

Totodată, Raul Constantinescu, răspunzând unor întrebări puse de Petruț Pârvulescu pentru un blog despre scriitori români, afirma: „Adevăratul scriitor nu poate fi indiferent la sensul vieții în lumea contemporană. Scriitorul trebui să fie mereu în avangardă și în opoziție față de putere, să fie ochiul de Argus neadormit care veghează la bunul mers al lucrurilor și al lumii” (p. 833).  

Îl interesează mărturia ca sens în viață.

Cititorul este considerat aproapele, cel care devine martorul: „Cine, sub vremi, singur,/ nu s-a rugat, n-a plâns/ și pâinea cu lacrimi amare/ n-a udat/ cine n-a vegheat cu/ sufletul-n sine strâns/ și-ntre semeni suferinți/ n-a arătat,/ cine  n-a căutat în noapte adăpost/ și pe-o claie de fân/ sub cer n-a dormit…(?)”

 

Constantin Stancu ©

Publicat în revista „Vatra veche”, nr. 6/2026