Zâmbete printre ruine cu Ion Urdă... Ultimul Baron de Leordina: „Integrarea în Uniunea Europeană e privită lucid şi cu umor: „Descoperim azi, cu emfază,/un adevăr ce-l ştim cu toţii:/cel mai rapid se … integrează/borfaşii/curvele şi hoţii”.

ZÂMBETE PRINTRE RUINE

SAU

DESPRE UN BARON DE LEORDINA

 Zâmbete printre ruine – titlu exact pentru o carte scurtă, un fel de fast-food pentru minte, gânduri trăite în picioare, în fuga veacului, de Ion Urda, o carte în care autorul nu vrea să rateze clipa scânteietoare. Scrierile au apărut la Editura „Polidava”, Deva – 2009, în colecţia Biblioteca „ Provincia Corvina”, având ca redactor de carte pe scriitorul Eugen Evu şi tehnoredactarea aparţinând chiar autorului Urda, baron de Leordina, după cum îşi arată cartea de vizită …

Privind în jur, în cetate, ruinele par a fi o stare de spirit, un veac s-a dus, o vreme a lumii în mişcare s-a scurs, vine un alt veac mai abrupt, care ne cheamă la schimbare. Din Hunedoara, cetatea în care locuieşte autorul, spre lumea din jur, lumea politică, lumea artei, prieteni care se redefinesc, tristeţi care vin, aşa porneşte călătoria cu stil şi catren la care ne invită autorul, pornind de la fapte banale, simple, dar cu miez. Toate acestea Ion Urda le trece cu un zâmbet, face şarje umoristice, are gânduri înalte despre stări joase, prietenii s-au schimbat dar nimeni nu acceptă asta, umorul este un fel de şperaclu bun pentru a deschide cele ochii şi mintea. Adică umoristul priveşte la lucrurile simple, zilnice, şi constată că există ceva etern în toate acestea, că nu poate scăpa de şansa de a arăta celor din jur scânteia care face trecerea mai uşoară printre ruine şi nimic nu … e tern ..., până la urmă.

Cartea are şi o scurtă prezentare făcută de poetul Eugen Evu, prieten şi confrate de scris în urbea numită Hunedoara, titlul este semnificativ:  Mic dicţionar de umor … nobil, titlu care are o doză de ironie referitor la faptul că Ion Urda şi-a descoperit înaintaşi nobili în Maramureş deşi el s-a născut în Tismana – Gorj şi locuieşte în Ardeal în stil … de mare boier, adică scriind aforisme, poezii, proză, eseu, activ redactor al revistei „ Nova Provincia Corvina „, regizor de şarje ironice.

Se pare că Ion Urdă agreează stilul paradoxismului având ca mentor pe Florentin Smarandache, căutând legături fundamentale cu acest curent la modă, dar necesar în peisajul literar românesc, ca experienţă de a depăşi barierele clasice ale modernismului actual ... venind din direcţia lui Mircea Cărtărescu şi Nicolae Manolescu ...

Scrierile scurte din carte par a arăta contemporanilor lui Urda că el este aici, înregistrează mişcarea sufletelor în acidul zilnic, că partea adevărată din întâmplările la care sunt martori nu poate scăpa scribului, umorul e un stil care reţine oţelul ideii.

Pornind de la fizică şi matematică, de la conceptele abstracte ale acestor domenii de vârf ale cunoaşterii, ajungem la problema moralei, la caracterele care plutesc în geometria societăţii, pentru că oamenii mai pot fi obtuzi, gândesc ascuţit, linia dreaptă există într-un univers curb, linia paralelă unică are o infinitate de surori, pătratul pare dreptunghi din cauza unui junghi,  suprafaţa depinde de o infinitate de puncte, asimtota e cocotă, triunghiul isoscel e cam tembel, fracţia ordinară … În această oglindă aparent aridă există caractere care se văd la modul … exact, cum stă bine în ştiinţă …, autorul fiind şi doctor în  ştiinţe inginereşti …

Pe agenda zilei Ion Urda redescoperă oamenii aşa cum sunt, prietenul Vasile Nacu primind o primă prea mică s-a răzbunat, a donat-o mănăstirii ... Ziua de naştere e un moment festiv care se marchează pe harta vieţii ...

Zodia automobilului e un motiv excelent pentru umorist să şarjeze în faţa unei femei frumoase: „Când te zăresc rulând făloasă/capăt bătaie la tacheţi,/mă pierd şi frânele mă lasă/si-mi apar jocuri la pivoţi/”

Peisajul politic este bine dres cu aprige culori literare şi cu gânduri angajate: „Fac toţi „interpelări” şi „moţiuni”, /şi dau în guvernare ca-n fasole,/se iscă în pahare mari furtuni/şi se doreşte-o „Ană-a lui Manole” / „. Problemele importante ale partidelor sunt tratate cu zâmbet deşi în operă apare uninominalul, fenomenul Kosovo, democraţia, creşterea natalităţii, acţiunea Stolo, soluţii de criză, promisiuni, că nu doare gura …

Integrarea în Uniunea Europeană e privită lucid şi cu umor: „Descoperim azi, cu emfază,/un adevăr ce-l ştim cu toţii:/cel mai rapid se … integrează/borfaşii/curvele şi hoţii”.

Problemele sunt atât de grave încât provinciile istorice ale ţării au de suferit, integrarea cere sacrificiu, afirmă umoristul la modul serios: „ Cu integrarea treaba-i groasă/şi drept să spun aceasta fiindcă/pe olteni fără zaibăr îi lasă/şi pe ardeleni fără … palincă!// Dar face-vom întâmpinare/la Haga,-naltului magistrat/şi ne-or sta martori cei cu care/ne-am înfrăţit şi … le-au gustat!”    

 Prietenii sunt prinşi în hora umorului, nu scapă de gândul ascuţit al autorului, chiar şi poetul Eugen Evu este lipit în versuri scurte de acid: „Lui Eugen, aşa, de-antren/mai că i-aş face un catren/dar mă feresc, că ştiu refrenul …/Dacă-la atingi, face … ca trenul!”

Până şi la chefuri Urda are un gând spumos pentru amici, un zâmbet printre … pahare. „Într-un amurg însângerat,/punctat c-un şpriţ târziu de toamnă,/mi te-amintesc, frumoasă doamnă,/c-un minijup cam … decoltat!”

De reţinut în carte micul dicţionar paradoxist unde sunt definite unele cuvinte în stil propriu cu piperul ideii de şampanie: „Frigorifer – fier special creat pentru a rezista la frig.”

Citind cartea descoperi că e mai uşor printre ruine şi mai greu în viaţa reală, că zgomotul numit politică are ceva trainic - paradoxul care ne omoară, că toţi fac economie cheltuind, că patriotismul e purtat la rever, că oricine poate fi ministru, dar nu poate ajunge … umorist de profesie, că poţi dansa printre ruine şi poţi visa în stil european, temele sunt nobile deoarece Ion Urda e din neam de nobili: „Cu pana n-am făcut magie,/ici-acolo câte-o poezie,/nici în politică nu-s gureş/da-s os nobil de Maramureş!”Adică: „ Din viţă nobilă provine/Urda, baron de Leordina/ dar via, după cum vezi bine,/E în pârloagă, bat-o vina!”

Despre zâmbet, numai de bine, aşteptăm o altă solie cu pană de înger … paradoxist … ca să parafrazăm titlul unui volum de versuri scris de autor …

Constantin Stancu

Revolta poetului. Adrian Botez și sonetul celui fără somn... „Poetul exclamă: Nu am avut timp să fiu tânăr, un înger târziu a furat din viaţa sa, ceva s-a rupt definitiv în eul său…”

O NOAPTE ÎNSTELATĂ CU ADRIAN BOTEZ

Un titlu neobişnuit pentru un volum de poezie: „ În contra demenţei de astăzi în cultura română”, puţin şocant, dar angajat. Volumul este semnat de Adrian Botez şi a fost trimis spre bibliotecă de Editura „ PROPLUMB „ – Bacău, 2008.

De obicei astfel de titluri au menirea să pună în lumină un anumit program, o anumită doctrină pe care autorul o lasă să se întrevadă când mulţumeşte sponsorului unic, Sfinţia Sa, preot Dodică Fusariu şi prin faptul că tot autorul trimite la un sens mai profund (  …  şi, deci, tot întru sonetismul cruciat … ), sonetul care arde prin cântec rău de contemporan din lume .

Senzaţia este de luptă, o luptă spirituală care consumă scriitorul şi care îl purifică în acelaşi timp. Scrisul îl eliberează pe Adrian Botez până la un punct, dar din alt unghi privindu-şi sonetele, mesajul lor, îi întăresc convingerile până la epuizare şi îl marchează. E o luptă din care nu poate ieşi iar, pe de altă parte, caută odihna versului, somnul acela eliberator de păcate, de erori, de ticăloşia lumii în pădurea de irişi a versului.

Cartea are o anumită regie internă, autorul sugerează direcţia spirituală pentru cititor şi pentru iubitorul de spirit pur, are mai multe părţi: Prolog I, Prolog II, apoi Sonete pe gânduri cinice, Sonete presimţind paradisul, Sonetele somnului deştept, Sonetele celor fără somn. Ideologia se vede şi ia locul poemului scris în unele locuri, autorul în disperare forţează nota încercând să strige în cetate, pentru că vede, pentru că îl doare. Uneori exagerează, alteori este lucid, apoi dă drumul versului pentru că sonetul este poezie, dar totul îndrumă spre refuzul mizeriei din cultură. Pare că artistul român a cedat modei capitalismului deşănţat în ciuda unei tradiţii echilibrate şi asta îl epuizează pe autor. Metaforele sunt relevante, totul are un început, e realitatea mizeriei înalte, a elitelor care au uitat de unde vin şi încotro merg.  

Somnul pare metoda de ieşire din vers, e somnul deştept în care au loc revelaţii, e şi lipsa de somn, e şi beţia spiritului la întâlnirea cu netimpul, e noaptea înstelată care aduce puritate celui care priveşte infinitul.

Sunt gânduri cinice în sonet, gânduri despre realitatea culturii care s-a eliberat de morala religioasă pentru a se afunda în morala vip-ului de conjunctură, a vip-ului care face orice pentru a ieşi în evidenţă, inclusiv a-şi pierde identitatea. Refuzul moralei duhovniceşti la intelectual îl macină pe Adrian Botez, mizeria celor care au capacitatea de a se apropia de adevăr, nu o fac, refuză se aventurează în refuz cu lăcomia păcătosului.

„ S-a-asfixiat icoana în dezmăţat deochi / Delirul de bacante a năruit biserici / Din dosul de găvane creşti sex în loc de ochi / … „ - Mocirla de hârtie a crescut peste măsură, veacuri de demenţă au afectat lumea, indivizi obscuri care se decorează, snobii de azi şi de ieri, un val care afectează cultura, un cutremur al demenţei, subliniază Adrian Botez.

În ciclul sonetelor de gânduri în ruină, înţelegem că Dumnezeu a uitat de noi, tigru e pregătit să sară asupra spiritului curat, iar mâna care a scris va putrezi, înfrânt de viaţă, refuzul înfrângerilor de tot felul, umilinţa în faţa morţii şi a lumii, pentru că, în final analfabeţii moralei explodează în creierul omului, hidoşi, monştri unei descoperiri  în noaptea curată a lumii   …

Poetul exclamă: Nu am avut timp să fiu tânăr, un înger târziu a furat din viaţa sa, ceva s-a rupt definitiv în eul său …

Dar e paradisul aproape, sonetul ca o fiinţă vie materializată în vers simte paradisul, o liturghie nesfârşită descântă o privighetoare, viaţa e aici, sub semnul inorogului, iar irişi şoptesc a seară …iar mai sus de brazi un corb îşi caută cuibul …

Lumea pare că se echilibrează în prezenţa lui Hristos: 

„ Sfântului Duh – poruncă să rămâie ? / Iar în zenitul sângelui – sihastru / Cenuşă de Poet – ori astru …/ , iar prezenţa lui Dumnezeu dă pace şi linişte, pentru că Divinul primeşte pe cei care ştiu să-l caute în vizită, e treapta pe care unii o refuză, dar poetul şi-o doreşte, face pasul spiritual …

„ Pornind din cel de mai jos spre Cel de Sus / Jertfind sudori şi sânge – răstigniri, / Treptat – Îl simţi pe fratele Iisus // Îl simţi cum umărul ţi-l saltă către firi / Şi moartea ţi-o preschimbă în nuntiri / … Acolo sus – tu întru El – rămâneţi Miri / „

Poetul caută mângâierea într-o altfel de stare, într-un alt fel de loc, mai înalt, e un alin stelar pe rănile din munţi, apa care ispiteşte misterele, un argint de îngeri care mijloceşte vântul, adieri din palma lui Iisus. În spatele sonetelor se zăreşte o boală fizică şi una spirituală, o boală a vremurilor de astăzi, a suferinţei,  o suferinţă depăşită doar de suferinţa lui Hristos …

Sonetele somnului deştept sugerează efortul de a fugi de Piaza Rea şi a căută Binele: „ Duh lihnit de lin lumină / Dă de veste ca să vină / Înger pitit în sulfină / Viaţa să mi-o ştiu tot crină „ …

În somnul acesta poetul simte prezenţa divină, o minte deschisă spre minune, spre curăţie, o miere de lumină peste răni, un extaz, sau extaze …cu visteria plină a flori de tei.

În ultimul ciclu, în loc de epilog, sonetele celor fără de somn, dau frâu liber unei beţii spirituale, cântul privighetoarei şi a poetului, eroi ai culturii care au rezistat vremii în care au scris: Pierre Griongoire sau Camoens, personajul atins de vers, de    cântec, risipitor de versuri şi parale, când din umeri cresc aripi, Villon - Cerşetor, rămas în picioare în faţa lumii, îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu, singurul care ştie cu adevărat preţul, sau costul vieţii de artist, plata care o dă cel care cântă şi se vrea Mire … poet al sonetelor care prefac mizeria în fântână …, metamorfoză necesară pentru cel care se simte rege în creaţia sa, eliberat de somnul eliberator al omului limitat, obosit de boală şi de boli …

Sonetele sunt acide, versul strâns în rigoarea modelului medieval, sticleşte, are o temperatură nefirească, cuvinte grele, dar venind din realitate şi versuri limpezi, totul argintat de cultura adevărată a lumii, metaforele care au zguduit veacul pentru a da putere celor care ştiu lecţia, sunt soluţii pentru aceste scrieri.

Volumul are pe copertă acel tablou mirific a lui Van Gogh, Noapte înstelată, acea noapte care cheamă la somn şi nesomn la ură şi eliberare, la vârtejul de stele în care se simte Mâna lui Dumnezeu la lucru, o noapte când taina este descoperită,  pământul se leagă de cer, pomii ard cu flacără verde, stele sunt mai mari ca de obicei, dealurile ating lumi neştiute, iar pe turla bisericii se sprijină totul, ca să nu se prăbuşească …

Poate că autorul ar trebui să-şi cenzureze sentimentul de ură pentru mizeria din cultură, bazat pe ideea din scriptură că mult mai greu e să te păzeşti pe tine, decât să păzeşti o cetate, dar poate că noaptea înstelată relevă arhetipului pur al omului:

„ Sărmane Pierre Gringoire – tu eşti / Profetul / Trufii spărgând şi călărind pe vise … / Faci semne din văzduh – căci eşti Poetul / „

Cu acest Poet se identifică Adrian Botez, o beţie a atingerii luminii în noaptea înstelată  …

Constantin Stancu

*Foto: Prof.dr. Adrian Botez 

        

Poezie și timp la Miron Țic... „Fiecare poem caută bucuria dintâi, trăirea care deschide lumi şi împrospătează viaţa bărbatului ajuns la maturitate, ce face din poem o secundă intimă, fulgerătoare prin cuvinte calme, de rostire clasică, aproape romantică şi liberatorie”

POEME DE ŞAPTE ZILE

„… Dar a venit ziua de sâmbătă / Şi coala de hârtie / Scânteia pe un vas de argint / Duminică / Poemul împlinea vârsta de şapte zile . „

Aceste versuri dau energie volumului POEME DE ŞAPTE ZILE semnat de scriitorul Miron Ţic, volum apărut la Editura „ Călăuza v.b „ – Deva, 2008.

Această carte adaugă mister la misterul poeziei acestui visător care locuieşte o linişte spirituală când îşi scrie poemele, e o reîntoarcere la puritatea fundamentală a lumii. Sensibilitatea sa se deschide spre cele sfinte: natura, femeia, anotimpul, un drum de ţară, dragostea nespusă, arzând după jumătatea care dă sens lumii.

Cartea are mai multe secvenţe: „ Povestea focului, Fulguiri de metafore, Acvariul iubirii noastre „ – toate întregesc imaginea foamei după frumos a poetului, freamătul discret al suferinţei prin vers, delicateţea de a rezista vremii prin metaforă, prin iubire, prin amintire, prin mişcarea lentă a lumii în retina poemului.

Istoria zilei devine motiv de refugiu în vers, amintirea dă direcţia trăirilor, frumosul aduce echilibru acolo unde lumea roade la temelia casei.

Efortul de a ieşi din normal şi a evada în infinit este făcut de poet cu răbdare, pare că distanţa dintre sine şi poezia sa se scurtează, la un moment dat fiinţa poetului se suprapune peste miracolul poeziei sale scrise, cele două părţi aduc întregul în lumina nepieritoare a frumosului. Discursul poetic este unul respectuos, aproape rugăciune, loc de purificare şi regăsire, toate capătă sens lângă un castan în floare, lângă un fruct sau lângă cumpăna fântânii, repere care fixează cumva prezentul în trecut şi viitor, totodată.

Viaţa celor apropiaţi se desfăşoară ca o istorie personală ce tinde să devină universală, persoane apropiate care ar putea relua miracolul vieţii: tata, mama, fratele şi iubita ca o legătură tandră şi tainică, mai presus de zicere.

O plimbare prin sat ne redă geografia specifică unui sat de lângă Mureş, un sat străbătut de un fluviu mult mai intens, venind cumva din cer.

Fiecare poem caută bucuria dintâi, trăirea care deschide lumi şi împrospătează viaţa bărbatului ajuns la maturitate, ce face din poem o secundă intimă, fulgerătoare prin cuvinte calme, de rostire clasică, aproape romantică şi liberatorie.

Peste volum pluteşte un răspuns discret la marile întrebări ale omului, acele întrebări fundamentale pe care ţi le pui mergând îngândurat pe jos prin satul în care    s-a născut veşnicia şi unde biserica leagă lumea de cele eterne.

Citind aceste poeme descoperi că somnul vindecă totul, că putem experimenta metafore nepereche, că adevărul poate apărea acolo unde ispita este biruită, că ne este teamă de un cocor pe norul iubirii,  trăiesc astfel bărbat şi femeie, că există o ţară invadată de păpădii, ne este dor să vedem cum adorm copiii, undeva frigul strânge în braţe stelele, că ne putem pune întrebări despre faptele trecute, nelămurite, dar revelate în poemul de şapte zile, o masă simplă pentru îndrăgostiţi: pâine şi vin, umbrite de speranţă şi aripi.

Prezenţa divină este copleşitoare pentru poet: „ Dumnezeu ne priveşte / O fi dragoste pură ? „ sau versuri care au o adâncime curată: „ De iarba verde / Are nevoie / Şi privirea profetului …” , ori „ Toată vremea am privit cerul … „ .

Iubirea este pusă pe acelaşi plan aproape cu evlavia:  „ Alegăm unul în întâmpinarea /  Celuilalt / Rupţi din Eden / „ sau poate sfinţirea locului de aura unui pom: „ Loc unde înfloresc prunii / Şi lemnul Domnului „ , amintind de sfatul bătrânilor, de credinţa lor statornică, de îngenunchierea bărbatului în faţa modelelor spirituale necesare.

La vârsta maturităţii Miron Ţic inventează un nou joc al iubirii: „ Acum / Ce mai putem afla / Unul de la altul ? / Tu să-mi ascunzi nopţile / După perdele / Eu să-ţi rescriu visele / Cu arome de stele . „

Dar e ceva care scapă bărbatului, ceva esenţial: „ peştişorii de aur / Mi s-au furişat printre degete / Devenind / În sfârşit liberi. / „ Puterea de a privi capătă tăria rugăciunii: „ Privesc gutuia aşezată pe dulapul / În care ţi-ai păstrat / Rochia de mireasă „

Singurătatea poetului în singurătatea poeziei sale dă forţa de a pune în mişcare arhetipul versului care se strădui să trăiască asemenea unei fiinţe născute din simpla meditaţie a celui care poate vedea frumosul: „ N-am împrumutat de la nimeni cuvinte, /  Doar am oferit nopţi lungi de metafore. „

Căutarea tainelor vieţii sfârşeşte într-un gest simplu şi profund, ca răspuns fundamental la toate întrebările omului puse de-a lungul vieţii: „ Şi totuşi / Ne este dor să mai vedem / Cum adorm copii, / Seara, / În poala bunicilor. / „

Volumul defineşte poezia pe care o scrie Miron Ţic, una a trăirilor personale, discrete şi parfumate de frunzele pomului iubirii, ceva aproape intim, ceva ca o rugăciune spusă cu poeme visate, nimic spectaculos cum se întâmplă în poezia experimentală a ultimelor generaţii de poeţi, dar lin ca apa Mureşului.

Scriitorul Gligor Haşa,  în prefaţa volumului, consideră în Miron Ţic este egal cu sinele poeziei  sale şi că este un temperament introvertit, timid până la atitudinea de spovedanie, de mărturisire şi eliberare de candoarea adolescenţei.

Am putea ajunge la o concluzie când poetul scrie: Iar iarba fragedă din faţa casei / A fost călcată de paşii noştri / Desculţi. / „  pentru că ea, femeia iubită, era tânără şi frumoasă în faţa altarului, imaginea dorului după desăvârşire prin dragoste …

Constantin Stancu

*Foto: Imagine din Alba Iulia

    

LITERATURA HUNEDOREANĂ... Scriitori, cărți, destine

O carte densă despre zona judeţului Hunedoara a scris Ştefan Nemecsek (decedat prematur, n.n), o carte ambiţioasă despre oameni, locuri, scrierile lor zburătoare, despre speranţă şi tristeţe, despre uitare şi despre unitate şi ruptură în acelaşi timp.

Cartea se intitulează simplu LITERATURA HUNEDOREANĂ  (de la începuturi până în prezent ) şi a  fost girată de Editura „ Realitatea Românească, Vulcan, România – 2008. E o carte mesaj şi antologie, o carte ambiţioasă şi structurată pe ideea de religie a scrisului la români, o carte în trei volume :

- Analiza şi clasificarea activităţii literare – vol. I;

- Scriitori din Valea Jiului – vol. II;

- Scriitori hunedoreni – vol. III.

Autorul a avut ambiţia de a sonda spaţiul acesta în care au avut loc înfrângeri sau victorii, de a culege  date despre fenomen, de a pipăi cu degetele minţii istoria şi de a lăsa deschisă această panoramă a literaturii speciale din zonă. Cuprinsul este unul stufos, dar clar ordonat, pe autori în ordine alfabetică pentru a împiedica războiul scriitorilor cu scriitorii, pentru a da linişte într-un loc în care nu există linişte, pentru că acolo unde sunt furtuni apar şi lumina fulgerului şi …invidioşii ...

O enumerare a tuturor autorilor este imposibilă într-un spaţiu atât de mic de cronică de suflet, dar sunt mulţi autori care sunt nominalizaţi în antologie, unii membri ai Uniunii Scriitorilor, alţii membri a istoriei româneşti, alţii membrii ai Cetăţii lui Dumnezeu, alţii scribi de serviciu într-o lume în care subiectul este puternic zguduit de orgolii greu de înţeles.

Valeriu Butulescu, scriitor şi el,  are un cuvânt înainte, un fel de introducere în atmosferă, iar remarca sa este una pertinentă: „ singura înviere accesibilă omului rămâne istoria „, iar istoria este o ştiinţă inexactă în sensul că recompunerea faptelor în papirus se face într-un fel superficial, dar ceva rămâne: amprenta oamenilor pe timpul Hunedoarei, ca zonă transparentă şi rezistentă la moarte ... o zonă mişcătoare între aur şi munte, între adâncul subteranului şi vârful bradului, pendulând între cer şi pământ, măsurată de timp şi de vers.

Poate că remarca din cuvântul acesta de întâmpinare este una importantă:

„Ei bine, acei anonimi mărunţi, care se hărăneau uneori cu ovăzul cailor, au pus şi ei virgule colective în cartea  încă nescrisă a istoriei”.

Totul începe simplu, dar se dovedeşte a fi foarte complicat pentru că definiţia  scriitorului este greu de fixat în termeni agreaţi de toată lumea şi de curentele literare, şi cu mult mai greu pentru ideologiile de toate culorile, de toate experienţele şi ratările posibile în istoria lumii şi a judeţului Hunedoara. Poate va fi foarte greu de înţeles demersul autorului, când România se va reorganiza altfel, pe regiuni, când Europa va dori să ne deseneze altfel în numele democraţiei şi a liniştii, vom privi cu alţi ochi pasajul de pietoni numit literatură    hunedoreană … Din cauza aceasta cartea scrisă de Ştefan Nemecsek e o carte care prinde între coperte istoria unei zone aşa cum a fost, istoria scrisă pe riscul artiştilor şi trăită în mod miraculos între credinţă şi necredinţă, începând cu Palia de la Orăştie, semn al credinţei pentru urmaşi …

Ştefan Nemecsek a notat scurt: „Cum era şi firesc, în perioada cercetărilor făcute şi a documentării materialului prezentat am pătruns mai mult, mai adânc, mai profund în              „ atmosfera scriitoricească „, pe care mi-o închipuiam că o cunosc. Nu mi-a plăcut deloc ce am descoperit. Multe orgolii, multe ambiţii personale, multe judecăţi pe care nu le-am putut înţelege”. 

Depăşind orizontul acesta îngust autorul a constituit antologia ca pe o poveste despre fenomenul scriitor care s-a manifestat în viaţa celor care au avut curajul şi laşitatea de a scrie şi a pătruns în viaţa scribului care scrie cuminte, fără reguli anume la marea carte a lumii, la marea poveste a lumii, continuând adevărul cuprins în cuvintele care se leagă cumva în vers, în schiţă, în roman, în scenariu, în studiu despre limba română de totdeauna şi de oricând, scribul care nu cârteşte la Dumnezeu când i se cere să scrie ceva cu adevărat important: orice om e o valoare în sine, mai presus de regulile dregătorului de moment.

Meritul autorului este acela de a pleca de la povestea scriitorului de hunedoara de la istoria locului, de prezenta mirajul aurului şi a cărbunelui în Ţara Zarandului şi a Văii Jiului, de a schiţa pe scurt fenomenul social, economic, politic şi religios a ţinuturilor care compun arealul numit Hunedoara. În acest areal sunt mai multe ţări care trebuie luate în considerare ca leagăn, ca picior de plai, ca gură de rai, ca miracol.

Mirajul aurului a dat valoare zonei Brad, puterea neagră a cărbunelui a dat valoare Văii Jiului, pomii din zona montană au scris pe cer istoria, curgerea Mureşului sau a Streiului au caligrafiat destinul omului, nimic nu a fost la întâmplare, scriitori au existat pentru că au existat lucruri minunate care trebuiau descrise cumva, iar cuvântul este semn şi armă, apărător al sufletului prin simpla scriere, rostire sau bâlbâire.

Sunt prezentaţi poeţi ai muntelui şi a subteranei, poeţi obiectivi, livreşti, cei care rămân singuri sau abordează miracolul, cei care au scris amar sau care văd lumina, ironici sau boemi, poţi religioşi sau metafizici, poeţi ai timpului lor în stil hunedorean.

Sunt poeţi adică fabuloşi, clasici, tradiţionali, sentimentali, prinşi în valul optzecist, poeţi discreţi care se văd în transparenţa istoriei.

Sunt romancieri sau personalităţi preocupate de teorie şi critică literară, oameni care au tradus sau au scris istorie, sunt cei care au scris pentru copii sau au scris scenarii pentru filme, scribi ai istoriei, adică.

 Citind antologia descoperi pe Valeriu Butulescu folosind cuvinte puţine dar profunde, la limita iresponsabilităţii în timp şi la limita responsabilităţii în faţa istoriei. Dumitru Velea declară că între timp a murit dar că iubeşte paradoxismul şi viaţa luminoasă din haiku, ca semn şi nod în Valea Jiului, dar că preferă să fie prezent la banchetul lui Platon.

Descoperi pe Nicolae Uţică între zori şi amurg, câştigător al concursului de poezie internaţională, că poate ivi o asimptotă la eternitate, sau este pasionat de nedeile momârlanilor ori că e nevoie de o memorie de rezervă pentru a rezista în Valea Jiului, în Vale, adică.

Citind antologia înţelegi că există Apocalipsa după Valeriu sau că e un alfabet straniu în care Valeriu Bârgău a vorbit şi continuă să vorbească, că acest poet aparent fragil a pus pe picioare o editură şi a rezistat în jurnalism exact aşa cum şi-a propus să fie: călăuza.

Povestea este interesantă când înţelegi că Mariana Pândaru face un salt mortal, lacrima i se pare amară, ori e ceva miraculos după căderea nopţii, sau poate ambiţia Paulinei  Popa care vine spre noi cu mâinile în flăcări, ne invită la nunta cuvintelor şi este atentă la ghilotina sinelui, îmbrăcând rochia nesupunerii. Este un efort pentru o femeie să ţină în fiinţă o editură aşa cum fac Mariana Pândaru sau Paulina Popa, pentru că trebuie să găseşti soluţii să vezi „piaţa” literaturii şi să ai o inimă bună pentru a scrie copiilor la modul serios sau matur.

Înţelegi că Eugen Evu a ieşi în lume, a fost premiat dar se reîntoarce mereu în apartamentul său din Hunedoara pentru a  scrie, a descoperit tineri care scriu, a inventa o operă importantă şi a alcătui antologii specifice zonei, pentru că este pregătit pentru toate iubirile, stă cu faţa spre stea, că a descoperit amarul mierii sau şi-a amintit că plângea să nu se nască, dar ne transmite sărutul cu privirea şi poartă rănile altuia, propunându-şi să fie stăpânul jocului deşi are temeri că există o purpură iarna. Se regăseşte în cartea întâlnirilor, acolo unde a pregătit banchetul lui Eugen Evu.

Citind antologia tresari când vezi că unii au trecut dincolo, în zona nedefinită pentru a o defini, că Ionel Amăriuţei când trăia a privit printr-un ochean întors şi s-a simţit vinovat de plecarea cocorilor.

Înţelegi frământarea lui Miron Ţic şi pasiunea sa pentru scris, pregătit pentru miracolul zăpezilor şi are curajul de a face o invitaţie la dragoste la o vârstă matură, pasionat de călătoria spre izvoare, ca simplu martor insolit.

Dumitru Hurubă e pe contrasens şi ca scriitor de umor a nimerit în rezervaţia de zăpăciţi pregătind pentru contemporani o carte de colorat mintea în timpul insomniilor sale binefăcătoare în care a descoperit că … bunica are un amant.

Reflectezi la viaţa de dascăl în  judeţul Hunedoara când citeşti cărţile lui Radu Igna, când pricepi că a existat o vâltoare a istoriei şi că la un moment dat nu se întâmplă ceva deosebit în viaţa unui dascăl, doar o revoluţie, sau că există o armonie specifică tocmai la Snack Bar, o armonie a mitocanilor pregătiţi să preia puterea economică, politică sau de orice fel, numai să fie acolo, iar parlamentul lor e la bar  …

Descoperi mulţi nonconformişti, revoltaţi sau visători, uneori la marginea misiunii autoimpuse de scriitor, pregătiţi să rateze ţinta şi chiar o ratează.

E lume care a fost şi ai revelaţia că în ţinutul Hunedoarei s-a ivit Palia de la Orăştie, iar autorul face bine că insistă pe fenomenul scrisului adânc şi pe istoria acestei scrieri de excepţie pentru literatura Română, pentru că prin ea ne dovedim că putem exista în eternitate.

Autorul antologiei, Ştefan Nemecsek a fost un scrib al esenţelor, a captat fenomenul vieţii literare în regiunea Hunedoarei ca pe mişcare importantă şi priveşte literatura ca mod de evadare în eternitate, cu toleranţă, ca pe o singură temă mereu actuală. Cărţile sale                   Controverse filozofice sau  Toleranţa în filozofia lockeeană  indică spre un demers serios şi necesar în istoria recentă a României. De remarcat şi lucrarea sa de sinteză: PRESA HUNEDOAREANĂ  (de la origini până în prezent), antologie în două volume, apreciată pe plan internaţional şi dosar de trecut râul istoriei.

De ce a scris Ştefan Nemecsek această carte despre literatura hunedoreană ?

E o întrebare la care dânsul răspunde exact şi modest:  pentru că în decursul timpului peste numele şi personalităţile multora din scribii de hunedoara se aşternuse uitarea şi nu era drept, pentru că aceşti români au scris în limba română şi majoritatea au fost consideraţi ca modele umane şi profesionale demne de urmat pentru generaţii de oameni care au fost, sunt şi vor fii în acest ţinut marcat de strălucirea miraculoasă a aurului şi blestemul aurului şi de forţa cărbunelui care a pus în mişcare lumea în secolul al XIX –lea şi în secolul al XX-lea, lăsând deschise speranţele la civilizaţie. 

În loc de concluzie, aş menţiona doar atât: Palia de la Orăştie a fost rodul a cinci cărturari români: Mihai Tordaş – „episcopul românilor din Ardeal”; Ştefan Herce –   „propovăduitorul Evangheliei în Sebeş”; Efrem Zacan –  dascălul de dăscălie a Sebeşului”; Moise Peştişel – „propovăduitorul Evangheliei în Lugoj”; Archirie – „ protopopul Hunedoarei ”.

Multe persoane care declară că iubesc cultura nu ştiu că au existat aceşti cărturari care mărturiseau că Palia de la Orăştie este doar pârga până când Dumnezeu va îngădui să apară şi alte scrieri.

Antologia Literatura Hunedoreană probează că Dumnezeu a îngăduit a se tipări şi scoate şi alte cărţi pre limba română … şi va îngădui pentru că ne priveşte altfel, priveşte la inima oamenilor, nu la chipul, la titlul sau funcţia lor, la modul cum se îmbracă sau înjură, la modul cum uită…

Constantin Stancu