CRITICUL
DIN TURN
Un fenomen tot mai important şi adânc se petrece în literatura română de
mai multă vreme. Scriitorii scriu despre scriitori, cu detaşare, cu nonşalanţă,
cu piper. Criticii de profesie, dacă există cu adevărat o astfel de profesie, mormâie,
sunt nemulţumiţi, poeţii, prozatorii scriu unii despre alţii de parcă ar fi
adevărat ceea ce scriu ei acolo, de parcă i-ar crede cineva, de parcă ar exista
cu adevărat un oficiul al valorilor. Noi, criticii, nu-i înţelegem şi nu suntem
de acord cu forma aceasta de a face critică literară, nu este relevant ceea ce
afirmă ei în cronici, toţi aceşti creatori, pentru că nu sunt obiectivi, nu au
absolvit Universitatea şi nu au avut ca profesor pe domn` doctor, ci doar pe
Dumnezeu, şi-au urmat instinctul pur de animal care scrie pe stâncă, pe
papirus, pe lemn, scrijeleşte pe foaia subţire de cupru, pictează stânca ...
Necesitatea de a scrie a scriitorilor despre scriitori a venit dintr-o
stare naturală a literaturii în România, unde totul tinde să fie afacere, unde
fiecare cuvânt scris ar trebui să aducă un euro sau doi, sau, poate, un post,
undeva, în vreo instituţie bine colorată, până la nivelul de curcubeu, sau de
steag...
Criticii nu prea sunt într-un fel, nu pentru că nu ar avea cod numeric
personal, ci pentru că ei nu mai trăiesc fenomenul literar de la nivelul mării,
ci doar de pe înălţimi, acolo unde se ard focuri străine pentru zei străini.
Dar fenomenul este unul mai complicat şi cu efecte perverse, cum afirmă
economiştii...
Pentru a scrie despre opera cuiva trebuie să fi disponibil la nivelul personal, să nu depinzi de cineva, de ceva,
ci doar de conştiinţa ta care, vai, trece şi prin stomach, trece şi prin rărunchi, dar şi prin cont. Independenţa la om, ca om, este ceva greu de dobândit, pentru că fiecare
atârnă de ceva, de un capăt de ţigară, sau de un capăt de ţară, ori de vreo
ordonanţă de urgenţă luată deja înainte de a se publica, sau poate atârnă, pur
şi simplu, de atlasul României.
Sunt domenii în care criticii nu sunt pregătiţi, nu au ureche, nu au ochi,
nu au poziţia corectă de vizibilitate...
Explozia libertărţii de a scrie, ca şi explozia violului în Italia, a făcut
ca aceşti scriitori şi cărţile lor zburătoare să ia direcţii greu de prins. De
la temele fundamentale ale creştinismului la parapsihologie, sau la sisteme
sociale complexe, de la eseul de duminica la istoria unei secunde, de la reţeta
de slăbit la creşterea iepurilor de casă în mediu urban, apoi în zone complexe
ca imobiliarul, arhitectura, publicitatea pentru că arta deja este acolo,
implicată împlicit, nu explicit. Din acest punct de vedere, criticul trebuie să
transpire, dar care este argumentul pentru asta ? Literatura ca literatură, sau
eseul ca investiţie imobiliară, menită să aducă mai mulţi bani, cu „trendul de brand”... până la deplasarea spre
roşu a cuvântului, până la topirea lui...
Ardeiul lui Băsescu e o metaforă mai bună decât versul din poemele lui
Aretzu, cuvinte drese cu piper ale lui Dinescu spuse online, sunt mai la modă decât
exilul pe o boabă de piper a poetului Dinescu, care trage ca marinarii să
ajungă la Dâmboviţa, decât el să mai poarte o cămaşă portocalie prin cartierul real
din provincia cea de toate zilele.
Cu alte cuvinte, ar trebui să existe şi critici
de nişă, cei care intră în intimitatea scriitorului cu delicateţea
fluturelului pe lampă. Dar fenomenul nu pare a prinde încă, truditorii cu
laptop-ul sunt mai greu de găsit, poate doar managerii imaginilor de la publicitate
par mai bine plătiţi, pentru că ştiu să manipuleze nu să supună adevărul acela
simplu, dar greu de dus.
Din acest punct de vedere scriitorul nu a mai avut răbdare, s-a
metamorfozat precum larva de fluture, din vierme a devenit ceva care zboară.
Locul gol lăsat de critic a fost ocupat deja, spre frustrarea criticului care
suferă din scaunul lui de director sau de preşedinte.
Fenomenul a mai trecut prin orizonul literaturii române, ca un cocor, sau
ca o rândunică...
Marin Sorescu a decis cândva: uşor
cu pianul pe scări, iar Nichita Stănescu era fericit când respira poezie pur şi simplu,
indiferent din ce zonă a României venea ea, pentru că îi plăcea aerul rarefiat
a poemului înalt.
Nu ştiu la ce va duce acest fenomen, dar sigur scriitorii vor continua să
scrie, iar criticii să cârtească împotriva lor, pentru că ei poeţii, cu floare
la butonieră, continuă opera zilnic,
fără aprobare de la instituţia prefectului de critic în provincia cuvintelor
brumate, pentru că prozatorul cu floretă continuă să-şi apere ideea în mijlocul
furtunii.
În vechime erau puşi pe zidurile cetăţii văzătorii, ei priveau şi, dacă vedeau ceva spre orizont, dădeau
alarma în cetate. Dacă vedeau şi tăceau, Dumnezeu le cerea sângele celor morţi din
mâna lor, trebuiau să plătească, adică. Dacă vedeau şi nu tăceau, Dumnezeu cerea sângele morţilor
din chiar mâna vinovată şi ei, văzătorii, scăpau de pedeapsa delicată a
destinului...
Din păcate criticul a alunecat din turn cu parapanta...
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu