Ionuț Caragea: Poemul meu de azi (un poem pe care-l
va citi ultimul om de pe Pământ)
De remarcat la
Ionuț Caragea consistența proiectului. Cărțile sale au o viziune unitară, el
rămâne fidel proiectului în care, iată, crede. Spre deosebire de poeții mai tineri
și în plin salt peste acest timp ondulat, Ionuț Caragea consideră poezia modul
de comunicare către cititor a unor valori bine stabilizate, acceptate de
gândirea modernă profundă. Experiențele proprii se topesc în viziunea pe care
și-o asumă. Cartea Mesaj către ultimul om
de pe Pământ*, versuri, este o carte de referință în creația sa, una care
se preface în țipăt în fața disoluției lumilor. Poezia nu mai este joc, este un
mesaj coerent, cu țintă precisă. El reduce limitele posibile la un singur om, ultimul
care ar mai putea exista. Presiunea spirituală care se exercită asupra poetului
se transformă în poeme dense, bine conturate și care se susțin prin mesaj,
trăire, limbaj, viziune. Reducerea limitelor este condiția nașterii poemului
din scriptul conturat.
Ionuț Caragea
glisează dinspre lumea vizibilă în căutarea lumii profunde, metaforele sunt
doar trepte, comparațiile doar semne, trimiterile riguroase descoperă o lume
mai puțin vizibilă ochiului obișnuit, dar vizibilă pentru inițiat. Maria-Ana
Tupan, în prefața volumului de versuri, explică pe larg argumentele acestui gen
de poezie, face agere trimiteri la cărțile de filozofie și la viziunea unor
mari gânditori asupra societății. Poetul apelează și la valorile creștine
solide pentru a-și duce mesajul la bun sfârșit. Este bine familiarizat cu
mișcările care se petrec în istorie și din această dinamică se naște poemul,
mesaj al unei ordini transcendente.
Există în
poemele acestea multă rigoare, poezia nu asimilează regulile stricte, dar în
acest caz, ordinea ideilor are ca efect crearea mesajului. Căderea omului se
poate transforma în energie pozitivă în economia întregului univers, nimic nu
se pierde, nimic nu se câștigă, ultimul și penultimul om au capacitatea de a prinde
gravitațiile.
Poetul abordează
frontal dilema vremurilor, concretul are multe capcane, suferința modelează
gândurile, poemul trăiește cu brio fiecare zi. Iluziile, umbrele, visele,
întunericul viu, amintirile, poezia cu cifru, întrebările care picură pe fața
timpului, Dumnezeul cel activ în planurile istoriei, iubirea densă, cartea
vieții, toate converg spre justificarea singurătății. Omul este singur cu
sinele său, omul este singur în univers, omul este singurul care este conștient
de lacrimile lui Dumnezeu. Singurătatea se sparge prin poezie, ritual și cale.
În discursul său
de mesager, Ionuț Caragea caută și găsește formulele exacte ale poeziei cu
mesaj: „chiar și în mlaștinile cărnii/ sufletul mirosea a floare de lotus”.
Temele, ideile sale dense mișcă poemele:
sunt fluturi cu aripi de cuvinte, timpul se va sparge în mii de cioburi, există
un templu al singurătății pentru fiecare, sufletele se leagănă pe o pânză de
păianjen, poezia este aurul negru din candela inimii, există un spectacol
interzis muritorilor…
Cultura și
mesajele permanente ale celor care au scris despre lume formează baza
existenței: „citește o carte, zece cărți, o sută de cărți/ întoarce-te la
cartea care ți-a plăcut cel mai mult/ și vei avea senzația că n-ai fost plecat
niciodată dintre coperțile ei” (Spectacol
interzis muritorilor, p. 66).
Esența mesajului
către ultimul om de pe Pământ se cristalizează în relația dintre penultimul și
ultimul om: nemurirea! Poetul explică și se explică, este personaj:
dar dacă eu sunt
și ultimul
și penultimul om
de pe Pământ
iar pace veșnică
nu va fi până când
unul dintre noi
nu-l va convinge
pe celălalt că
există
sau că nu există
nemurire? (Mesaj
către ultimul om de pe Pământ, p. 26)
Rod al
lecturilor profunde din literatura, sociologia, teologia și istoria lumii,
poemele sunt străbătute de personaje interesante, de revolte și reforme, sunt
modelate de legile valabile ale universului, cu nuanțe carteziene, cu multe
iluminări. Înţelegându-şi rolul, poetul acceptă și pune în evidență revelațiile
personale.
Drama și bucuria
omului sunt căutările prin câmpiile cunoașterii, omul poate reflecta măreția
unui univers bine articulat:
ne căutăm adesea
în locurile din
care am plecat
suntem ecourile
care își caută gura
născătoare de
murmur și strigăt
și sufletele
care își caută
tainica încăpere
a inimii
din care au
peregrinat
spre alte temple
mai mult
sau mai puțin
sfinte (Ne căutăm, p. 62).
Ionuț Caragea
folosește grafia modernă, cuvintele se leagă, punctuația este utilizată
ocazional, el caută semnificantul, lucrul care poate transmite ceva important.
Poemele au titluri expresive, menite să atenționeze cititorul, versurile nu au
gratuitatea experienței artistice, discursul este frust, coerent, traversat de
metafore sau stări lirice. El creează greutatea poemului pe o pânză ideatică
menită să comunice singurătatea în țipăt.
Volumul de
versuri transmite în anexe date pertinente despre autor, opera sa este pusă în
valoare de cele câteva texte de critică literară care subliniază originalitatea
și seriozitatea acestuia. Poetul s-a
născut pe Google, el nu-și neagă avatarurile vremurilor, absența a ceea ce
suntem, patria la care se întoarce, cerul fără scări, umbra lucidă. Autor de
aforisme, el demonstrează că poate exprima esențele în puține cuvinte, că poate
ajunge la carnea ideii. A susținut cronici literare, sensibil la cărțile
oferite de vremurile pe care le trăiește, a apărut în antologii etc.
Acceptându-și condiția limitată în timp de un destin dedicat, el explică lumii
valul de poeți din care face parte: Literatura
virtuală și curentul Generației Google.
Evadarea din
manuscrise se face prin tehnica umbrei, virtualul care macină realul.
„Poet tragic în
esență, desfășurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând teme
mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul ființial), Ionuț
Caragea își pune în fiecare text pecetea originalității și, inventiv,
nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generației Google” (Daniel
Corbu, în revista „Mișcarea literară”, 2015, p. 144).
Prof. Univ. Dr.
Ștefan Borbely nota în revista „Convorbiri literare” în anul 2014 că: „Voința
de a fi poet și de a scrie poezie dobândește, astfel, la Ionuț Caragea, un
înțeles soteriologic” (p. 141).
Poetul mărturisește:
„iar mie nu-mi rămâne decât să scriu/ poezia mea este o lungă contemplație/ în
fața ferestrei deschise spre neant” (Lungă
contemplație în fața ferestrei deschise spre neant, p. 72).
Constantin
Stancu
*Ionuț Caragea, Mesaj către ultimul om de pe Pământ,
versuri, Iași: Editura FIDES, 2017
